Ce este si cum trebuie facuta spovedania

1

Sfantul Nicodim Aghioritul, tratand despre Taina Sfintei Spovedanii, in cartea sa Indrumar de marturisire, ne arata modul in care putem participa deplin si constient la aceasta: „Spovedania este destainuirea rostita a faptelor, si cuvintelor, si gandurilor viclene, facuta de buna voie, cu frangerea inimii, cu osandire de sine, limpede, fara rusine, cu hotarare, catre un duhovnic randuit canonic.”
Deci, conform invataturii de-Dumnezeu-purtatortului Parintelui nostru, spovedania trebuie sa fie:

De buna voie

Ridicarea pacatelor noastre trebuie sa fie voita, dorita de noi. Nimeni nu ne poate obliga sa venim la Taina Spovedaniei si nici nu trebuie ca duhovnicul sa ne smulga marturisirea tuturor celor gresite, atat a celor savarsite cu fapta, cat si a celor cu gandul. Conditii ale spovedaniei sunt amanuntita cercetare de sine, recunoasterea vinovatiei noastre si destainuirea pacatelor noastre cu propria noastra gura.
Cu frangere de inima
Una din cele mai importante conditii ale spovedaniei – poate cea mai reprezentativa – este frangerea inimii. Inima se frange cand constientizeaza ca prin pacat L-a intristat pe Dumnezeu si ca nespusei Sale iubiri, nemasuratelor Sale daruri a raspuns cu nerecunostinta.
Sfantul Nicodim accentueaza in mod special asupra „duhului umilit, a inimii infrante si smerite” in spovedanie. Frangerea este o tristete si o durere adanca a inimii, ca prin pacatele sale omul L-a intristat intai de toate pe Dumnezeu. „Tie unuia am gresit”, dupa cum zice si Psalmistul. In acelasi timp se manifesta si ca o puternica ura fata de pacatul care a fost pricina a tulburarii legaturii cu Creatorul nostru.

Cu osandire de sine

Spovedania curata este facuta cu osandire, cu autoinvinuire, fara incercarea de a ne usura responsabilitatea sau de a arunca vina asupra altora. Eu si numai eu sunt raspunzator de pacatele mele. Nimeni altul, nici chiar diavolul, nu ne obliga sa pacatuim. Bolii noastre sufletesti si ignorantei noastre li se datoreaza toate caderile. Sfantul Ioan Scararul sfatuieste:
„Dezgoleste-ti, dezgoleste-ti rana in fata doftorului si nu te rusina. „A mea e buba, parinte, a mea e rana. Din nepasarea mea s-a pricinuit, si nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!””
Micsorarea de sine si osandirea de sine sunt cunoscute adevaratei pocainte. Cel ce se pocaieste sincer isi vede continuu neputintele si se fereste a se preocupa de viata altora si de a-i judeca. Caci judecarea este „specialitatea” celor mandri. Cel ce se pocaieste cu adevarat primeste fara cracnire orice incercare, considerand ca este vrednic de orice rea-patimire, de orice intristare, de vreme ce L-a intristat pe Dumnezeu. Se considera pe sine mai rau decat toti ceilalti, si nu prin cuvinte sau prin semne exterioare de smerenie, ci cu o adanca si deplina siguranta interioara; aceasta, in antiteza cu cel care nu se pocaieste, care ii considera pe toti ceilalti inferiori lui.
Cel ce traieste adevarata pocainta, pe cat inainteaza in virtute, pe atat mai pacatos se simte pe sine. In acelasi timp, cu atat mai mult creste in el nadejdea in mila lui Dumnezeu. Pocainta cea adevarata, in timp ce cultiva indurerarea sufletului, aduce si o negraita pace si bucurie adanca, pe care nu le poate indeparta nici o ispita, nici o intristare a lumii acesteia. Este fericita intristare, tristetea cea imbucuratoare, despre care vorbesc adesea Parintii Bisericii noastre.

