Atunci ne părăsesc şi prietenii cu toţii, când ne părăseşte Dumnezeu

pantocrator1

Să ne dăm pe noi înşine Domnului în întregime, ca să-L primim pe El întreg. Să ne facem dumnezei pentru El. Căci pentru aceasta S-a făcut om, fiind Dumnezeu şi Stăpân prin fire. Să ascultăm de El, şi va birui fără greutate asupra vrăjmaşilor noştri.

«Dacă poporul Meu ar fi ascultat de Mine, zice, dacă Israel ar fi umblat în căile Mele, aş fi umilit până la nimicire pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea asupra celor ce-i necăjesc pe ei» (Ps. 80, 12-13).

Să ne punem toată nădejdea noastră numai în El şi să aruncăm toată grija noastră numai asupra Lui, şi ne va mântui pe noi de tot necazul, şi toată viaţa ne va hrăni El Însuşi. Să iubim pe tot omul din suflet; dar să nu ne punem nădejdea în niciunul dintre oameni. Căci câtă vreme ne susţine Domnul, ne înconjoară toţi prietenii, şi toţi vrăjmaşii noştri sunt fără putere.
Când însă ne părăseşte Domnul, atunci ne părăsesc şi prietenii cu toţii, şi toţi vrăjmaşii dobândesc putere împotriva noastră. Dar şi cel ce îndrăzneşte bizuindu-se pe sine va cădea cu cădere jalnică. Cel ce se teme însă de Domnul, se va înălţa.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, Filocalia II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2008, p. 60-61

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Este crucea de fiecare zi calea lui Dumnezeu

12651250_1265220060161637_2968840745811781025_n

De multe ori Dumnezeu îngăduie ca asceţii virtuoşi să fie încercaţi cu lipsirea de bunurile materiale şi să se ridice ispite asupra lor, să sufere boli trupeşti, precum Iov, să fie aruncaţi în sărăcie şi în primejdia de a fi ucişi de oamenii cei răi. Numai sufletele lor nu sunt vătămate. Căci nu este cu putinţă ca atunci când păşim pe calea lui Dumnezeu să nu întâlnim lucruri şi situaţii neplăcute, iar trupul să nu fie chinuit cu boli şi osteneli, desigur, atunci când iubim viaţa trăită în virtute. Omul care îşi petrece viaţa sa potrivit voii sale păcătoase, care este biruit de invidie sau de altă patimă de suflet-ucigătoare, va fi osândit de Dumnezeu.
Dacă însă va păşi pe drumul virtuţii şi va trăi potrivit voii lui Dumnezeu împreună cu mulţi alţii care fac aceeaşi nevoinţă, dar va întâlni ceva neplăcut, nu este bine să părăsească calea virtuţii, ci dimpotrivă, trebuie să primească încercarea cu bucurie, iar nu să se plângă, şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru acest mare dar.
Să-I mulţumească încă şi pentru că a căzut în această încercare pentru dragostea Lui şi că s-a făcut părtaş pătimirilor Prorocilor, Apostolilor şi tuturor Sfinţilor, care au îndurat necazurile fără să pără­sească calea lui Dumnezeu, fie că au venit ispite de la oameni, fie de la trup, fie de la demoni. Căci fără îngăduinţa lui Dumnezeu nu este cu putinţă să ne găsească ispita, care se face pentru noi pricină de a trăi potrivit voii dumnezeieşti. Nu este cu putinţă ca Dumnezeu să lucreze într-un alt chip, atunci când vrea să-l ajute pe cel ce doreşte să se afle lângă El, decât să îngăduie ca acesta să fie încercat pentru ca astfel să se dăruiască cu totul adevărului Evangheliei. Şi aceasta, pentru că omul singur nu se poate învrednici de măreţia virtuţii, căci, pentru a primi binefacerile lui Dumnezeu, nu poate singur să se dea pe sine necazurilor şi, mai mult, să se bucure pentru ele, fără să fi primit de la Hristos harisma răbdării. Aceasta o mărturiseşte şi Sfântul Apostol Pavel. Căci atât de mare este acest dar, încât numeşte această ha­rismă, zicând: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29). Şi aşa cum Apostolul Petru scria în epistola sa: „Dar de veţi şi pă­timi pentru dreptate, fericiţi veţi fi… întrucât sunteţi părtaşi patimilor lui Hristos” (I Petru 3, 14; 4, 13). Aşadar, nu este bine să te bucuri când toate îţi merg bine, iar în necazuri să te posomorăşti şi să cugeti că ele (necazurile) sunt străine de calea lui Dumnezeu. Căci de la începutul lumii şi din generaţie în generaţie oamenii păşesc pe calea lui Dumnezeu prin cruce şi prin răstignirea şi omorârea patimilor. De unde însă ţi-a venit aceasta, adică să nu doreşti necazurile? Află, deci că, dacă cugeți astfel, nu te afli pe calea lui Dumnezeu. Nu vrei să păşeşti pe urmele sfinţilor, ci voieşti să mergi pe o altă cale, a ta, şi să păşeşti pe ea fără să pătimeşti nimic.
Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi. Nimeni nu a urcat la Cer prin odihnă. Ştim unde sfârşeşte calea odihnei şi a traiului bun. Dumnezeu însă niciodată nu vrea ca cel ce I s-a afierosit cu toată inima sa să rămână fără grijă. Dimpotrivă, El vrea ca acesta să se îngrijească neîncetat de dobândirea virtuţilor. Dar şi din aceasta înţelegem că Dumnezeu îi poartă de grijă, din faptul că îi trimite neîncetat necazuri.
Pe cei care îşi petrec viaţa îndurând ispite, niciodată dumnezeiasca Pronie nu-i lasă să cadă în mâinile dracilor. Desigur, dacă se pleacă şi sărută cu smerenie pi­cioarele fraţilor, le acoperă greşelile ca şi cum ar fi ale lor. Cel care vrea să trăiască fără să se îngrijească de virtute şi face aceasta în mod conştient, dar în acelaşi timp vrea să păşească pe calea virtuţii, unul ca acesta nu are nici cea mai mică idee despre această cale. Drepţii nu numai că s-au nevoit de bunăvoie, ci chiar şi fără de voie, prin îndurarea ispitelor cumplite, trimise lor pentru a li se încerca răbdarea. Căci atunci când sufletul are frică de Dumnezeu, nu se teme de nimic din cele care vatămă trupul, deoarece nădejdea lui se află în Dumnezeu, atât în această viaţă, cât şi în cea viitoare, care nu are sfârşit. Amin.

Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu insuflat, Despre ispite, întristări, dureri și răbdare, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, revizuită, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 12-16

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Postul nu va fi primit fără curăţia inimii

1

Postul nu stă numai în simpla abţinere de la mâncăruri și băuturi, ci există felurite moduri de a respecta postul. Căci unii se opresc de la pâine şi apă, până ce flămânzesc şi însetează. Alţii postesc ca să rămână feciorelnici; de aceea nu mănâncă şi nu beau, deşi flămânzesc și însetează. Acesta este un post de grad superior. Alţii postesc din cumpătare; şi acesta este un post bun. Iar alţii se opresc de la carne, de la vin şi de la felurite mâncăruri. Alţii postesc punându-şi frâu gurii, ca să nu grăiască grăiri păcătoase. Alţii se abţin de la mânie. Iar alţii se feresc de avere, spre a-şi elibera sufletul de robia ei. Unii refuză patul confortabil, ca să poată rămâne trezi spre rugăciune. Alţii se opresc de la toate grijile lumeşti, ca să nu poată fi păgubiţi de duşmani. Alţii postesc spre a se chinui şi a fi bine plăcuţi Domnului lor prin suferinţe liber consimţite. Unii, în sfârşit, împreunează toate aceste felurite moduri şi alcătuiesc din ele un singur post, întocmai ca acei care se opresc de la hrană până la flămânzire. Cine se opreşte de la mâncăruri şi băutură se numeşte postitor; dacă el mănâncă ori bea, fie şi foarte puţin, îşi calcă postul. Tot astfel, dacă un om se abţine de la toate lucrurile mai sus numite dar din când în când săvârşeşte într-o anumită privinţă o abatere, postul nu-i va mai fi socotit post.
Dacă el trece peste una singură din acele porunci, atunci postul său tot puţin va fi luat în seamă, ca şi cum ar fi mâncat ori băut cu lăcomie. Dacă cineva întrerupe postul constrâns de foame, n-a săvârşit un foarte mare păcat; cine a făgăduit însă a se abţine de la toate acele lucruri şi apoi cutează să calce fie chiar numai una singură din obligaţii făptuieşte un păcat grav şi nu unul neînsemnat. Înţelege, deci, iubitul meu, învăţătura despre postul curat. Mai întâi au deprins postul curat Abel prin jertfa sa, apoi Enoh, întrucât a bineplăcut Dumnezeului său; Noe, întrucât s-a păzit nevinovat în mijlocul unui neam îndărătnic; Avraam întrucât era bogat în credinţă; Isaac de dragul legământului lui Avraam, Iacob de dragul lui Isaac, pentru că l-a cunoscut pe Dumnezeu; şi Iosif pentru milostivirea şi blândeţea lui. Curăţia acestora a fost socotită de Dumnezeu drept post deplin. Dar, fără curăţia inimii, postul nu va fi primit deloc.

