A mântuit-o o bucățică de anaforă

1

Istorioara pe care am să v-o povestesc este adevărată, cu toate datele greu de crezut pe care le conține. S-a petrecut la începutul lui Decembrie 2007. Preocupările și grijile vieții de zi cu zi m-au doborât în acea vreme, dar mai ales niște probleme familiale mi-au pricinuit o mare supărare. Ca să mă consolez, îmi spuneam că viața le are și pe acestea. Însă ceea ce am simțit în acea dimineață a fost pentru mine – așa gândeam eu – decisiv.

Din ziua precedentă avea niște restanțe de rezolvat și mai ales economice, care mi-au pricinuit multă supărare și m-au stresat mult. Am mers la casieria personalul de serviciu unde lucrez și am scos suma unui împrumut de 20.000 euro, pentru a achita datoria la banca, care-mi scosese la licitație casa de la țară și voiau să-i pună sechestru. Eram foarte mâhnită, pentru că această casă s-a făcut cu multă trudă și în fiecare vară mergeam acolo cu copii și ne petreceam concediul. Nu voiam sub nici un motiv s-o pierd, deși financiar eram într-o situație dificilă, căci mă bazam numai pe salariul ce-l aveam. În cele din urmă am cerut acest împrumut, pentru care îmi țineau lunar 250 euro din salariu. De îndată ce am luat banii numerar, am mers la bancă și am trimis 6.000 euro la un unchi, care s-a pus garant ca să nu-mi confiște casa, iar ceilalți 14.000 voiam să-i pun într-un cont în bancă, pe care încă nu-l aveam. Dar până să termin toate formalitățile, banca a închis.
Și astfel m-am gândit să las banii, cu toate hârtiile așa cum erau, în mașină, în buzunarul de la ușa șoferului. Cine să umble acolo? De altfel, dis-de-dimineață aveam să merg să-i depun. Niciodată nu am pierdut ceva din mașină. Am pus așadar banii și hârtiile într-un plic din cele ale serviciilor publice, în care casierița ne dădea salariul în fiecare lună. Deși nu eram de acord cu aceste plicuri, considerând modul acesta învechit, totuși eu le păstram pentru a le folosi la nevoie. Poate vă obosesc cu aceste amănunte, însă veți vedea mai departe de ce le menționez.
În acea dimineață am pornit să merg la bancă pentru a depune banii. De obicei parcam mașina la parterul blocului unde locuiam, însă în acea seară am parcat-o puțin mai departe de bloc, pentru că cineva îmi ocupase locul meu de parcare. Am mers acolo unde o parcasem de cu seară, într-un loc sigur, însă mașina nicăieri. Când am văzut, mi s-au tăiat picioarele. Nu era cu putință. Nimeni dintre vecini nu s-a plâns vreodată de furturi. Era un loc liniștit. Eram gata să înnebunesc. Nu era numai mașina pe care o pierdusem – cum să merg la serviciu, cum să-l duc pe fiul meu la școală, nu avem nici bani ca să cumpăr altă mașină -, dar erau și cei 14.000 euro pe care-i lăsasem în ea. Eram gata să-mi pierd mințile. Pe lângă aceasta și casa aveam s-o pierd, de vreme ce nu apucasem să depun banii în bancă. Și banii și mașina și cei 250 de euro reținuți din salariu pentru acest împrumut.
Mă pierdusem cu totul, nu puteam respira și mă îngălbenisem. M-am întors acasă și m-am așezat pe un scaun amorțită cu totul. Acum ce să fac? Sun imediat la 100 și declar furtul.

– Ce să vă spun, doamnă, mi-a răspuns de la celălalt capăt polițistul. În Atena, în fiecare zi, se fură 100 de mașini. Vom da datele la mașinile de patrulare și dacă sunteți norocoasă… Mergeți și la secția de poliție și faceți reclamație.

Toate erau negre… Merg la secția de poliție din zona noastră și acolo aceleași cuvinte. Un tânăr polițist mi-a adus o sticlă cu apă – cum m-o fi văzut tânărul? – și mi-a spus:

– Liniștiți-vă! Poate o veți găsi…

M-am întors acasă și așteptam. Am început să mă gândesc la cele întâmplate. „Cum s-a întâmplat asta? De ce să-mi dea Dumnezeu o astfel de încercare?”. Atunci mi-a venit în minte un cuvânt, pe care mi l-a spus un stareț cuvios, când am mers să mă spovedesc. În acea vreme eram foarte mâhnită și neliniștită pentru copiii mei, pentru viața mea… Plângeam și vorbeam… Atunci bătrânul mi-a spus:

– Nu plânge! Dumnezeu ne dă încercările cu un anumit scop. El este Părintele nostru și Își iubește copiii. Vrea binele nostru și de aceea trebuie să avem încredere în El. Are motive, de vreme ce le trimite pe toate acestea. Nu plânge! Este păcat, căci astfel arăți că nu ai încredere în El. Să-ți faci rugăciunea ta și să te lași cu încredere în voia Sa.

Eu însă sunt un om care trăiește în lume. Desigur, caut cărările duhovnicești, dar credința mea este foarte mică. Mi-am adus aminte de aceste cuvinte ale Starețului și m-am gândit din nou la cele petrecute, însă altfel decât mai înainte. „Pentru ce motiv se întâmplă toate acestea? Cu siguranță este un oarecare motiv pentru care Dumnezeu ne trimite încercările”. Însă am cugetat astfel pentru puțin, căci apoi m-a stăpânit din nou deznădejdea. M-am întors iarăși la cuvintele Starețului… Și deodată mi-am adus aminte că atunci îmi dăuse o rugăciune ca s-o citesc în momentele mele grele, dar… și în cele bune, precum spunea. Am căutat peste tot. Trecuseră de atunci vreo 8-9 ani. În cele din urmă am găsit-o, nu o aruncasem. Am citit-o de mai multe ori. Era Rugăciunea Părinților de la Optina. Peste puțin timp am sunat din nou la 100, dar nimic.
S-a făcut amiază și copiii s-au întors de la școală. Le-am spus cele întâmplate. S-au mâhnit și ei mult. Eram deznădăjduită, însă înlăuntrul meu am început să conștientizez că trebuie să primesc cele care se întâmplă în viață, să am încredere în Dumnezeu. Am făcut-o însă de nevoie, de vreme ce altceva nu puteam să fac. În același timp cuvântul starețului se tot mărea în mintea mea: „Toate se fac pentru un scop”… „Toate se fac pentru un scop…” „De aceea trebuie să mă gândesc care este acel scop”, mi-am spus în sinea mea, de vreme ce aceasta era ferma mea tactică: pe toate să le explic. Dar unele erau mai presus de puterea mea de înțelegere. A trecut ziua telefonând, rugându-mă, gândindu-mă.
Pe la 11.30 seara sună telefonul.

– Doamnă, suntem de la secția de poliție din Kato Patision. Aveți o mașină albă, marca cutare, numărul cutare?

Inima era aproape să-mi sară din piept. Îndată le-am răspuns:

– Da. Ce s-a întâmplat? Avem aici două persoane care aveau mașina dvs. I-am oprit pentru control și am găsit carnetul de șofer și toate actele dvs. Veniți imediat!

Am alergat într-un suflet acolo. Erau doi tineri, care stăteau cu capetele plecate.

– Doamnă, ce aveați în mașină în afară de actele dvs.?, m-a întrebat șeful secției de poliție.
– Bani, domnule.
– Câți?
– 14.000 de euro.
– Bine, doamnă, lăsați atâția bani în mașină?

Ce să-i spun? Avea dreptate. Atunci scoate din sertarul biroului său un plic, plicul serviciului nostru, în care pusesem banii și-mi spune:

– Numărați-i!

Mi s-au tăiat picioarele. Era cu putință să se întâmple așa ceva? Am început să număr banii. Erau toți. Nu lipsea nici un euro. „Nu este cu putință”, mi-am spus din nou. „Cum s-a întâmplat asta?”. Atunci polițistul îi întreabă pe tineri:

– Ce s-a întâmplat, băieți, de nu ați umblat la bani? Nu i-ați găsit?
– Nu, răspunde unul dintre ei. Ba, am găsit plicul, însă nu l-am deschis.
– De ce?, i-a întrebat polițistul.
– Așa cum căutam în bordul mașinii, am găsit carnetele de șofer ale doamnei și ale copiilor ei, permisul de conducere și un plic identic cu cel în care erau banii, în care era o bucățică de pâine uscată, din cea care se dă la Biserică.
– Anaforă se numește, îl corectează celălalt tânăr.
– Da, anaforă. Și așa cum căutam, am găsit în buzunarul din ușa șoferului și acest plic, dar ne-am spus că și acesta va fi având anaforă în el ca și celălalt. Se vede că proprietara mașinii este vreo bisericoasă, ne gândeam. Și astfel nu l-am deschis.

Am rămas cu toții fără glas. S-au adunat toți polițiștii în jurul nostru și priveau uimiți. Nimeni nu spunea nimic. Nu o să vă mai obosesc cu alte amănunte. Peste puțin au venit părinții tinerilor. Erau niște oameni buni. Am retras reclamația și m-am întors acasă. Acasă m-a așteptat altă surpriză. Copiii mei nu credeau că s-a putut întâmpla așa ceva. Cum de a rămas mașina intactă, cu atâția bani în ea? Numai benzina se terminase. Era ceva nemaiîntâlnit. Adică o bucățică de anaforă a putut schimba cursul unor evenimente neprevăzute. Căci dacă ar fi găsit banii, cu siguranță lucrurile ar fi decurs altfel. Dar nu-mi puteam aminti când am pus anafora acolo. Foarte rar umblam acolo în bord. Cred că anafora o aveam din vară, când am mers pe la vreo mănăstire. Dar cum am pus-o în plic, nu-mi aduc aminte.
Toate acestea m-au făcut să văd altfel viața. Să văd cu alți ochii tot ce se întâmplă și să primesc cu respect sau chiar cu recunoștință cele rele, care mi se întâmplă în viață.
Cazul acesta a fost o pricină pentru a fi influențați pozitiv mulți oameni. Prima am fost eu. Apoi copiii mei, care de obicei mă contraziceau referitor la aceste lucruri. Acum însă mereu mă întreabă despre subiecte duhovnicești. Cel mic, care a terminat liceul, anul acesta a postit pentru prima oară. În acea vreme participam la un program de studii post liceale. Și fiindcă în acea zi nu am mers la cursuri, i-am explicat profesorului ce se întâmplase. A doua zi, când i-am spus ce s-a întâmplat mai departe, a clătinat gânditor din cap și m-a îndemnat să merg să mă împărtășesc, lucru ce l-am făcut, mai ales că se apropia praznicul Sfântului Nicolae. E de prisos să mai spun că atunci când am povestit tuturor celor de la serviciu ceea ce mi se întâmplase, mă priveau cuprinși de uimire.
Mama unuia dintre cei doi tineri care-mi furaseră mașina, mi-a telefonat puțin după Nașterea Domnului și mi-a spus că fiul ei i-a cerut să postească și să meargă să se împărtășească, pentru că, spunea el, i-a făcut mare impresie întâmplarea cu anafora și că nu a avut consecințe negative această faptă rea a lui, pentru care s-a pocăit cu amar. Colegii mei, auzind despre acest lucru, unii nu i-au dat mare importanță, alții însă mi-o amintesc mereu și mă întreabă adeseori dacă există puteri deasupra noastră care ne rânduiesc viața. Acest fapt m-a făcut să mă apropii mai mult de o prietenă a mea, care mă ajută să merg pe calea cea duhovnicească cu pași din ce în ce mai siguri.
Acele cuvinte ale Starețului, cuvintele rugăciunii mi le amintesc totdeauna, nu numai la cele grele, ci și la cele ușoare. Ea s-a întipărit în mintea și inima mea și de atunci o șoptesc adeseori, aproape în fiecare zi. „Doamne, în situațiile neprevăzute nu mă lăsa să uit că toate sunt îngăduite de Tine. Învață-mă să primesc cu neclintită convingere că nimic nu se întâmplă fără să știi Tu… Doamne, dă-mi putere să sufăr osteneala zilei acesteia pe toată durata ei. Îndreptează-mi voința și învață-mă să mă rog, să cred, să rabd, să iert și să iubesc. Amin”.
În rutina de zi cu zi mintea omului nu mai gândește ce-l poate aștepta a doua zi și ce lucru i se poate întâmpla.

sursa

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s