Tulburarea în gânduri in trei chipuri se întâmplă

tristete-600x335

-De ce suntem tulburaţi de gândurile rele?

-Fiindcă mulţi sunt supăraţi şi tulburaţi de gânduri rele, iar mai mult de cele hulitoare pe care vrăjmaşul le aduce, drept aceea, de folos ne este să le cunoaştem şi să le deosebim când sunt spre păcat şi când nu. Să ne deprindem a ne tămădui de ele şi să le izgonim. Că în trei chipuri se întâmplă tulburarea în gânduri: pentru necurăţie, pentru necredinţă şi pentru defăimare. Asupra acestor tulburări, doctoria este în acest fel: Mai întâi, trebuinţă este să ştim că a avea gânduri rele nu este niciun fel de păcat când mintea şi voia omului nu se unesc cu aceste gânduri şi, mai ales, când le şi urăsc şi nu le vor. Iar când cu acele gânduri mintea şi voia omenească de bună voie se îndulcesc cu ele şi le păstrează în inimă binevoitoare faţă de ele, atunci acele gânduri sunt păcate de moarte. Iar dacă le urâm şi nu le voim, ci ele singure năvălesc asupra minţii noastre, iar noi nu ne întoarcem la ele, atunci putem crede că nu este voinţa noastră întru ele şi nu-i nevoie a ne tulbura în cugetul nostru. Că ele mai mult ne înmulţesc plata de la Dumnezeu atunci când ne supără tare şi noi le biruim şi nu le primim. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin. (Sfântul Dimitrie al Rostovului)

Î.P.S. Pimen Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

„Din cuvintele duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi”, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2003, pag. 239

1

Anunțuri
Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Prietenul vostru vă doreşte binele, orice vi s-ar întâmpla

1

Când sunteţi bruscat, nu răspundeţi, nu mişcaţi, ci întrebaţi-vă dacă nu cumva aţi meritat reproşul făcut. Dacă este justificat, mulţumiţi-i celui ce vă ceartă. Dacă este nejustificat, schimbaţi vorba, fără acreală. Reţinerea voastră va avea un efect neaşteptat. Dacă vă este greu să vă abţineţi, amintiţi-vă de suferinţa lui Hristos, de agonia şi răstignirea Lui nedreaptă. Când sublimul vostru Prieten, desăvârşirea însăşi, a fost răstignit, mai puteţi protesta oare împotriva unei observaţii, oricât de nedreaptă ar fi ea? Suferiţi asemenea Lui.

Suferiţi de concurenţa altora? Aveţi rivali? Dar şi voi înşivă sunteţi rivali pentru alţii. Faceţi-vă un examen conştiincios; oare nu aţi dorit niciodată dispariţia celor ce stau în calea intereselor voastre? Aţi lucrat totdeauna pentru binele general, sau pentru binele egoismului vostru? Vedeţi dar că sunteţi capabili de rivalitate. Nu v-aţi gândit oare că şi unii şi alţii aveţi totuşi un drum, acela al desăvârşirii?

Dorinţa de a face mai bine un lucru şi de a fi mai bine văzut decât alţii este un tribut plătit orgoliului. Principalul nu este a face mai bine ca alţii, ci a face bine ceea ce facem, cinstit, şi să nu ne preocupe ceea ce fac alţii. Nu vom răspunde decât pentru noi înşine în faţa Judecătorului.

Aveţi încredere în Dragoste. Orice vi s-ar întâmpla, Prietenul vostru vă doreşte binele. Nici un sacrificiu nu este în zadar, orice ar spune lumea. Sacrificiul este cea mai nobilă atitudine omenească. Iisus Hristos a ridicat sacrificiul la nivelul Dumnezeirii. Azi, Dumnezeu ne cere să ne sacrificăm mândria şi egoismul. Intr-o epocă în care
închinarea la Dumnezeu nu mai implică o prigoană sălbatică, ne vom dovedi valoarea credinţei noastre în faţa celor ce nu mai au nici un fel de credinţă numai prin sacrificiul nostru zilnic, prin comportamentul nostru, prin felul nostru de a fi.

Prin devotament dezinteresat, prin renunţări la dorinţe şi ambiţii personale, prin toleranţă şi bunătate, prin blândeţe şi concesii, chiar dacă aparent sunt lipsite de raţiune, putem face bine aproapelui nostru.

„Nu judecaţi” – spune Iisus Hristos. Mucenicia este tocmai atitudinea mielului ce nu protestează, iar nu a berbecului ce te împunge cu coarnele şi astfel îşi pricinuieşte singur pieirea. Mucenicia nu este o provocare, ci dimpotrivă.

„Pace vouă, vă las pacea Mea!”; „Să nu vi se tulbure inima!” – spune Iisus Hristos. De ce oare ni s-ar tulbura inima dacă nu din cauza ciocnirii părerilor contradictorii, atunci când ţinem cu înverşunare la ideile noastre? Hristos, Atotvăzătorul, ştia că oamenii, chiar şi cei mai buni, credincioşii Lui chiar, nu vor înţelege aceasta, şi de aceea a spus că toată învăţătura Lui va stârni „sabie între oameni”, căci toţi sunt plini de mândrie.

Adevăraţii fii ai lui Dumnezeu sunt făcători de pace. Cine poate să se sacrifice, acela ajunge să-şi învingă materia din el, să se spiritualizeze.

Sacrificaţi-vă în tăcere, fără să ştie nimeni! Singur Hristos trebuie să ştie ce facem noi, să adune diamantele sacrificiilor noastre, neştiute şi nevăzute, şi să facă din ele cununa muceniciei noastre.

Aţi fost sedus, trădat, părăsit şi suferiţi amarnic. Amintiţi-vă de Hristos, de palmele, de injuriile, de spinii şi scuipările suferite de El, Stăpânul lumii. Mai puteţi să vă plângeţi de ceva? Curaj deci! „Veniţi la Mine, voi cei oropsiţi şi întristaţi!” Iisus este azilul durerii.