Sfântul Afraat Persanul, Îndrumări duhovniceşti, Editura Anastasia, 1998, pp. 68-69

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Inainte de toate, rugaciunea

1

Orice faptă, iubitule, şi orice cuvânt al Mântuitorului nostru Iisus Hristos este normă de pietate şi de virtute. Pentru aceasta, desigur, S-a şi întrupat, înfăţişând ca într-un tablou pentru noi pietatea şi virtutea, pentru ca privind la acest tablou să imităm fiecare, după putere, originalul (arhetipul). Căci pentru aceasta poartă însuşi corpul nostru, pentru ca să imităm şi noi, pe cât se poate, viaţa Lui. Aşadar, tu, când auzi cuvântul şi fapta Lui, să nu asculţi cu indiferenţă şi simplu, oricum ar fi, ci să pătrunzi în fondul sensurilor; să devii părtaş acelora care l-au transmis după înţelesul tainic.
Pentru că, într-adevăr Marta primeşte bine pe Domnul, iar Maria se aşează lângă picioarele Lui(Luca 10, 38-39); dar amândouă surorile aveau bunăvoinţă. Să separi acum lucrurile; Marta s-a apucat să pregătească cele necesare pentru satisfacerea trebuinţei Lui trupeşti, iar Maria s-a aşezat lângă picioarele Lui şi I-a ascultat cuvintele. Deci una şi-a achitat conştiinţa faţă de ce se vedea, alta a slujit la ce nu se vedea. Pentru că într-adevăr cel prezent era şi om şi Dumnezeu, acelaşi Stăpân care a acceptat bunăvoinţa ambelor femei. Dar Marta, fiindcă era copleşită de oboseală, a rugat pe Domnul să intervină, pentru ca sora ei s-o ajute la slujire, zicând: „Spune-i să se ridice şi să slujească cu mine”. Domnul, însă, răspunzând, i-a zis: „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; dar un lucru trebuie; Maria, totuşi, partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”(Luca 10, 40-42) . Fiindcă nu ne găsim aici ca să ne odihnim în paturi şi să hrănim pântecele, ci am venit ca să vă hrănim cu cuvântul adevărului şi cu înţelegerea tainelor. Aşadar, pe una n-a îndepărtat-o de la lucrul ei, iar pe cealaltă a acceptat-o pentru devotament. Ia aminte acum că pentru amândouă femeile au fost pregătite două părţi; una este inferioară, fiindcă a ales pe cea corporală – şi totuşi foarte utilă – slujirea; cealaltă este superioară şi mai duhovnicească, fiindcă s-a înălţat prin înţelegerea tainelor. Tu, cel care asculţi, să iei acestea în mod duhovnicesc şi să alegi pe care o vrei. Dar dacă vrei să slujeşti, să slujeşti în numele lui Hristos.
Pentru că Acesta a spus: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).
Pentru că dacă ai primit pe străini şi ai ajutat pe săraci şi ai mângâiat pe cei în suferinţă şi ai dat ajutor celor aflaţi în stare de nevoie şi calamitate, şi ai servit pe cei bolnavi, toate acestea Hristos le primeşte ca făcute Lui însuşi. Dacă totuşi vrei să imiţi pe Maria care a lăsat slujirea trupului şi s-a ridicat la contemplarea obiectivelor duhovniceşti, să faci aceasta cu consecvenţă şi sinceritate. Lasă trupul, lasă agricultura, bucătăria şi pregătirile, şi aşează-te lângă picioarele Domnului şi ascultă cuvintele Lui, ca să devii părtaş al tainelor dumnezeirii. Pentru că (contemplarea) învăţăturii lui Iisus este mai înaltă decât slujirea trupului.