Limpede

Este nevoie sa ne marturisim pacatele cu sinceritate, limpede, riguros, fara invarteli sau jumatati de cuvant. Nu mergem la duhovnic spre a ne dezvinovati sau spre a ne ascunde caderile, ci pentru a descoperi boala noastra duhovniceasca.
Adevarul ne obliga sa-i destainuim duhovnicului toate pacatele noastre, fara sa omitem intentionat nici unul dintre ele, caci altfel ar fi o batjocorire a Tainei si ne-am zadarnici iertarea. Este un lucru caruia ar trebui sa-i dam o atentie deosebita. Ascunderea chiar si a unui singur pacat lasa neiertate si pacatele pe care le-am marturisit. Nu este valabil, desigur, in cazul in care nemarturisirea se datoreaza uitarii sau necunostintei. Dar si pentru aceasta sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne aduca aminte toate pacatele, si pe cele pe care timpul, necunostinta sau nebagarea de seama le fac uitate. De aceea, o buna pregatire pentru spovedanie este cercetarea atenta a sinelui, care duce si la cunoasterea de sine.
Este necesara cunoasterea de sine atat pentru spovedanie, cat si pentru curatirea sufletului nostru. Este in acelasi timp grea acceptarea patimilor si a lipsurilor noastre. Este nevoie de luminarea lui Dumnezeu pentru a ne putea cerceta ungherele sufletului si a ne vedea clar murdaria interioara; sunt necesare smerenia si barbatia pentru a accepta (adevarul despre) boala noastra. Domnul, in marea Sa milostivire, la inceputul luptei, nu ne descopera intreaga noastra slabiciune, ca sa nu deznadajduim. Cu cat inaintam in smerenie, cu cat dobandim mai mult har, cu atat mai mult ni se descopera starea noastra patimasa. Cercetarea de sine este o lucrare duhovniceasca istovitoare. Mai ales in vremea noastra, invadata de excitatii exterioare, de multe ispite, este dificila si ostenitoare concentrarea si este nevoie de o mare disciplina interioara pentru a se concentra cineva asupra sinelui.

Fara rusine

Rusinea este un sentiment pe care il manuieste diavolul spre folosul sau. Cand suntem in situatia de a pacatui o micsoreaza, iar cand trebuie sa ne spovedim o mareste.
Dupa inteleptul Sirah: „Este rusine care aduce pacat si este rusine care aduce marire si har”
Rusinea insoteste pacatul, dar rusinea pe care o incearca cineva inaintea duhovnicului il elibereaza de rusinea din ziua viitoarei Judecati si constituie slava si har.

Cu hotarare

Spovedania este sincera numai daca este insotita de nezdruncinata hotarare de a nu se mai repeta pacatele; in mod contrar, omul face, dupa cuvantul Apostolului, precum: „Cainele (ce) se intoarce la varsatura lui si porcul scaldat la noroiul mocirlei lui.”
Aceasta nu trebuie sa fie pretext celor ce zic ,de vreme ce voi cadea iar in acelasi pacat, de ce sa-l mai spun duhovnicului?”. Hotararea si straduinta noastra de a nu mai cadea in aceleasi pacate trebuie sa fie statornice. Dar, de vreme ce patimile sunt sadite in firea noastra omeneasca decazuta si usor de intors, se poate ca din cauza slabiciunii sau a poftei sa cadem iar in aceleasi sau in mai multe pacate. Nu trebuie insa sa deznadajduim privitor la indreptarea noastra, ci sa ne apropiem de spovedanie cu o mai adanca smerenie, si mai des, astfel incat cu harul lui Dumnezeu si cu indrumarea si sprijinul duhovnicului sa ajungem la omorarea patimilor. Mangaietoare si linistitoare este aceasta pilda din Pateric: „Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe, zicand: Ce voi face, avvo, ca am cazut? I-a raspuns lui batranul: Scoala-te iarasi. Zis-a fratele: M-am sculat si iarasi am cazut. Si a zis batranul: Scoala-te iarasi si iarasi. Deci a zis fratele: Pana cand? Zis-a batranul: Pana ce vei fi gasit sau in bine, sau in cadere, caci cu ce se afla omul, cu aceea se si duce din lumea aceasta”
De aceea si experienta patristica ne invata cu intelepciune ca „sfant este cel ce se ridica neincetat”.
In paralel cu lupta cea buna, sa luam intotdeauna ca aliat in lucrarea pocaintei rugaciunea de-un gand: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.

Continuu

Pentru a avea roade in viata duhovniceasca, este necesara deasa apropiere de Taina Spovedaniei, nu doar in cazul savarsirii unui pacat grav. Din spovedania regulata izvorasc, dupa Sfantul Nicodim Aghioritul, multe lucruri bune.
Prin spovedania regulata:

– Patimile, slabiciunile si relele obisnuinte nu mai cresc si nu se mai intaresc; dimpotriva, cu tratament se micsoreaza si slabesc.
– Cel care se spovedeste des, cu cercetare de sine constanta, isi localizeaza cu mai mare exactitate pacatele, pe care si le aminteste mai usor.
– Chiar si de savarseste cineva pacat de moarte (mandrie, iubire de arginti, desfranare, invidie, lacomie, manie, lene), prin spovedanie vine usor inapoi, in sufletul sau, harul lui Dumnezeu, restaurand iarasi pacea. Dimpotriva, daca pacatul ramane nespovedit pentru mult timp, intuneca sufletul cu remuscarile si, ceea ce este mai important – si sa luam bine aminte la aceasta -, pe perioada cat omul ramane nespovedit, este lipsit de Dumnezeiescul Har, iar eventualele lui fapte bune (post, rugaciune, milostenii s.a.) raman fara plata.
– Spovedania regulata, cu pocainta si sinceritate, se face zid impotriva atacurilor demonice, si cei ce se spovedesc nu sunt atinsi de magie, de vraji si de celelalte lucruri satanice, in detrimentul lucrarii oamenilor rai. Spre exemplu, magii, vrajitorii, in timp ce-i sfatuiesc pe oameni – spre inselare, desigur – sa mearga la biserica, la Sfanta Liturghie, la Maslu, sa spuna rugaciuni, sa aprinda lumanari, le interzic in mod categoric sa se spovedeasca, pentru a nu strica lucrarea vrajitoreasca, satanica. Spunea un demonizat unuia dintre cei de fata: ,ce ti-a trebuit sa te duci la nemernicul de tap si sa le vomiti pe toate?”, intelegand prin „vomiti” spovedania si prin „tap” duhovnicul. Iertarea este deci reala, iar diavolul nu poate nici macar sa aminteasca de vreun pacat spovedit. Si am putea spune ca epitrahilul duhovnicului face sa dispara orice influenta demonica. „Ii vine de hac”, cum se spune in popor.
– Pe cei care se spovedesc regulat nu ii ingrozeste frica mortii. Sunt mereu pregatiti, de vreme ce prin continua pocainta si-au curatit sufletul, si asteapta in pace mutarea lor din lumea stricaciunii in fericirea raiului. Spovedania deasa este piedica a pacatului. Caci la gandul ca iarasi se va umili inaintea duhovnicului (spunand din nou aceleasi pacate) si ca va primi canon, omul se lupta pentru a nu mai pacatui.

Arhimandrit Atanasie Anastasiou

„Eu fac Marturisirea in modul urmator – declara arhim. Mina Prodan, staretul manastirii Maglavit – imbracat in felon si epitrahil, avand de fata icoana cu Taina Marturisirii, in care se vede cum sta duhovnicul, cum Dumnezeu Tatal sta nevazut privind Marturisirea, cum diavolul vine si aduce rusine a nu spune pacatul, cum fiecare pacat marturisit iese ca un sarpe din gura penitentului, cum ingerul sta de fata si sterge fiecare pacat marturisit… si alte icoane cu muncile iadului despre fiecare pacat; tin intai o cuvantare aratand ce lucru mare e Taina Marturisirii…, (apoi) arat icoanele cu Taina Marturisirii si numai dupa ce i-am convins (!?) ca trebuie a se marturisi cu lacrimi ca femeia pacatoasa la picioarele Domnului, doar apoi incep Marturisirea; (ca loc) in biserica, in fata icoanei Mantuitorului; la nevoie si in casa, insa in modul mai sus aratat, cu lumina si candela aprinsa”. La citirea acestor randuri n-am putem ocoli intrebarea cum, apeland la asemenea imaginii terifiante, preotul confesor ar putea obtine o atmosfera de incredere, dragoste, calm, deschidere, reconciliere cu Dumnezeu, cu semenii, cu constiinta proprie s.a.m.d.!?

_________________________________

Sfanta Taina a Pocaintei este intemeiata de Mantuitorul Hristos dupa Invierea Sa din morti, cand, aratandu-Se ucenicilor si sufland asupra lor, le-a zis: „Luati Duh Sfant; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute“ (Ioan 20, 21-23). Iar altadata a zis tot celor 12: „Oricate veti lega pe pamant vor fi legate si in ceruri, si oricate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in ceruri“ (Matei 18, 18).
Puterea iertarii pacatelor o are numai Atotputernicul Dumnezeu; dar cum Dumnezeu-Omul Iisus Hristos (Care a iertat pacatele multor caiti, cat a fost pe pamant), la 40 de zile dupa Invierea Sa, urma sa Se inalte cu trupul indumnezeit la ceruri, a investit cu aceasta dumnezeiasca putere pe sfintii Sai ucenici si apostoli, si prin ei, peste veacuri, pe arhierei si preoti, care au primit harul transmis prin succesiune, prin punerea mainilor, de la Sf. Apostoli. De la caderea din har prin pacatul stramosesc a protoparintilor nostri, fiind noi inclinati spre rau si ispititi de cel viclean, ca sa nu ne lase orfani de prezenta si harurile Sale, inainte de inaltarea Sa la cer, Domnul le-a incredintat Sf. Apostoli si urmasilor acestora cheile Imparatiei cerurilor, adica puterea de a lega si dezlega si puterea sfintitoare de a preface din paine si vin, la Jertfa Sf. Liturghii, in Sfant Trupul si Sangele Domnului Iisus, cu care impartasindu-ne cu vrednicie, sa-L avem mereu cu noi si in noi.
Faptul ca, prin Taina Pocaintei, Dumnezeu ne-a rezervat posibilitatea indreptarii si iertarii pacatelor si ratacirilor noastre este o sublima dovada a marii iubiri a lui Dumnezeu pentru noi, caci „inima infranta si smerita nu o va urgisi“ si „nu vrea moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu“.
Spovedania, ca si postul, a fost necesara de la inceputul neamului omenesc, din rai. Dupa ce, mancand din pomul oprit, Adam si Eva s-au rusinat, s-au acoperit cu frunze si s-au ascuns printre pomii raiului, la glasul lui Dumnezeu („Adame, unde esti?“), Adam a raspuns: „Am auzit glasul Tau in rai si m-am temut, caci sunt gol, si m-am ascuns“. Si i-a zis Dumnezeu: „Cine ti-a spus ca esti gol? Nu cumva ai mancat din pomul din care ti-am poruncit sa nu mananci?“. Dumnezeu a vrut sa-l ajute prin intrebari (ca si duhovnicul pe credincios, la spovedanie), sa se spovedeasca si sa se caiasca, dar ei, aruncand vina unul pe altul si graind cu viclesug, au fost mai degraba si mai aspru pedepsiti, dar oarecum si mangaiati prin nadejdea profetiei ca Eva va zdrobi capul sarpelui…
Sa nu creada cineva ca, pentru a se pocai, trebuie sa treaca la secta pocaitilor. Doamne fereste! Aceia nu sunt pocaiti, ci rataciti. Sf. Taina a Pocaintei o are numai Biserica, prin urmasii Apostolilor, care sunt arhiereii si preotii. In Taina Pocaintei nu preotul iarta prin puterea sa pacatele penitentului, ci harul lui Dumnezeu, prin mijlocirea preotului, el fiind numai un administrator al acestui har; caci doar este auzit zicand: „… iar eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele tale“. „Al preotului este numai a deschide gura, iar restul harul le lucreaza“, zice Sf. Ioan Gura de Aur. In greaca, pocainta se cheama metanoia, iar pe romaneste cuvantul acesta inseamna „prefacere“, „schimbare“, „innoire“. Acest lucru il asteapta bunul Dumnezeu de la noi cand ne marturisim/pocaim.
Ca sa primim cu adevarat iertarea pacatelor, marturisirea sau spovedania trebuie facuta astfel:

1) Sa fie completa, adica sa cuprinda toate pacatele savarsite de la ultima spovedanie si sa nu se ascunda nimic din cele faptuite, nici sa fie spuse cu jumatati de masura, cu ezitare, ci complet, pe sleau.
2) Spovedania sa fie sincera si facuta de bunavoie, sa o simti ca pe o necesitate, ca pe o foame a sufletului tau.
3) Spovedania trebuie sa fie secreta, facuta in taina, adica individuala, iar nu colectiva.
4) Spovedania trebuie facuta cu umilinta si cu zdrobire de inima, adica sa ne caim, sa ne para rau pentru pacatele savarsite si sa dorim sincer a nu le mai face. Simpla marturisire superficiala sau insirare a pacatelor, fara pocainta adevarata si fara hotarare de indreptare, nu aduce iertarea pacatelor, caci zice Domnul: „De nu va veti pocai, toti veti pieri la fel“ (Luca 13, 5).

Idealul este ca, de nu se va putea indrepta total dintr-o data, cel putin sa se vada sincera bunaintentie, adica de la o marturisire pana la cealalta crestinul sa se osteneasca a-si indrepta cat mai mult posibil viata, desavarsindu-se in virtute; caci, atentie: fara indreptare, nu este iertare. Acum, daca marturisirea a intrunit aceste conditii, urmeaza punctul culminant (5), cand preotul duhovnic, cu epitrahirul si mainile pe capul penitentului, rosteste formula dezlegarii pacatelor; cel mai fericit moment, de usurare si bucurie sufleteasca. Apoi duhovnicul, de la caz la caz, uneori da si un canon de facut, care poate sa se refere, de exemplu, la rugaciuni mai multe cu staruinta si evlavie, citiri de carti sfinte, metanii, zile de post cu ajunare, fapte de milostenie etc., cel mai aspru canon fiind oprirea pentru un anumit timp de la Sf. Impartasanie; de obicei, pana ce crestinul se indreapta, pana ce duhovnicul constata ca s-a vindecat rana pacatului; iar pentru anumite pacate grele – strigatoare la cer – ca avorturile, canonul (ispasirea) dureaza mai multi ani. Epitimiile (adica certarea sau canonul) nu sunt un scop in sine, nu urmaresc pedepsirea pacatosului, ci ispasirea pacatelor si indreptarea acestuia; ele sunt ajutoare, exercitii de intarire in virtute si de indepartare de la pacat. Rusinea n-are ce cauta in momentul spovedaniei; ca zice Sf. Ioan Gura de Aur: „Diavolul are, intre altele, si viclesugul acesta, ca ia omului rusinea cand vrea sa savarseasca pacatul si i-o aduce inapoi cand vrea sa-l spovedeasca“, ca sa-l tina tot in stapanirea lui.
Doar atat vreau sa mai amintesc: daca oamenii si-ar da seama de valoarea Sf. Spovedanii si ar practica-o din convingere si cu deplina credinta, n-ar mai ajunge atatia in spitalele de psihiatrie, sau chiar la disperare si sinucidere. Ar fi mai multa pace si liniste in suflete, in familii, intre oameni si in toata lumea.

Arhim.Gavriil Stoica
SfantaManastire Zamfira

Indrumar – cum ne vindecam de boli
Sprijiniti de mult Milostivul Dumnezeu, dorim ca acest indrumar sa fie in primul rand o calauza catre Imparatia lui Dumnezeu, iar alegerea acestui drum sa ne aduca mult dorita sanatate sufleteasca si trupeasca. Orice boala porneste dintr-o problema spirituala, care a dus la indepartarea Harului Dumnezeiesc, iar procedeele de vindecare, care nu se adreseaza decat trupului, nu au, din acest motiv, decat putini sorti de izbanda.
Este necesar sa cunoastem ca vindecarea de o boala are mai multe etape si anume:

– vindecarea clinica;
– vindecarea paraclinica;
– vindecarea bacteriologica;
– vindecarea imunologica;
– vindecarea sufleteasca.
– Prin vindecarea sufleteasca se incheie practic procesul vindecarii, avand durata cea mai lunga. Ea incepe odata cu hotararea de a veni la parintele duhovnic si a implini Taina Spovedaniei, dupa toate randuielile ei, si se incheie la implinirea canonului dat de duhovnic, constituind in esenta tratamentul sufletesc.

Nerealizarea acestei trepte de vindecare nu va duce decat la mutarea bolii dintr-o regiune in alta a corpului, fara a obtine succesul deplin.
In toate minunile de vindecare pe care le-a savarsit Domnul nostru Iisus Hristos, iertarea pacatelor pe care o realiza era urmata de vindecare. Prin iertarea pacatelor, se rupea astfel legatura dintre cauza si efectul bolii.

– „Si vazand Iisus credinta lor, i-a zis slabanogului:
– Fiule, iertate iti sunt pacatele tale!
– Zic tie: Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta.”(Marcu 2, 5, 11)

1

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s