Aţi primit viaţa atunci când v-aţi născut, şi la moarte ea vi se va cere înapoi. A fost un dar pentru voi, deci nu aveţi nici un drept să-i întrerupeţi cursul când voiţi voi. Ea nu vă aparţine, nu este creaţia voastră, ci voi doar o folosiţi, o administraţi şi sigurul vostru drept este să faceţi cu ea bine sau rău, lucru pentru care veţi da socoteală la sfârşitul ei.

Viaţa noastră aparţine lui Dumnezeu, suntem datori să I-o restituim în acelaşi stadiu de puritate în care ne-a fost dată. Să ne pocăim permanent, să ne cercetăm permanent, să ne luptăm pentru desăvârşire. „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru este!”, acesta este scopul şi sensul pentru care Dumnezeu ne-a creat. „Iar de nu, veţi muri în păcatele voastre!” – spune Hristos. Veniţi, asemenea fiului risipitor, la Tatăl vostru Cel ceresc, şi bucuria voastră va fi mare.

Nu vă temeţi de ispite! Ele sunt normale, chiar necesare. Fără ispite nu putem distinge ceea ce este rău de ceea ce este bine. Cei mai mari oameni au fost cel mai puternic ispitiţi, dar au rezistat, şi pentru aceea au fost mari. Ispitele joacă, în evoluţia omenească, treptele scării spre desăvârşire.

Fiecare treaptă favorizează urcarea sau coborârea pe scara urcuşului duhovnicesc. Suntem totdeauna liberi să înfruntăm ispita sau să îi cedăm. Această libertate ne-a lăsat-o Dumnezeu. Insă de câte ori greşim, El ne ajută să revenim pe drumul cel bun. Dumnezeu nu doreşte pieirea, ci îndreptarea păcătoşilor.

Să nu disperăm dacă mai cădem câteva trepte înapoi. Oricând ne putem ridica şi relua urcuşul. Uşurinţa acestei gimnastici spirituale depinde de puterea credinţei noastre. Iar prin taina Sfintei Spovedanii şi a Sfintei împărtăşanii, care au fost lăsate de Dumnezeu pentru refacerea noastră, putem să ştergem toate greşelile trecute, să ne reîmprospătăm forţele şi să reluăm suişul pe muntele desăvârşirii, aşa cum doreşte Mântuitorul nostru.

Prin credinţă totul este uşor, iar Prietenul ne va purta sarcina – crucea pe care tot El ne-a dat-o.

O, iubitul meu Prieten, fără Tine viaţa mi-ar părea lungă şi tristă, de nesuportat. Cu Tine însă, munca mea devine uşoară, plăcută, lacrimile mele sunt şterse de Tine. Fără Tine n-aş vedea peste tot decât răutate şi nedreptate, pericol continuu. Cu Tine toţi oamenii îmi par buni, săracii, încă orbi şi neştiutori. O milă imensă mă cuprinde pentru toţi cei care „nu ştiu ce fac”. Toate evenimentele sunt pentru mine tălmăciri venite de la Tine, iar mână în mână cu Tine, iubitul meu Domn, aştept cu linişte şi încredere moartea cea dulce, clipa în care Te voi vedea în sfârşit pe Tine, idealul meu scump, care mă aştepţi şi care nu m-ai părăsit şi nu m-ai trădat niciodată!

Georges Barbarin, Hristos prietenul clipelor de grea incercare, Editura: Bizantina

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Pe Domnul sa-L maresti, suflete

23319314_1670006026377311_2494862846639723876_n

Minunată, preaînțeleaptă este cântarea proorocească a Maicii lui Dumnezeu: „Mărește, suflete al meu, pe Domnul… că a căutat spre smerenia roabei Sale, că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 46-48). Mai întâi de toate, ea laudă pe Dumnezeu pentru că i-a dat smerenie și a căutat spre această smerenie. Preasfânta Fecioară, prin smerenia ei adâncă, a îndreptat alunecarea spre trufie și spre dorința de a fi asemenea lui Dumnezeu a Evei. Fiul Ei și Dumnezeu „S-a smerit, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce… S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se” (Filipeni 2, 7-8). Tot pentru smerenie a înălțat-o pe Fecioara Maria, făcând-o Maică a Sa – i-a făcut ei mărire neînchipuit de mare.

Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare,Editura Sophia, București, 2009, p. 118

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Să spunem „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă”, când ne rugăm pentru ceilalţi