Ai primit deci, iubitule, exemple şi dovada; să imiţi ceea ce vrei; poţi să devii sau slujitorul săracilor sau iubitorul învăţăturii lui Hristos. Dar dacă ai putea să le imiţi pe amândouă, din amândouă părţile vei primi roada mântuirii. Dar, primul vine cuvântul duhovnicesc, iar toate celelalte al doilea, „pentru că Maria” – spune Mântuitorul – „partea cea bună a ales” .
Aşadar, dacă şi tu doreşti să fii adept al lui Hristos, să te aşezi la picioarele Lui şi să-I primeşti Evanghelia; vei lăsa acolo toată averea ta şi vei trăi fără griji; vei uita atunci chiar propriul tău corp şi astfel vei putea să urmezi învăţătura Lui, ca să imiţi pe Maria şi să câştigi cea mai înaltă mărire. Iar când te rogi, să fii atent să nu ceri unele în locul altora şi să provoci mânia Domnului; şi să nu ceri bani, mărire lumească, putere sau orice altceva dintre cele rezultate din acestea, ci, să ceri împărăţia lui Dumnezeu, şi El îţi va procura toate cele de trebuinţă trupului, precum spune Însuşi Domnul: „Căutaţi (mai întâi) împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”(Matei 6, 33).
Iar pentru rugăciune, iubitule, există două moduri: primul este cel al preamăririi cu umilinţă, iar al doilea, care urmează acestuia, este al cererii. Aşadar, când te rogi, să nu începi îndată cu cererea; altfel devii bănuit în privinţa intenţiei, că te rogi lui Dumnezeu constrâns de nevoie. La începutul rugăciunii, deci, uită-te pe tine însuţi, pe soţie, pe copii; lasă pământul, întinde braţele spre cer; lasă toată făptura văzută şi nevăzută şi începe să preamăreşti pe Cel care a făcut toate; iar când Îl preamăreşti pe Acesta, să nu-ţi rătăcească mintea încoace şi încolo, nici să nu băsmeşti ca păgânii, ci să alegi din Dumnezeieştile Scripturi şi să zici: „Te binecuvântez, Doamne, Cel îndelung-răbdător, Cel fără de răutate, Care în fiecare zi ai îndurare pentru greşelile mele şi Care ne-ai dat nouă tuturor posibilitatea pocăinţei. Căci pentru aceasta treci sub tăcere şi ne ierţi, Doamne, ca să Te preamărim pe Tine, Care dai, din iubire, mântuire neamului nostru, uneori insuflând teamă, alteori îndemnând, alteori folosind pe profeţi şi, în cele din urmă, cercetându-ne prin venirea Hristosului Tău. Pentru că Tu ne-ai creat pe noi, şi nu noi. Tu eşti Dumnezeul nostru”(Psalmi 99, 2).

Sfântul Vasile cel Mare, Părinţi şi scriitori bisericeşti – Constituţiile Ascetice, vol. 18 , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

E multumit de toate cel ce implineste voia lui Dumnezeu

1

Întotdeauna trebuie să cerem de la Domnul pacea sufletului ca să împlinim mai uşor poruncile Domnului; fiindcă Domnul iubeşte pe cei ce se străduiesc să împlinească voia Lui şi astfel ei află mare odihnă în Dumnezeu.
Cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu e mulţumit de toate, chiar dacă e sărac, bolnav sau se chinuie, pentru că îl veseleşte harul Domnului. Dar cel nemulţumit de soarta lui, care murmură pentru boala lui sau pentru cel ce l-a supărat pe el, acela e bine să ştie că în el se află un duh de mândrie care a luat de la el mulţumirea faţă de Dumnezeu.
Chiar dacă e aşa, nu te mâhni, ci străduieşte-te cu tărie să ai nădejdea în Dumnezeu şi cere de la El duh smerit; şi atunci când vine la tine smerit Duhul lui Dumnezeu, Îl vei iubi şi-ţi vei găsi odihna, chiar dacă vei avea întristări.
Sufletul care are smerenie îşi aduce aminte întotdeauna de Dumnezeu şi gândeşte aşa: „Dumnezeu m-a făcut, a pătimit pentru Mine, îmi iartă păcatele şi mă mângâie, mă hrăneşte şi poartă de grijă de mine. De ce să-mi fac atunci griji sau de ce să mă tem, chiar dacă m-ar ameninţa moartea?”
Domnul lămureşte tot sufletul care se predă pe sine voii lui Dumnezeu, fiindcă El Însuşi a zis: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi te voi izbăvi, şi tu Mă vei preamări” (Psalm 49, 16).

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 60

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Omul va fi mereu spre pagubă, fara rabdare

cruce1

A venit odată un călugăr la mine şi mi-a spus: „Cuvioase, ia uite cum te ocărăşte persoana aceea, ia uite ce zice de frăţia ta…”, şi eu i-am răspuns calm:

„Frate, tot ce zice este puţin faţă de greşelile şi defectele mele. Dacă ar fi venit la mine, i-aş fi spus mult mai multe rele despre mine!”. Atunci călugărul acela s-a întors către acea persoană şi a spus: „Uite, frate, Părintele Proclu a spus că ai zis puţin, că nu l-ai ocărât cum trebuia!”. În clipa aceea, omul acela s-a liniştit.

Spune un Sfânt Părinte: „Când vei vedea că diavolul te va încolţi din toate părţile, aminteşte-ţi că singura ta armă pe care o ai la îndemână, şi care te va putea scăpa din mâinile lui, este Rugăciunea Inimii”.

Frate, aşa să ştii, atunci când te vei simţi încolţit de oameni să te bucuri, căci este un chin floare la ureche. De greu vei da atunci când te va încolţi diavolul, personal! Acolo va trebui să-ţi dovedeşti puterile cele bune! Toate ispitele care vin prin oameni sunt foarte uşoare, sunt nimica toată. Cele mai greu de biruit sunt ispitele satanei.

Un părinte înduhovnicit spunea odată: „Frate, dacă vreodată te va năpădi gândul de a spune ceva rău cuiva, tu să spui aşa: Îi voi spune mâine! Mâine îi voi spune pentru azi!”. Să răbdăm, pentru Dumnezeu, măcar până mâine!

Filosofii şi Părinţii cei sporiţi de altădată, dacă erau ocărâţi de cineva, tăceau din gură. Astfel se smereau, spunându-şi că ei sunt cei mai păcătoşi oameni de pe faţa pământului. Să le urmăm exemplul şi, dacă vom avea răbdare, vom fi spre câştig. Fără răbdare, omul va fi mereu spre pagubă. Dacă cineva vine şi mă laudă, eu trebuie să mă gândesc, să-mi întreb conştiinţa dacă este bine că sunt lăudat. Atunci voi vedea că nu mai am nevoie de lauda aceea şi nici de altele, căci conştiinţa este glasul lui Dumnezeu.

Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, Braşov, 2010, pp. 60-61.

1

 

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Sfantul Serafim de Virita: „Ne îmbolnăvim numai din aceea că nu ne rugăm înainte de masă și nu chemăm binecuvântarea lui Dumnezeu asupra mâncării”

1

Cat de des ne imbolnavim numai din aceea ca nu ne rugam inainte de masa si nu chemam binecuvantarea lui Dumnezeu asupra mancarii. Inainte, oamenii faceau toate cu rugaciunea pe buze: cand arau se rugau, de asemenea si semanatul si secerisul granelor il faceau tot cu rugaciune. Acum noi nu mai cunoastem ce fel de oameni au pregatit ceea ce noi mancam, fiindca de multe ori alimentele sunt pregatite cu vorbe de hula, cu batjocura si blasfemie. De aceea, neaparat trebuie sa stropim hrana cu aghiasma de la Boboteaza, deoarece ea sfinteste totul si se poate manca ceea ce am pregatit, fara sa ne tulburam.
Tot ceea ce mancam noi este darul lui Dumnezeu pentru noi, oamenii; prin mancarea pe care o mancam, toata natura si lumea ingereasca slujeste omului. Pentru aceasta, inainte de masa trebuie sa ne rugam in mod deosebit. Cu adevarat ingerii sunt cu noi la masa cand noi mancam din mancare cu rugaciune si multumire.

Alexandru Trofimov, “Sfantul Serafim de Virita. Patericul Viritei“, Editura Biserica Ortodoxa.

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Sa nu spui niciodata: „Acum mă bucur de plăcerile acestei lumi, iar la bătrâneţe o să mă pocăiesc”

2

Cine vrea poate să se ridice de pe pământ la cer. Nu are nevoie pentru aceasta decât de bunăvoinţă şi de virtute! „Vreau, dar nu pot”, spun mulţi, „pentru că virtutea este greu de dobândit”. Să ştii că nu e deloc greu de dobândit, dacă ai râvnă şi tânjeşti spre Dumnezeu.

Gândeşte-te puţin la cei care pustnicesc prin mulţi şi prin locuri neumblate. Ce au făcut ei? Şi-au lăsat casă, rude, avere şi s-au închis într-o chilie mică, unde îşi nevoiesc trupul prin post, priveghere şi chinuri. Tu îmi vei spune: „Aceia pot să facă aşa ceva, dar eu nu pot”. De ce, oare, mulţi călugări, cu toate că trăiau mai bine decât tine şi erau mai slabi trupeşte, au hotărât să lase totul pentru viaţa în pustie? Mai spui: „Lupta aceasta este atât de mare, încât nu mulţi o pot duce până la capăt”. Dacă-i aşa, atunci nevoieşte-te mai puţin, pentru mai puţină virtute.
Hristos a pătimit atâtea pentru tine, chiar dacă era nevinovat şi fără de păcat, iar tu nu vrei să pătimeşti nimic de dragul Său, sau mai bine zis pentru mântuirea ta. Cum te vei înfăţişa dinaintea Lui în ziua Judecăţii? Ce răspuns vei da pentru încălcarea poruncilor Sale? Nu te înşela pe tine însuţi zicând: „Acum mă bucur de plăcerile acestei lumi, îmi nedreptăţesc semenii, mă răzbun pe duşmanii mei, fac tot felul de păcate, iar la bătrâneţe o să mă pocăiesc”. Spune-mi: cine ţi-a spus ţie că o să trăieşti atât de mult? Nu vezi câţi tineri sunt luaţi de moarte în fiecare zi? Şi chiar dacă ai trăi până la bătrâneţe, cum vei apărea dinaintea Domnului, după ce o viaţă întreagă ai nesocotit poruncile Sale şi l-ai slujit pe diavol?
Creatorul te-a făcut mai presus decât celelalte fiinţe ale sale: te-a făcut om. De ce te faci atunci trădător al bunătăţii cereşti şi dispreţuitor al demnităţii umane? De ce asemeni fiinţa ta cu animalul fără raţiune, tu, care ai dat animalelor iraţionale trăsături omeneşti? Iată: papagalului, după ce îl dresezi, îi dai vorbire omenească, iar leului îi dai blândeţe. Şi pe cele mai sălbatice animale le poţi îmblânzi. Iar tu cum te faci rob al patimilor iraţionale care se află în tine?
Dacă eşti om, dovedeşte acest lucru prin purtarea ta. Ai fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dacă El este Sfânt, şi tu trebuie să fii. De altfel, aşa ne-a poruncit Domnul să fim, încă de pe vremea Vechiului Testament: Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt (Lev. 11, 44). Şi cum vei ajunge la sfinţenie? Ţinând toate poruncile lui Dumnezeu, fără să dispreţuieşti nici una dintre ele. Aşa cum o chitară care are doar o strună nu poate scoate muzică, la fel nici creştinul, dacă ţine doar o parte din poruncile lui Dumnezeu, nu poate dobândi virtutea. Cu ce credeţi că se alege cel care se roagă mult, dar nu face milostenie? Cu ce se alege cel care face milostenie, dar din bani pe care i-a câştigat pe nedrept? Cu ce se alege cel care câştigă cinstit banii, dar face milostenii ca să îl vadă şi să îl laude oamenii? Cu ce se alege cel care se fereşte să-l vadă oamenii, dar se mândreşte în sinea lui cu faptele bune pe care le-a făcut? Cu ce se alege cel care nu se mândreşte, dar se dedă lăcomiei, desfrâului şi altor plăceri? Cu ce se alege cel care nu se dedă plăcerilor, dar este iubitor de argint?
Aşadar, să nu spunem că cutare este bun prin firea lui, iar cutare este rău prin firea lui. Pentru că dacă omul era prin firea sa bun, nu ar fi putut să se facă rău, iar dacă era prin firea sa rău, nu ar fi putut să se facă bun. Cu alte cuvinte, dacă virtutea şi răutatea nu depindeau de voirea noastră şi dacă Dumnezeu nu ne-ar fi creat cu libertate de alegere, atunci ar fi trebuit ca toţi oamenii să fi fost fie buni, fie răi. Dar când vedem că semenii noştri se luptă cu patimile, le biruie şi dobândesc virtuţi, nu mai există pentru noi îndoială că pe de o parte, fiecare suflet are posibilitatea de alegere fie a binelui, fie a răului şi, pe de altă parte, firea omenească are puterea de a se îndepărta de rău. Cei care sunt buni şi plini de virtuţi au dobândit binele prin alegerea şi efortul lor, având, bineînţeles, ajutorul harului lui Dumnezeu. De asemenea, este clar că suntem lipsiţi de virtuţi şi, în felul acesta, ne lipsim şi de mântuire, din cauza lenei şi a relei noastre voinţe.
De aceea, să nu spunem că alţii ne împiedică să luptăm pentru dobândirea virtuţilor. Numai noi suntem vinovaţi pentru aşa ceva. Nici măcar diavolul nu ne poate împiedica să păşim pe drumul virtuţii, dacă noi nu vrem să îl urmăm. Diavolul ne poate înşela şi ne poate răpune dacă suntem cu nebăgare de seamă, dar nu îi poate împiedica pe cei care caută virtutea şi nu îi poate obliga să săvârşească păcate. Atunci când vrem cu adevărat să trăim în virtute, nu ne încovoiem, oricât de mult ne-ar ispiti ceilalţi; la fel, atunci când ne place mai mult păcatul decât virtutea, chiar dacă nimeni nu ne-ar împinge spre păcat, noi tot urmăm drumul răutăţii.

Sfântul Ioan Gură de Aur

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Că tu ești mântuit, iar celălalt pierdut sa nu socoti niciodată

1

Nu te mandri, dar, niciodata fata de nimeni, nici fata de cel mai mare pacatos! Adeseori smerenia mantuieste pe cel cu multe si mari pacate. Nu socoti niciodata ca tu esti mantuit, iar celalalt pierdut. Niciodata! Daca tu cu gura ta hotarasti ca esti mantuit, vei fi osandit de hotararea lui Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Necredinciosul si vedenia înfricoșătoare

1

Un mare necredincios nu credea că există rai şi iad, dimpotrivă, prigonea pe cei credincioşi, pentru că în satul lui avea o funcţie oarecare şi spunea tuturor: „Eu sunt Dumnezeu, eu tai şi spânzur aici, eu fac ce vreau cu voi”.
Îşi prigonea mai ales soţia pe care o oprea să se ducă la biserică o înjura, o da necuratului, o îngrozea cu fel de fel de vorbe urâte şi cu răutatea lui. Femeia nu mai ştia ce să facă. Făcuse şi ea rugăciuni, plătise pe la biserici, dar nu se schimba nimic. Biata femeie îşi pierduse nădejdea de a-l vedea şi pe el un om liniştit vreodată.

Într-o zi, nemaiputând de tulburare, plină de supărare, se duce la preotul satului şi-i spune necazul. Preotul a îndemnat-o la rugăciune spunându-i: „Nu te deznădăjdui, mergi şi ai încredere în Dumnezeu, roagă-te şi mă voi ruga şi eu, că Dumnezeu poate să facă din uscat verde şi să-l schimbe dintr-odată încât ai să te miri de el dacă vei avea credinţă tare”. Femeia s-a dus acasă şi cu lacrimi fierbinţi a început să facă rugăciuni, metanii, milostenii şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu să i se îndrepte bărbatul.

Nu a trecut mult şi, odată după rugăciunile acestea fierbinţi, pe la miezul nopţii se trezeşte biata femeie speriată de răcnetele lui, căci ţipa ca o fiară sălbatică. El avea o vedenie înfricoşată. Se rostogoli şi căzu jos din pat, rămânând nemişcat în mijlocul camerei. Soţia lui când l-a văzut a crezut că a murit. A aprins repede lumânarea şi a vrut să iasă afară şi să strige la vecini să o ajute. Când s-a uitat la el a văzut că deschisese ochii şi întrebându-l ce i s-a întâmplat nu a căpătat nici un răspuns. După ce s-a ridicat de jos, acesta s-a aşezat pe marginea patului şi, cu o voce stinsă, şi-a întrebat soţia: „Femeie, unde te închini tu?” aşa de sălbatec era că nu ştia nici în ce parte să se închine. După ce îi arătă icoanele la răsărit, el mai întrebă: „Ce rugăciuni zici tu, femeie? Învaţă-mă şi pe mine!”

„Te învăţ eu pe urmă, dar acum citeşte aici.” I-a dat cartea şi a citit şi el Tatăl nostru, că nu-l ştia, a făcut semnul Sfintei Cruci şi apoi a început să povestească ce visase spunând: „M-am pomenit că au venit la mine doi diavoli înalţi de câte doi metri cu coarne şi coadă, cu păr pe ei şi negri cum e smoala; le ieşeau văpăi de foc din gură şi din ochi şi aveau priviri îngrozitoare. M-au luat cu sila între ei şi m-au dus înaintea Domnului Hristos, care era într-o lumină cerească, pe un scaun strălucitor şi înconjurat de o mulţime de îngeri ce cântau cântări de slavă.

Atunci acei demoni urâţi au zis: „Dreptule Judecător, dă-ni-l nouă pe acest păcătos că Tu îl hrăneşti, îl miluieşti din toate bunătăţile Tale, iar el toată viaţa lui numai nouă ne-a slujit, dă-ni-l nouă!” Atunci Domnul Hristos a zis: „Da, ticălosul, Eu i-a dat minte să înţeleagă ce e bine şi ce e rău, dar el şi-a ales partea cea rea. Eu i-am dat mădulare ca să le întrebuinţeze spre fapte bune iar el şi-a cheltuit timpul numai în răutăţi spre bucuria voastră. De aceea luaţi-l de aici şi aruncaţi-l în marea cea clocotită cu smoală”.

Atunci acei înfricoşaţi demoni m-au luat cu ei şi în câteva clipe am ajuns într-un loc trist, părăsit, fără aer şi verdeaţă, unde am văzut o mare fără sfârşit care clocotea cu lume în ea, cum clocoteşte cafeaua cea neagră la foc, aşa era smoala aceea, iar lumea ţipa cât putea. Atunci acei demoni au vrut să mă arunce şi pe mine şi m-au luat unul de mâini şi altul de picioare. Eu am început să ţip şi în momentul acela am sărit în mijlocul casei unde m-am trezit”.

Abia a aşteptat să se facă ziuă, şi dimineaţă s-a dus la preotul satului şi s-a spovedit spunându-i visul acesta, iar preotul l-a rugat să spună dacă vrea toate acestea în biserică duminica ce urma ca să audă toată lumea. Toată lumea l-a ascultat uimită şi cu lacrimi în ochi pentru că nimeni nu-l văzuse niciodată în biserică şi-l ştiau cât e de pornit împotriva lui Dumnezeu.

Iată ce face Dumnezeu prin puterea rugăciunii. Acest om trăieşte şi spune cu gură de foc la toţi, iar cei care-l cunoşteau cum era, când se întâlnesc cu ei îi spun: „Ce mă, te-ai pocăit?” Dar el le răspunde: „Dacă aţi vedea şi voi ce am văzut eu, n-aţi mai zice nimic, aţi plânge şi v-aţi pocăi şi voi, dar vai de voi că nu ştiţi ce vă aşteaptă!”

Acum el este primul la biserică, plânge şi spune la toată lumea, şi acestea, iată, dintr-un vis.

Extras din predica Părintelui Ierodiacon Visarion Iugulescu

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu