Fac jugul ușor și povara ușoară

1

Cunoaște că numai lipsa obișnuinței face calea strâmtă, iar obișnuința și deprinderea fac jugul ușor și povara ușoară. Căci chiar dacă cineva ar fi dus în robie în țară străină și dacă ar fi rob în ea pentru destui ani, robia din ultimii ani cu siguranță i se va părea mai ușoară și venind el în deprinderea robiei amintite, șade mai departe în tara aceea ca un autohton și ca în propria lui patrie. Și că acest lucru este adevărat vezi firea noastră captivă, cum a uitat de vechea ei patrie și, ca și cum ar fi nemuritoare și autohtonă aici, așa se odihnește în robia vieții acesteia. Și cu toate că a răbdat mii de necazuri, apăsată de cea mai cruntă robie, însoțită fiind de multe împrejurări nenorocite ale vieții acesteia, nici așa nu suferă să-și amintească de propria patrie. Și dacă vrei, lăsând deoparte multele necazuri, să luăm aminte la necazul prezent din anul acesta care ne-a venit din pricina foametei, că, deși s-a întâmplat să fie o asemenea lipsă de pâine, noi nu voim să ne pocăim. Ca să nu mai spun că ne-am întors încă spre mai rău. Care lacom, sau fur, sau curvar, sau viclean, a priceput că pentru păcatele noastre aduce Dumnezeu asupra noastră necazurile? Și oare a pus fiecare capăt propriei lui patimi și s-a sârguit cineva să se întoarcă spre mai bine? Desigur nimeni, ci darul lui Dumnezeu a fost mai degrabă spre mai rău: ucideri și lăcomii, furturi și multe altele mai de rușine decât acestea. Chiar acum venind cineva la mine mi-a spus că: Trecând pe cutare drum am găsit un om ucis, și ucigașii nu numai că l-au ucis, ci i-au tăiat și capul, și mâinile, și picioarele, astfel încât, zice, trupul lui să devină de nerecunoscut celor ce îl vor vedea. Și că: Pe drumul cutare s-a petrecut un jaf. Și altul: Au săpat prin spatele casei și mi-au furat lucrurile. Și altul: Furându-mi și ultima fărâmă de pâine, zice, mă prăpădesc murind de foame, împreună cu toți ai mei.
Dar ce trebuie să spun la toate câte aud că se întâmplă în fiecare zi în satele de primprejur, case dărâmate și răpiri și multe altele, încă și mai pline de dușmănie. Pe care și auzindu-le, spuneam că nu este pocăință, ci darul lui Dumnezeu spre mai rău ni s-a făcut. Ce ne va face nouă oare Cel prin fire bun, Dumnezeul nostru și Iubitorul de oameni, Cel ce mântuirea noastră a neguțătorit, că încă ne mai suferă pentru multa Lui bunătate și neamul nostru îl umple de zeci de mii de bunătăți, iar noi facem atâtea rele? Căci El vrea ca prin necazuri să ne învețe ca un părinte și să ne facă mai buni ca pe copiii Lui, iar noi spre mai rău ne întoarcem. Dar El ne lasă așa mai departe, ca atunci când va veni să judece lumea, să ne atârne toate neorânduielile noastre și cumplitele noastre fapte de rușine și să ne despartă de El. O, ce mare pagubă! Căci fără doar și poate de aceea rabdă nesfârșitele noastre neorânduieli, fiindcă cele făptuite de noi acum le are în păstrare pentru ziua aceea a cercetării. Și vezi cum acum, în ciuda răutății noastre atât de mari, ne trimite ploi foarte dese și liniștite. „Și a cercetat pământul și l-a adăpat”[1] potrivit dumnezeiescului David, încât câmpiile pustiului să dea pășune dobitoacelor[2], cum spune Ioil, și pomul și via și smochinul asemenea să-și dea rodul lor, iar nouă „hrană întru dreptate” adică, nu ca să nedreptățim pentru a ne hrăni, ci ca să ne hrănim, pentru a lucra dreptatea, și atunci hrana va deveni pentru noi „hrană întru dreptate” cum va plăcea lui Dumnezeu. Căci de aceea ne și plouă nouă „Ploaie timpurie și târzie, ca mai înainte”, spuneam, vrând să umple, ca un Bun, ariile de grâu și teascurile de vin și de untdelemn. Pentru ce pune acestea dinaintea omenirii Cel bogat [în mile] și Iubitorul de oameni? Nu cumva ne-a iubit și ne-a cercetat pentru faptele necuvioase, despre care am vorbit mai sus, mă refer la ucideri și la vicleșuguri, la furtișagurile dese și nenumărate și la lăcomii? Nicidecum. (Căci trebuia mai degrabă ca pentru acestea să ne cerce pe noi cu cea mai cumplită urgie). Dar ca Unul care prin fire este îndelung răbdător și mult milostiv și are nesecat izvorul milei, miluiește putrejunea noastră și rabdă faptele noastre rele și însetează de mântuirea noastră ca un Preabun și așteaptă pocăința și întoarcerea fiecăruia.
Pentru aceea, adeseori, când noi facem fapte rele, El ne răsplătește cu bune răsplătiri, ca să pricepem și să alergăm la pocăință și ca să zicem în sinea noastră, după ce am chibzuit bine, că dacă noi lucrând fapte potrivnice lui Dumnezeu suntem acoperiți de binefacerile Lui, cât bine nu ne va face El dacă vom vrea să împlinim cele iubite Lui. Dar trebuie să cercetăm de unde și până unde cuvântul nostru a ajuns la acestea? Căci noi am dat răspuns cu privire la strâmtă și îngustă este calea și jugul Meu e bun și povara, ușoarăși că neobișnuința noastră și neexersarea fac să pară calea strâmtă și îngustă, dar când cineva o exersează și ajunge la deprindere și la obișnuința cu ea, atunci se recunoaște jugul bun și povara ușoară și chiar dacă cineva captiv fiind, ar fi dus rob într-o țară îndepărtată[3] și ar zăbovi în ea mai multă vreme și s-ar îngrășa din cele de acolo, ușoară și fără nici o greutate i s-ar părea lui acea cruntă robie. Și de aici cuvântul nostru a ajuns în chip foarte rațional la robia firii noastre și la viața aceasta cu foarte multe primejdii și la nenorocirea anului acestuia. Dacă deci un rob captiv, îngrășându-se, cu timpul ajunge să se odihnească în robia lui, și firea noastră cu totul robită, de sus din viața cea fără de osteneală și fără trudă a sfârșit cu desăvârșire într-o viață foarte mult muncită și chinuită, și totuși, după puțin, a uitat cu totul propria ei robie, și acum se sârguiește să se îmbogățească, să zidească case, să planteze vii ca un moștenitor fără urmași și totodată nemuritor, cum oare Hristos nu-i va odihni pe robii lui care zăbovesc pe calea Lui? Căci dacă un om rob fiind unui om prin fire rău și, zăbovind în această robie, adică zăbovind în această robie pentru mulți ani, poate totuși să se odihnească, atunci cel ce este rob Celui prin fire bun, Dumnezeul și Mântuitorul, nu se va odihni oare cu odihnă fără de sfârșit și nu se va bucura cu bucurie neasemuită? Căci în toate zilele lui omul tinde să țină în robie pe cei împreună robi cu el, dar Dumnezeu îi mută pe robii Săi la rânduiala de fii și încă de aici îi face moștenitori ai Împărăției Lui. Prin urmare, ce altă robie, în afară de a Lui, s-a arătat mai de cinste? Cu adevărat nu este o alta mai de cinste decât aceasta nici în cer sus, nici jos pe pământ[4]. Și fericit este omul care vrea să poarte jugul cel bun și ușor al lui Hristos, că și în viața aceasta se va bucura duhovnicește și în veacul cel viitor va împărăți veșnic împreună cu Hristos în Împărăția Lui. Bine a vestit mai înainte Înțelepciunea, zicând că: „fericit omul care va păzi căile mele[5] și că Eu îi iubesc pe cei ce Mă iubesc și cei ce Mă caută pe Mine vor afla har”[6]

(Sfântul Neofit Zăvorâtul din Pafos, Tâlcuire duhovnicească la poruncile Domnului, în curs de apariţie la Editura Doxologia)

[1] Psalmi 64, 10.
[2] Ioil 2, 22-24.
[3] Luca 15, 13.
[4] Matei 5, 34-35 și Fapte, 2, 19.
[5] Pilde 8,34.
[6]Pilde 8, 17.

1

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s