24852503_306824393167843_4041861787076493551_n

Să ne rugăm pentru Biserică, pentru lume, pentru toţi. Toată creştinătatea se află înlăuntrul rugăciunii. Dacă vă rugaţi numai pentru voi, asta ascunde interes. Pe când, dacă vă rugaţi pentru Biserică, înlăuntrul Bisericii sunteţi şi voi. în Biserică este Hristos unit cu Biserica, dar şi cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Sfânta Treime şi Biserica sunt una. Dorul vostru fierbinte trebuie să fie îndreptat spre aceasta, ca lumea să fie sfinţită, ca toţi să devină ai lui Hristos. Atunci intraţi în Biserică, trăiţi în bucuria Raiului, în Dumnezeu, pentru că întreaga plinătate a Dumnezeirii sălăşluieşte în Biserică.
Suntem toţi un trup, având cap pe Hristos. Toţi suntem Biserica. Religia noastră are această măreţie, uneşte lumea în minte. Puterea rugăciunii e mare, foarte mare, mai ales când este făcută de către mulţi fraţi. în rugăciunea comună se unesc toţi. Să-I simţim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Acesta este viaţa noastră, bucuria noastră, comoara noastră. Toate sunt uşoare în Hristos. Hristos este centrul; toţi tind către centru şi se unesc într-un duh şi într-o inimă. Aşa s-a întâmplat la Cincizecime. Când toţi aud în acelaşi ceas, în acelaşi loc, Psaltirea şi toate citirile, se unesc prin auzire cu harul lui Dumnezeu, pentru că ceea ce este spus de către citeţ este auzit şi împărtăşit tuturor. Puterea celor mulţi se înmulţeşte, ca şi când ar vedea un lucru frumos şi l-ar privi toţi cu ardoare. Ei, privirea lor, care se întâlneşte pe acest lucru frumos, îi uneşte. De pildă, izbăvirea Apostolului Petru din temniţă: …se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică (Fapte 12, 5). Această rugăciune l-a slobozit pe Petru din legăturile temniţei.
Iubirea, dăruirea către Dumnezeu, ardoarea, unirea cu Dumnezeu, unirea cu Biserica sunt Raiul cel de pe pământ. Dacă dobândim harul dumnezeiesc, toate sunt uşoare, fericite, şi devin binecuvântare a lui Dumnezeu. Hai, ia găseşte-mi altă religie care să-l facă pe om desăvârşit şi fericit. Şi este păcat să nu înţelegem această măreţie!
Când avem vreo problemă oarecare, noi sau altcineva, să cerem şi de la alţii rugăciune şi să-L rugăm toţi pe Dumnezeu cu credinţă şi iubire. Să fiţi încredinţaţi că lui Dumnezeu îi sunt bineplăcute aceste rugăciuni şi intervine, făcând minuni. Asta n-am înţeles-o noi bine. Am luat-o aşa, simplu, şi zicem: „Fă o rugăciune pentru mine”.
Să vă rugaţi mai mult pentru ceilalţi decât pentru voi. O să ziceţi „Doamne lisuse Hristoase,miluieşte-mă” şi o să-i aveţi totdeauna înlăuntrul vostru şi pe ceilalţi. Toţi suntem fiii aceluiaşi Tată, suntem toţi una; pentru aceasta, când ne rugăm pentru ceilalţi, putem zice „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă”, şi nu „miluieşte-i”. Astfel, îi facem una cu noi înşine.
Rugăciunea pentru ceilalţi, atunci când este făcută lin şi cu iubire adâncă, este dezinteresată şi aduce un mare folos duhovnicesc. Aduce har şi celui ce se roagă, şi celui pentru care se roagă. Când aveţi o iubire mare, iar această iubire vă mişcă spre rugăciune, atunci valurile iubirii voastre merg şi-l influenţează pe cel pentru care vă rugaţi; creaţi în jurul lui un scut de apărare şi-l înrâuriţi, îl călăuziţi spre bine. Văzând strădania voastră, Dumnezeu vă dă har bogat şi vouă, şi aceluia. Dar trebuie să murim pentru noi înşine. Aţi înţeles?
Voi sunteţi necăjiţi atunci când ceilalţi nu sunt buni, în vreme ce ar trebui să vă dăruiţi rugăciunii, ca să se împlinească ceea ce dorim prin harul lui Dumnezeu. Voi vă faceţi cunoscuţi prin înţelepciunea voastră, dar asta nu-i chiar aşa de bine. Taina este alta, nu ce vom spune sau ce vom arăta celorlalţi. Taina este dăruirea noastră, rugăciunea către Dumnezeu, pentru ca fraţii noştri să aibă parte de ceea ce trebuie, prin harul lui Dumnezeu. Asta este. Ceea ce noi nu putem face, o va face harul lui Dumnezeu.
În viaţa mea, locul cel dintâi îl are rugăciunea. Nu mă tem de iad şi nu mă gândesc la Rai. Cer numai lui Dumnezeu să miluiască întreaga lume şi pe mine. Dacă rostesc cu ardoare „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă”, chiar şi atunci când mă vizitează lumea, nu mă rup de rugăciune. Este acelaşi lucru. Mă rog, îi primesc pe toţi cu Duhul lui Hristos, şi sunt mereu gata să mă rog pentru lume. Mă străduiesc să-L iubesc pe Hristos. Acesta este scopul meu. Din pricina multelor mele boli, nu pot vorbi mult. însă mai mult decât cuvintele, ajută rugăciunea.
Mă rog pentru problemele voastre, dar asta nu ajunge. Trebuie ca rugăciunea mea să afle şi de la voi un răspuns. Dumnezeu, Care ne trimite harul Său, trebuie să afle braţele noastre deschise spre a-L primi. Şi tot ce va îngădui El va fi spre folosul nostru sufletesc, însă nu noi să ne rugăm, iar voi să dormiţi.
Unii mă învinovăţesc deseori, dar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa (Ps. 37,13). Să vă rugaţi pentru cei ce vă judecă. Să spuneţi „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă”, şi nu „miluieşte-l”, şi va fi în această rugăciune şi cel ce vă judecă. Vă spune altul vreun necaz? Ştie Dumnezeu. Voi să deschideţi mâinile către Dumnezeu, zicând „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Să-I faceţi una cu voi înşivă. Domnul cunoaşte ce îl chinuieşte în adânc pe acela şi, văzând iubirea voastră, grăbeşte spre ajutor. Domnul cercetează dorurile inimii. Ce spune Apostolul Pavel către romani? Iar Cel ce cercetează inimile ştie care este dorirea Duhului, căci după Dumnezeu El se roagă pentru sfinţi (Rom. 8, 27).
Să vă rugaţi pentru curăţirea fiecărui om, ca să vă faceţi următori chipului îngeresc în viaţa voastră. Da, îngerii nu se roagă pentru ei înşişi. Eu aşa mă rog pentru oameni, pentru Biserică, pentru trupul Bisericii, în ceasul în care vă rugaţi pentru Biserică, vă izbăviţi de patimi. în ceasul în care slavosloviţi, se linişteşte sufleţelul vostru şi se sfinţeşte de către harul dumnezeiesc. Acest meşteşug vreau să-l învăţaţi.
Dumnezeu vrea să ne asemănăm îngerilor, îngerii nu fac altceva decât să slavoslovească pe Dumnezeu. Numai aceasta este rugăciunea lor -slavoslovia. Slavoslovia este un lucru delicat, scapă celor pământeşti. Noi suntem oameni foarte materialişti şi ticăloşiţi, pentru aceea ne şi rugăm lui Dumnezeu cu interes. îl rugăm se ne pună în bună rânduială problemele, sănătatea, copiii. Ne rugăm omeneşte, interesat. Slavoslovia este o rugăciune dezinteresată. îngerii nu se roagă pentru a câştiga ceva, sunt dezinteresaţi. Dumnezeu ne-a dăruit şi nouă această putinţă – să ne fie rugăciunea o necontenită slavoslovie, o rugăciune îngerească. Aici se află marea taină. Când vom pătrunde în această rugăciune, îl vom slăvi pe Dumnezeu neîncetat, lăsându-le pe toate în grija Lui, precum se roagă Biserica noastră: „…toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Acestea sunt „matematicile superioare” ale religiei noastre!

Cuviosul Parinte Porfirie Kavsokalivitul

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

In vreme de ispită ca să nu mă biruiască, ce sa fac?

22228496_1717725418272565_3393534581408844640_n

Frate, una să faci: să te rogi şi să rabzi până vine slobozirea. Ai văzut, când vine ploaia cu fulgere, cu tunete şi furtună, fugi în casă la adăpost; iar după ce trece furtuna, ieşi din nou afară. Aşa şi în viaţă. Când vin ispitele şi te împresoară, fugi la rugăciune în biserică, fă un paraclis la Maica Domnului, închină-te la sfânta cruce, citeşte o catismă sau două din Psaltire; iar după ce trece ispita şi se face linişte în suflet, ieşi din nou la ascultare şi mulţumeşte lui Dumnezeu că te-a acoperit în vremea necazului.
Fără ispite şi necazuri nu ne putem mântui. Dar să nu ne tulburăm, nici să slăbim în credinţă, că acum diavolul dă mai greu război asupra oamenilor ca altădată, că vede că are timp puţin. Să ne rugăm, să răbdăm şi să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, care ne-a făgăduit că va rămâne cu noi „până la sfârşitul veacurilor“. Nici să ne deznădăjduim de viaţă în vremea necazurilor, că Dumnezeu nu ne lasă părăsiţi. Că, precum în vremea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, Dumnezeu mai avea „încă 7.000 de bărbaţi aleşi care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal“, tot aşa şi în zilele noastre are Domnul încă destui bărbaţi şi creştini aleşi care sunt tari în credinţă şi nu şi-au plecat sufletul în robia patimilor. Are Dumnezeu drepţii Lui prin sate şi oraşe, care Îl slăvesc ziua şi noaptea, care trăiesc în feciorie şi înfrânare şi fac milă cu săracul şi cu văduva. Dar numele şi numărul lor îl ştie numai singur Dumnezeu.
Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne încearcă cu ispite, cu boli şi tot felul de necazuri, aici, pe pământ, iar nu dincolo. Că dacă trăim necăliţi prin ispite, nu putem să ne mântuim. Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele vieţii pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credinţă, ne smeresc şi ne învaţă să ne rugăm şi să cerem sfat. Cine este bun, mai bun să se facă şi cine a biruit ispita, să se roage pentru cel care este în ispită. Ispitele le biruim prin rugăciune, prin post, prin spovedanie şi îndelungă răbdare. După furtună vine şi senin, cu darul lui Hristos. Să ne rugăm! Iar dacă părinţii noştri duhovniceşti ne mustră pentru îndreptarea noastră, să nu ne supărăm, că drumul mântuirii este presărat cu ispite. Acum însă am păţit şi noi cum a păţit Elie, preotul din Legea Veche, cu feciorii lui. Elie şi-a cruţat feciorii şi nu i-a mustrat la vreme, când greşeau înaintea Domnului, de aceea au murit cu toţii şi s-au osândit. Să ne ferească Dumnezeu să avem soarta lui!

Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Sunt ca nişte lanţuri pe om obiceiurile pacatoase

2

Obiceiurile au o putere asemenea cu cea a însuşirilor fireşti: cel ce urmează Domnului Iisus Hristos este dator să dobândească obiceiuri bune şi să se ferească de obiceiurile rele.

Tinere! Fii înţelept şi prevăzător: din anii tinereţii tale să dobândeşti deosebită luare aminte spre dobândirea obiceiurilor bune; când vei fi în puterea vârstei, ca şi la bătrâneţe, te vei bucura de bogăţia dobândită fără osteneală în anii tinereţii.
Nu socoti drept un lucru de mică însemnătate împlinirea unei pofte ce pare de cea mai mică însemnătate: fiecare împlinire a poftei lasă negreşit o anumită întipărire în suflet, ce poate fi uneori foarte puternică, şi sluji ca început al unui obicei vătămător.
Oare ştia cartoforul, atunci când s-a atins pentru prima oară de cărţi, că jocul va fi patima lui? Oare ştia cel supus patimii beţiei, atunci când a băut prima votcă, ştia că începe să se sinucidă? Că aşa numesc eu acest obicei nefericit, ce pierde atât sufletul, cât şi trupul.
O singură privire neprevăzătoare nu arareori s-a întâmplat să rănească inima; câteva asemenea priviri au adâncit atât de mult rana, încât de-abia s-a lecuit prin mulţi ani de rugăciuni, nevoinţe şi plâns.
Educatori şi dascăli! Insuflaţi tineretului obiceiuri bune; feriţi-l, ca de o mare nenorocire, de obiceiurile rele.
Obiceiurile păcătoase sunt ca nişte lanţuri pe om: îl lipsesc de libertatea duhovnicească, îl ţin cu silnicie în mlaştina puturoasă a patimilor.
Pentru pierzania omului e îndeajuns un singur obicei păcătos: el va da mereu cale liberă în suflet tuturor păcatelor şi tuturor patimilor.
Deprinde-te să fii modest: nu-ţi îngădui nici o îndrăzneală faţă de aproapele, nu-ţi îngădui nici măcar să te atingi de el fără să fie mare nevoie – şi obiceiul modestiei va face lesnicioasă pentru tine marea virtute a înfrânării. Apropiaţii tăi, simţind modestia care trăieşte în tine, vor fi lipsiţi înaintea ta de îndrăzneli nepotrivite ca şi cum s-ar cucernici înaintea bunei miresme de lucru sfânt.
Nimic nu clatină întreaga înţelepciune atât de tare ca obiceiul purtării îndrăzneţe, slobode, care leapădă legile modestiei.
Deprinde-te să fii cumpătat la mâncare: prin înfrânare îi vei da trupului sănătate şi putere, iar minţii o trezvie deosebită, care este atât de trebuincioasă în lucrarea mântuirii, fiind de mare folos şi în îndeletnicirile pământeşti.
Îmbuibarea nu este altceva decât un obicei rău, necugetat, săturarea nesăturată a poftei fireşti vătămate de reaua întrebuinţare.
Deprinde-te cu cea mai simplă hrană. Aceasta este, pentru cel ce s-a învăţat cu ea, mai gustoasă decât bucatele alese – nu mai vorbesc de faptul că e mai sănătoasă.
Ce libertate şi putere duhovnicească aduce omului deprinderea mâncării simple – deprindere ce pare atât de măruntă, atât de materială! Omul care a căpătat-o cheltuieşte pentru masă foarte puţini bani, foarte puţin timp şi foarte puţine griji de pregătire a ei. Dacă cel ce s-a deprins cu mâncarea simplă este sărac, nu va fi apăsat de sărăcia sa.
Grea este trecerea de la mesele bogate şi rafinate la mâncărurile simple! Pe mulţi i-au silit împrejurările să facă această schimbare, şi mulţi, făcând-o, şi-au pierdut sănătatea, ba chiar s-au clătinat duhovniceşte. De acest necaz s-ar fi putut păzi dacă s-ar fi deprins cu înţelepciune şi la bună vreme cu obiceiul de a mânca simplu.
Acest obicei este de mare preţ, prin urmările sale mai ales pentru cel ce doreşte să se afierosească slujirii lui Hristos: el îi îngăduie acestuia să îşi aleagă pentru vieţuire cel mai însingurat loc cu putinţă, făcând netrebuincioase desele legături cu oamenii şi astfel, înlăturând toate pricinile de împrăştiere, îi dă putinţă să se predea cu totul cugetării la Dumnezeu şi rugăciunii.
Toţii sfinţii s-au îngrijit din răsputeri nu numai de obiceiul cumpătării în mâncare, ci şi de obiceiul mâncării simple. Mâncarea de zi cu zi a Apostolului Petru costa câţiva bănuţi de aramă.
Cumplită patimă este beţia! Aceasta e o boală ce se strecoară în alcătuirea trupească prin înclinarea în fața poftei, care primeşte, în virtutea deprinderii, putere de însuşire firească.
Slujitorul lui Hristos trebuie să se păzească nu numai de beţie, ci şi de obiceiul de a bea mult vin, care aprinde trupul şi stârneşte în el pofte dobitoceşti. Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este curvia (Efeseni 5, 18), a zis Apostolul. Este îngăduită întrebuinţarea vinului în cantitate foarte mică; iar cine nu poate să fie cumpătat la vin, mai bine să nu mai bea deloc.
A zis Pimen cel Mare: “Nevoitorul are trebuinţă în primul rând de minte trează”. Vinul îi răpeşte omului putinţa de a-şi păstra trezvia minţii. Atunci când nevoitorul este supus lucrării vinului, de mintea lui slăbită şi întunecată se apropie potrivnicii lui, iar mintea nu mai e în stare să se lupte cu ei. Înlănţuită de lucrarea vinului, e trasă spre prăpastia pierzării! Într-o singură clipă pier roadele unei nevoinţe îndelungate – fiindcă Duhul Sfânt se depărtează de la cel spurcat prin păcat. Iată de ce a zis Preacuviosul Isaia, pustnicul egiptean, că cei ce iubesc vinul niciodată nu se vor învrednici de daruri duhovniceşti: ca să rămână în om, aceste daruri au trebuinţă de curăţie statornică, iar aceasta nu este cu putinţă decât pentru cel ce are trezvie statornică.
Iubirea de argint, iuţimea, îngâmfarea, obrăznicia sunt boli rele ale sufletului, care se nasc din satisfacerea poftelor pătimaşe ale firii căzute. Ele se întăresc, ajung la deplină putere şi-l înrobesc pe om tocmai prin mijlocirea deprinderii.
Această lege o urmează şi pofta trupească, în ciuda faptului că ea stă în firea omului căzut. Fericit este acel tânăr care de prima oară când se vor arăta în el lucrările poftei va pricepe că nu trebuie să te laşi în voia ei, ci trebuie să o înfrânezi prin legea lui Dumnezeu şi prin înţelepciune. Fiind înfrânată chiar de la primele ei pretenţii, pofta se supune lesne minţii şi pretenţiile ei deja [s]cad: ea lucrează ca cineva lipsit de libertate, ferecat în lanţuri. Împlinirea poftei îi măreşte acesteia pretenţiile. Poftă căreia raţiunea, satisfăcând-o vreme îndelungată şi în chip statornic, îi dă stăpânire asupra omului, domneşte ca un tiran atât asupra trupului cât şi a sufletului, ducându-le la pierzare pe amândouă.
Îndeobşte, toate patimile se dezvoltă în om în urma cedării în faţa lor; această cedare având loc din ce în ce mai des, înclinarea păcătoasă se preface în deprindere, iar deprinderea face patima stăpânitor silnic asupra omului. “Teme-te de obiceiurile rele mai mult decât de demoni”, a grăit Sfântul Isaac Sirul.
Atunci când lucrează în tine dorinţa păcătoasă ori imboldul păcătos, trebuie să o refuzi. Data următoare va lucra mai slab, şi în cele din urmă se va stinge cu totul; dar dacă o împlineşti, de fiecare dată va lucra cu putere sporită, întrucât capătă tot mai multă stăpânire asupra voii, şi în cele din urmă naşte deprinderea.
Păcatele pe care ne-am obişnuit să le săvârşim ne par uşoare, oricât de grele ar fi. Păcatul care este nou pentru suflet îl înspăimântă, şi sufletul nu se va învoi degrabă să-l săvârşească.
Patimile sunt obiceiuri rele; virtuţile sunt obiceiuri bune (aici se vorbeşte despre patimile şi virtuţile însuşite de către om prin făptuire, prin viaţă – iar în scrierile Părinţilor uneori sunt numite “patimi” feluritele însușiri ale bolii pricinuite în noi de către cădere, feluritele chipuri ale păcătoşeniei de obşte a tuturor oamenilor – şi cu aceste patimi ne naştem; iar “virtuţi” sunt numite însuşirile bune fireşti, naturale, ale omului – aceste patimi şi aceste virtuţi nu pun nici o pecete hotărâtoare asupra omului – această pecete o pune înclinarea însuşită de bună voie prin statornică sau deasă satisfacere, împlinire a pretenţiilor ei).
Robul lui Hristos trebuie să fie slobod de obiceiuri rele pe cât e cu putinţă, ca acestea să nu-i împiedice înaintarea către Hristos. El trebuie să se depărteze nu doar de obiceiurile nemijlocit păcătoase, ci şi de toate obiceiurile care duc la păcat, cum ar fi obiceiul luxului, al răsfăţului, al împrăştierii.
Câteodată ne leagă de picioare un obicei cât se poate de mărunt, ţinându-ne pe pământ în vreme ce ar trebui să fim în cer.
Tinere! Îţi dau iarăşi sfat mântuitor: câtă vreme vei avea libertate duhovnicească, fugi de obiceiurile rele ca de lanţuri şi temniţă; dobândeşte obiceiuri bune, prin care se păstrează, se întăreşte, se pecetluieşte libertatea duhovnicească.
Iar dacă cineva capătă abia când este în puterea vârstei dorinţa de a sluji lui Hristos şi, din nefericire, a dobândit deja multe obiceiuri păcătoase ori obiceiul luxului şi răsfăţului, care de obicei ţin sufletul într-o stare de slăbănogire, acela nu trebuie să se lase biruit de trândăvie şi îndoială – el trebuie să intre bărbăteşte în lupta cu obiceiurile rele. Biruinţa asupra lor nu este cu neputinţă, atunci când omul are ajutorul dumnezeiesc.
Hotărârea nestrămutată a voinţei, adumbrită şi întărită de harul dumnezeiesc, poate birui obiceiurile rele cele mai învechite.
La început, obiceiul se împotriveşte cu încrâncenare celui ce vrea să lepede jugul lui, părând de nebiruit; cu timpul, însă, dacă omul se luptă cu el necontenit, de fiecare dată când el nu se supune obiceiului, obiceiul îşi pierde din putere.
Dacă de-a lungul luptei ţi se va întâmpla, din pricina vreunei împrejurări neaşteptate, să fii biruit, să nu te tulburi şi să nu cazi în deznădăjduire: trebuie să începi iar lupta.
Lupta cu silire de sine împotriva obiceiurilor păcătoase, Dumnezeu i-o socoate omului întru mucenicie, şi cel ce dobândeşte biruinţa în această luptă este încununat cu cununa mărturisitorilor, ca unul ce s-a nevoit pentru Legea lui Hristos.
Milostivul şi Atotputernicul Domn primeşte pe oricine se apropie de Dânsul, tinde dreapta Sa spre a sprijini neputinţa noastră. Drept aceea, chiar de ai fi cu totul în obiceiuri rele ca în nişte lanţuri grele, nu te deznădăjdui de primirea slobozeniei. Purcede la războiul cel nevăzut, luptă-te cu bărbăţie şi fără încetare, rabdă-ţi înfrângerile cu mărime de suflet. Câteodată, Dumnezeu ne lasă să ne luptăm doar cu puterile noastre, ca să cunoaştem prin cercare cât de slabi suntem singuri, şi ca urmare a acestei cercări să ne ţinem de Dumnezeu fără a ne depărta de la Dânsul, Singurul Care poate birui păcatul în cei ce vor cu adevărat să vadă biruit păcatul în ei înşişi. Amin!

Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, Editura Sophia, Bucureşti, 2009

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

„Vai de mine, cât sufăr” sa nu zici

1

Una dintre căile cele mai sigure pentru dobândirea Duhului Sfânt este cugetul smerit. Chiar dacă eşti om cinstit, bun, drept şi milostiv, chiar dacă ţii toate poruncile lui Dumnezeu, să te consideri mereu un rob nevrednic, un instrument în mâinile Celui Care lucrează. De altfel, este de ajuns o privire atentă la faptele noastre bune, chiar şi la cele mai mari virtuţi ale noastre, pentru ca să vedem cât de puţin valorează, încât să le numim virtuţi creştine. De exemplu, de câte ori dăm milostenie, dacă nu din slavă deşartă şi egoism, oricum din zgârcenie, precum cei care iau dobândă, adică nădăjduind că pentru o monedă pe care am dat-o săracului, vom primi de la Dumnezeu o sută sau o mie?
Smerenie înseamnă şi altceva: să rabzi cu bărbăţie şi fără tânguire toate mâhnirile, tristeţile şi necazurile, socotindu-le ca o pedeapsă pentru păcatele tale. Să nu zici „vai de mine, cât sufăr!”, ci să spui „Puţine mi s-au dat pentru păcatele mele”. Să cerem de la Dumnezeu nu atât să ne izbăvească de încercări, cât să ne dăruiască putere să le răbdăm. ()

Sfântul Inochentie al Moscovei, Glasul Sfinţilor Părinţi,, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 346-347

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Fulgere din cer

1

Sfânta Cruce făcută întreagă din Lemnul Sfânt pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos. Se află la Mânăstirea Xeropotamu din Sfântul Munte Athos

Înfierează pe jidovi cu pecetea Crucii la templul lui Solomon

(Vezi istoria Bisericească de Lascăr)

Împăratul Iulian Paravatul (cel lepădat de Dumnezeu) după ce a adus din nou închinarea la idoli, se gândea cum ar face ca să piardă cu totul religia creştinească. Pentru asta el a sprijinit pe evrei, ştiind că ei sunt cei mai neîmpăcaţi duşmani ai creştinilor.
Socotea tiranul că dacă va înălţa iarăşi pe evrei în slava lor cea veche, atunci se va întuneca lumina Sfintei Evanghelii. Voia să ridice lavra jidovească în locul Bisericii lui Hristos.
Cu scopul acesta le-a dat ajutoare mari evreilor pentru a se aduna din toate părţile la Ierusalim, ca să îşi zidească din nou templul cel risipit al lui Solomon.
Era hotărât ca după aceasta să clădească un amfiteatru (un loc de privelişte) la Ierusalim spre a merge ca să se veselească şi el împreună cu jidovii, în timpul când creştinii vor fi sfâşiaţi de fiare în teatrul păgânesc!

În vremea aceea era patriarh al Ierusalimului Sf. Chiril, care îndemna pe creştini să aibă răbdare, căci cuvintele Domnului nu vor rămânea mincinoase. El a zis Sfinţilor Săi ucenici că nu va rămânea piatră pe piatră (adică din Templul lui Solomon) şi cuvintele Lui se vor împlini negreşit prin minune. Bieţii creştini ascultau cu încredere cuvintele Sfântului Patriarh şi nu se tulburau.

Deci au început jidovii să curăţească locul unde a fost vechiul templu al lui Solomon (după ce mai întâi au batjocorit în tot chipul pe creştini).

Mii de lucrători munceau ziua şi noaptea ca să pregătească locul pentru zidire.

După ce au cărat destule materiale pentru zidărie, a venit vremea ca să aşeze piatra pentru temelie. Atunci s-a stârnit deodată un cutremur înfricoşat însoţit de furtună cu fulgere şi cu trăznete, încât se clătina pământul ca apa când fierbe în clocot. Atunci tot lucrul jidovilor a fost zădărnicit, ba şi temeliile vechi ale templului au fost scoase afară din pământ de cutremur.

În acelaşi timp valuri de foc arzător se pogora din cer şi pârjolea pe lucrători, iar alte valuri de foc ieşeau din pământ şi ardeau uneltele lor.

Însă un lucru de mirare era, că Semnul Sfintei Cruci s-a întipărit ca o pecete, atât pe hainele jidovilor, cât şi pe trupurile lor, întocmai ca şi cum ar fi însemnaţi cu un fier roşu (cum se înfierează vitele pentru cireadă).

Pecetea crucii de pe ei era la început luminoasă, iar la urmă a rămas neagră. Dar era întipărită aşa de tare încât nu se mai putea şterge cu nici un chip.
Fiind uimiţi de aceste semne înfricoşate, mulţi dintre jidovi şi dintre păgâni au crezut în Hristos. Dar lepădatul de Dumnezeu, Iulian, n-a socotit întru nimic semnele, ci le punea în rândurile întâmplărilor fireşti spre a fi date uitării.

Dumnezeu a arătat atunci puterea cea nebiruită a Crucii, ca să fie semn de întoarcere şi de pocăinţă pentru necredincioşi.

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Cuvinte de la Sfintii Parinti

18619949_1015464961921114_6141141758220567803_n

Zicea un bătrân către un frate:

„Păzeşte-te, fiule, de vorbă multă, de vreme ce tăcerea este mai bună. Iar din vorba cea multă, măcar de se întâmplă uneori a fi şi de folos, însă prin ea se amestecă şi cuvinte nefolositoare.

Păzeşte-te, fiule, foarte cu luare aminte pentru vorbele tale, ca să nu te căieşti mai pe urmă de cele ce ai vorbit. Că mulţi pentru vorbă şi-au pierdut cinstea, iar alţii şi-au pierdut viaţa (adică sufletul).

De-ai clevetit cumva pe vreun frate şi te mustră pe tine cugetul tău, atunci să mergi cu smerenie la acel frate şi, închinându-te lui până la pământ, să zici:

„Iartă-mă, frate, că am greşit şi te-am clevetit pe tine!”

Iar după aceea să te păzeşti a nu mai cleveti pe nimeni, căci clevetirea este moartea sufletului.

De va cleveti cineva către tine pe fratele tău, să nu adaugi şi tu vreun cuvânt la clevetirea lui, ci ori taci, ori zi aşa: „Eu, frate, însumi sunt foarte păcătos şi osândit, încât nu pot să osândesc pe alţii”. Şi aşa te vei izbăvi de osândire şi pe acela vei vei folosi.

***

Zis-a un bătrân:

„De vrei să vorbeşti pentru greşeala şi păcatul vreunui frate, socoteşte mai întâi dacă vei putea ca să îndreptezi cu asta pe acel frate, iar pe cei cari aud vei putea ca să-i foloseşti. Dacă eşti încredinţat că faci vreun folos, atunci vorbeşte.
Iar dacă vorbeşti cu făţărnicie, cu scopul numai de a mustra şi a defăima pe fratele tău, descoperindu-i şi arătându-i greşeala sau păcatul înaintea altora, să ştii că nu vei scăpa de dumnezeiasca certare.
Şi mai vârtos să ştii că şi tu însuţi vei cădea şi mai rău în aceeaşi greşală şi păcat şi vei fi părăsit de ajutorul lui Dumnezeu şi de alţii fiind mustrat te vei ruşina”.

***

Zis-a iarăşi un bătrân:

„De vor veni unii la tine, mai înainte de a ajunge ei, să faci rugăciune zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, izbăveşte-ne pe noi de clevetire!”

Şi după aceea slobozeşte-i cu pace pe ei din locul acesta.

***

Zis-a un bătrân:

„Obişnuieşte-ţi inima ta câte puţin să zică pentru fiecare din fraţi aşa: „Acesta mă întrece după Dumnezeu!” Iar pentru altul să zici:

„Acesta este mai osârduitor decât mine!” Şi aşa vei dobândi smerita cugetare, socotindu-te pe tine dedesubtul tuturora. Atunci să ştii că locuieşte întru tine Duhul lui Dumnezeu.
Iar de vei defăima pe cineva, atunci se depărtează darul lui Dumnezeu de la tine şi te aruncă întru întunecimi trupeşti. Atunci ţi se împietreşte inima şi nici o umilinţă nu se află întru tine”.

***

Zis-au oarecari dintre sfinţi, cum că nu este poruncă mai mare decât aceasta a nu judeca pe fratele tău şi pentru aceasta nici tu nu vei fi judecat. Iar de vezi pe fratele tău greşind şi nu-i vei zice ca să-şi cunoască greşelile sale, atunci din mâinile tale se va căuta sângele lui (adică vei da seamă de sufletul lui).

Iar de va auzi sfatul tău şi nu se va întoarce de la păcatele sale, atunci el va da seamă înaintea lui Dumnezeu. Deci bine este a înfrunta cu dragoste (adică a mustra pe cel ce greşeşte), dar nicidecum a cleveti (adică a vorbi de rău în ascuns) sau a-l ocărâ ca pe un vrăjmaş.

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Pentru insemnatatea rugaciunii si care este vremea ei

150999320548213625515851362551585

A fost întrebat ava Agaton de fraţi:

„Care este mai mare, osteneala cea trupească sau păzirea celor dinlăuntru?” Iar bătrânul a zis:

„Asemenea este omul cu un pom. Deci osteneala cea trupească sunt frunzele, iar păzirea celor dinlăuntru sunt roadele. Şi după cuvântul Scripturii: „Tot pomul care nu face roadă bună, se taie şi în foc se aruncă” (Mt.7, 19), arătat este că pentru roadă este toată osârdia noastră, adică pentru păzirea minţii. Însă este de trebuinţă şi de acoperământul şi podoaba frunzelor (adică de osteneala cea trupească)”.

***

L-au întrebat iarăşi fraţii zicând:

„Părinte, care faptă bună din viaţă are mai multă osteneală?” Şi le-a răspuns bătrânul:

„Socotesc că nu este altă osteneală ca Rugăciunea cea către Dumnezeu. Căci totdeauna când voieşte omul să se roage, vrăjmaşii voiesc să-l taie pe el. Ei ştiu că nu se împiedică de nimic altceva mai mult ca de Rugăciunea cea către Dumnezeu. Şi toată petrecerea (adică lucrarea) care va face omul (răbdând întru dânsa) dobândeşte odihnă, iar Rugăciunea are nevoie de credinţă (adică de silinţă) până la răsuflarea cea de pe urmă”.

***

Zicea un sfânt bătrân către un frate:

„De te va îndemna inima ta (ziua şi noaptea) zicând: Scoală-te şi te roagă lui Dumnezeu!, atunci să ştii că Sfântul Înger al lui Dumnezeu, care te păzeşte pe tine, acela îţi grăieşte ţie: Scoală-te şi te roagă!
Deci dacă te vei scula tu, atunci şi el se va scula şi va sta la rugăciune împreună cu tine, întărindu-te întru nevoinţă şi gonind de la tine duhul cel necurat, care te înşeală şi răcneşte ca un leu asupra ta. Iar de nu te vei scula, îndată se va depărta de la tine Îngerul şi atunci vei cădea în mâinile vrăjmaşului tău”.

***

„De vei avea vreun lucru oarecare (adică rucodelie) în chilia ta şi va veni ceasul rugăciunii, să nu zici cumva: ia să mai las puţin până voi săvârşi şi acest lucru, ci îndată te scoală, fiule, şi închinându-te lui Dumnezeu, te roagă cu osârdie, ca să-ţi îndrepteze Dumnezeu viaţa ta şi să te păzească de toţi vrăjmaşii cei văzuţi şi de cei nevăzuţi şi să te învrednicească împărăţiei sale”.

***

Un frate a întrebat pe un bătrân zicând:

„De mi se va întâmpla a mă îngreuia de somn şi va trece vremea pravilei mele şi pentru asta nu voi avea curaj să mai încep slujba de mâhnire, ce să fac eu atunci?”

Şi i-a răspuns lui bătrânul:

„De ţi se va întâmpla a dormi până dimineaţă, atunci tu sculându-te, închide uşa şi ferestrele şi îţi fă slujba ta (adică pravila după putinţă) pentru că scris este: „A ta este ziua şi a ta este noaptea” căci în toată vremea se slăveşte Dumnezeu”.

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu