Despre dreapta judecata, despre unirea dumnezeiasca si viata contemplativa

5

I

Orice fiinta gaseste, în chip firesc, odihna si placere mai cu seama în lucrarea mai înalta a firii sale. Pentru aceea, de ea se bucura si de ea se alipeste cel mai mult. Deci si omul, ca unul ce are minte, si ca unul de a carui viata tine în chip firesc a cugeta, se îndulceste si se împartaseste de odihna mai ales când cugeta la cele înalte si la cele despre sine, fie ca le zice cineva acestora bune, fie frumoase. Iar aceasta se întâmpla cu adevarat când are pe Dumnezeu în minte si cugeta la însusirile Lui, pentru ca El este fiinta cea mai înalta, cugetata cu mintea si mai presus de minte si iubeste în chipul cel mai înalt si mai presus de minte pe om si-l cinsteste cu cinstirile cele mai înalte si cu bunatatile mai presus de minte ale Sale; si aceasta pentru vesnicie.
Toate cele ce sunt si au primit miscarea de la Cel ce le-a facut, potrivit cu ratiunea si cu firea lor, deci si mintea. Dar miscarea mintii tine pururi, ceea ce înseamna ca e fara sfârsit si fara hotar. Deci e împotriva vredniciei si a firii ei, sa se miste în chip marginit si hotarnicit. Iar aceasta se întâmpla când se misca între cele marginite si hotarnicite. Caci nu se poate ca obiectul sa fie marginit si hotarnicit, iar miscarea mintii privitoare la el sa înainteze la nesfârsit. Deci miscarea neîncetata a mintii are nevoie de un obiect nesfârsit si nehotarnicit spre care sa se miste potrivit cu ratiunea si cu firea ei. Dar nesfârsit si nehotarnicit cu adevarat nu este nimic, afara de Dumnezeu, care este Unul prin fire si în întelesul propriu. Deci mintea trebuie sa se întinda spre Unul cel nesfârsit si propriu-zis, adica spre Dumnezeu si spre El trebuie sa caute si sa se miste. Caci aceasta tine de firea ei.

Mintea, fiind pururea în miscare, are nevoie propriu zis de un obiect cu care sa se ocupe fara sfârsit. Acest obiect trebuie sa fie el însusi nesfârsit, nehotarnicit. Ca atare el trebuie sa fie acel Unul, care are în El totul. Caci daca ar fi unul din multe, n-ar putea fi nemarginit. În acest caz mintea ar trebui sa treaca vesnic de la unul la altul si niciodata nu si-ar gasi un obiect pe masura miscarii ei nehotarnicite. Deci niciodata nu s-ar putea odihni cu miscarea ei nesfârsita în Cel nesfârsit. Desigur, între odihna si miscarea nesfârsita pare o contradictie. Dar aceasta se împaca atunci când mintea patrunde în Cel nesfârsit. Atunci ea a ajuns si în miscarea ei nehotarnicita si în odihna ei. Nesfârsirea miscarii si-a gasit nesfârsitul de la care nu mai trebuie sa treaca la altceva; în El si-a gasit odihna. A ajuns în acea „miscare stabila”, sau „stabilitate mobila”, de care a vorbit Sfântul Grigorie de Nyssa. Acest „obiect” nu mai e obiect propriu zis. Caci obiectul e posedat de întelegere, deci e limitat. „Obiectul” infinit al mintii e subiect: e Subiectul suprem dumnezeiesc. În general un subiect e înteles cu adevarat de un alt subiect; numai între ele se realizeaza o întelegere. Pentru ca numai prin subiectul celalalt se întelege un subiect pe sine însusi fiind ajutat de acela sa se înteleaga. Obiectul nu poate fi înteles prin el însusi. Apoi ma lasa în întuneric. Nu ma ajuta sa ma înteleg. Dar în întelegerea altui subiect, înaintez totodata la nesfârsit, cu deosebire în întelegerea Subiectului dumnezeiesc. În El ma odihnesc, pentru ca nu trebuie sa trec la altceva si altceva; si totusi înaintez în întelegere. Caci niciodata nu-L epuizez în întelegere si nu ma epuizez în întelegerea mea. Iar întelegându-L pe El, înteleg si obiectele.

Nesfârsite si nehotarnicite sunt si cele contemplate în jurul lui Dumnezeu. Dar nici în acestea nu-si gaseste mintea desavârsit bucuria ei. Caci cauta pe ŤCel din careť. Fiindca oricine se bucura în chip firesc de cel asemenea lui. Deci mintea fiind una dupa fire, macar ca e multe dupa actele întelegerii, întinzându-se si miscându-se spre Dumnezeu, Cel Unul dupa fire, dar multe dupa lucrare, nu se poate bucura deplin, înainte de a patrunde prin Duhul în Cel Unul nemarginit prin fire, trecând de la cele multe.

Înca Sfântul Grigorie de Nazianz si Sfântul Maxim Marturisitorul au spus ca Dumnezeu este de nesfârsite ori mai presus de infinitatea Sa si de toate însusirile Sale infinite. Dar autorul scrierii de fata precizeaza ca: faptul ca Dumnezeu e mai presus de însusirile Lui se explica prin aceea ca El e Cel din care sunt acestea. El e subiectul lor.

Numai în Dumnezeu cel Unul, asadar, se poate bucura mintea deplin. Caci fiecare din existente se bucura de ceea ce-i este propriu în chip firesc. Dar propriu mintii în chip firesc este sa se miste, sa se întinda, sa ajunga si sa se bucure deplin în Dumnezeu, Cel singur Unul în chip simplu si nehotarnicit.
Toata miscarea celor create, deci si a mintii, se grabeste spre oprire si linistire si cauta sa ajunga la stabilitate si la odihna în ea. Caci tot ce e creat îsi creat un sfârsit si o odihna. Dar mintea este singura dintre cele create, care, miscându-se între ele, nu poate sa se împartaseasca de oprire si de linistire. Caci, ceea ce e creat, ajungând la sfârsitul potrivit lui, odata ce a si început, miscarea fara sfârsit a mintii ramâne, pe drept cuvânt ca atare si cere ceva spre care sa se miste fara sfârsit. Ea nu se va linisti si nu-si va putea ajunge tinta, sau nu va avea în sine o miscare fara sfârsit, cum s-a zis înainte, daca se închide între cele hotarnicite si marginite. Dar aceasta e departe de firea mintii, care, în chip vadit, este pururi miscatoare. Deci nu este propriu sa-si afle linistirea sau stabilitatea în cele create. Dar unde ar putea mintea sa se foloseasca de ceea ce este propriu, adica sa ramâna stabila în miscare si sa se linisteasca în acest înteles si sa fie în pace si sa primeasca o adevarata simtire de odihna, daca nu ajunge în Cel necreat si necircumscris.

Mintea nu se poate folosi de ceea ce-i este propriu, adica de miscarea ei fara sfârsit, care trebuie sa fie în acelasi timp o odihna, decât în Cel nehotârnicit, da la care nu trebuie sa treaca mai departe, deci în care se odihneste, sau s-a stabilizat, dar în acelasi timp se si misca spre tot mai multa întelegere. Numai în El e stabila prin miscare, sau se misca în stabilitate.

Iar acesta este Dumnezeu care este Unul în înteles propriu si mai presus de lume. Deci mintea trebuie sa ajunga prin miscare în acest Unul si necircumscris (nemarginit), ca sa-si afle linistea sa fireasca si sa-si dobândeasca odihna întelegerii, dupa cum se cuvine. Caci, nici o minte ajunsa în acel Unul, nu va mai fi lipsita nicidecum de stabilitatea prin Duhul, de odihna minunata, de nesfârsitul care e sfârsitul tuturor, si de miscare. Fiindca a ajuns la Cel nehotarnicit, nemarginit, necircumscris, fara chip, fara înfatisare si cu totul simplu. Iar acesta este Unul, de care s-a spus, adica Dumnezeu.

Odihna întelegatoare are fie întelesul de odihna opusa celei trupesti, fie întelesul de odihna întelegerii. Caci în Dumnezeu e satisfacuta setea mintii dupa întelegerea tuturor, desi înainteaza în acelasi timp în aceasta întelegere. În unirea cu Cel iubit, Îl înteleg deplin si totusi înaintez mereu în întelegerea Lui.

II

În trei moduri ajunge mintea la vederea lui Dumnezeu: miscându-se de la sine, miscata de altul si pe cale mijlocie. Miscarea de la sine se savârseste numai de catre firea mintii, folosindu-se de vointa sa prin imaginatie. Sfârsitul acestui mod este contemplarea celor din jurul lui Dumnezeu, pe care si le-au imaginat si învatatii elinilor în oarecare fel. Al doilea mod este mai presus de fire si se înfaptuieste numai prin vointa si iluminarea lui Dumnezeu. De aceea, mintea se afla, în acest caz, cu totul sub puterea lui Dumnezeu si e rapita spre descoperiri dumnezeiesti si gusta din tainele negraite ale lui Dumnezeu si vede cum se vor împlini cele viitoare. Iar modul aflator la mijlocul acestora, e o împreunare în oarecare masura a amândurora. Întrucât se înfaptuieste prin voia si imaginatia proprie a mintii, e la fel cu modul miscarii de la sine. Dar se împartaseste de cel al miscarii prin altul, întrucât mintea se uneste, prin iluminarea dumnezeiasca, cu sine însasi si vede, dincolo de unitatea sa, în chip negrait, pe Dumnezeu. Caci, atunci, iese afara din toate cele ce se vad si se zic în jurul lui Dumnezeu, nemaivazând nici izvorul binelui sau îndumnezeirea, nici întelepciune sau altceva dintre cele dumnezeiesti, ci umplându-se de lumina duhovniceasca si de bucuria adusa de focul dumnezeiesc amestecat cu iubirea.

Primul mod al vederii lui Dumnezeu e cel natural. Acesta e propriu zis o contemplare a însusirilor lui Dumnezeu prin cugetare care se foloseste oarecum si de închipuiri. Al doilea e modul mai presus de fire, pricinuit în minte exclusiv de luminarea dumnezeiasca. Aceasta rapeste mintea la vederea si gustarea tainelor dumnezeiesti si la cunoasterea celor viitoare. Al treilea mod e un amestec din cele doua anterioare. Catafaticul (afirmativul) se îmbina cu apofaticul (cu negraitul). Cugeta si mintea dar e ajutata si de Duhul Sfânt sa vada în cele cunoscute cu mintea cele ce depasesc întelegerea. Acest mod de vedere al lui Dumnezeu depaseste cunoasterea intelectuala a însusirilor lui Dumnezeu, întrucât întelegerea omului patrunde la experienta luminii plina de întelesuri, dar si mai presus de întelegere, care iradiaza din Dumnezeu, si se umple de bucuria pricinuita de focul dragostei lui Dumnezeu.

III

Nimic din ceea ce a creat nu e unul în chip desavârsit, caci nu e greu de vazut ca fiecare se deosebeste de fiecare, printr-o oarecare însusire proprie. Dar, întrucât sunt create, nici una nu se deosebeste de nici una, fiecare având început si sfârsit, aflându-se sub fire si nefiind propriu zis una în chip simplu. ŤUnulť este cu adevarat numai Cel Necreat, întrucât e simplu, fara de început, fara de sfârsit, nehotarnicit si, de aceea, nemarginit. Iar acesta e Dumnezeu.
Numai privind spre Acesta, prin împartasire de duhul de viata facator, mintea îsi primeste si ea, zi de zi, cresterea cuvenita ei, întarindu-se în unitatea, simplitatea si în stea ei de îndumnezeire.

Unitatea si simplitatea mintii se mentine si se întareste si ea numai prin Dumnezeu, prin privirea la Dumnezeu. Caci Dumnezeu fiind Unul si nehotarnicit, mintea privindu-L nu se împarte între diferite obiecte, nu se sfâsie în lucrarea ei. În acest înteles Dumnezeu este izvorul si sustinatorul unitatii sufletului. Dar prin aceasta sufletul în acelasi timp creste, caci în unitatea lui se aduna nu numai toate puterile si lucrarile lui, ci si puterea lui Dumnezeu i se comunica tot mai mult, în comuniunea ce o are sufletul cu El.

Se stie sigur ca, în afara de Unul si de privirea în Duh spre El, nu se poate avea o minte tot mai buna. Aceasta, pentru ca mintea s-a împrastiat, slabita de lumea mult împartita si de patimi, si are nevoie de o putere mai presus de lume si de privirea spre ŤUnulť mai presus de fire pentru ca, rapita fiind de cele împartite, sa iasa afara din patimi si din dezbinare si sa dobândeasca chipul dumnezeiesc.

Privind spre Unul cel mai presus de fire, adica de creatiunea compusa, mintea e rapita de la privirea celor compuse si multiple, sau iese din ele si ia chipul Unuia cel nehotarnicit, devenind ea însasi una si nehotarnicita, sau actualizând aceasta calitate a ei.

De aceea si Domnul roaga pe Tatal, ca sa fim si noi credinciosii, una în Tatal si Fiul însusi prin Duh. Una, cum si Ei sunt una, (nu în întelesul credintei gresite a lui Sabelie), ca sa fim facuti desavârsiti, cum trebuie, atât prin harul Duhului unificator, cât si prin privirea unitara, în Dumnezeu cel Unul.
Aceasta ne este în chip limpede adevarata îmbunatatire si aceasta este sfârsitul, adevarata si singura noastra odihna. De aceea pizmasa si de oameni urâtoarea ceata draceasca, împartind în chip necuvenit credinta, prin nascocirea multor dumnezei, a risipit în chip neamagitor unitatea mintii si nu a lasat-o sa aiba imaginea Unului mai presus de lume. Aceasta, pentru ca, prin sadirea închinarii la multi dumnezei si prin privirea si slujirea lor, sa înduplece mintea sa se miste împotriva firii ei si sa faca sa pofteasca tot felul de patimi si minciuna în loc de adevar si virtute. De aceea, îndeamna Duhul Sfânt prin proorocul, zicând: Veniti la El (adica la Unul) si va luminati (Psalmi 33, 6); iar în alt loc: Eu sunt Dumnezeu cel dintâi si eu dupa aceea, si afara de Mine nu este alt Dumnezeuť (Isaia 41, 4; 44, 6); si iarasi: Asculta Israele, Domnul Dumnezeul tau Domn Unul este (Deuteronom 6, 4). Treimea ipostasurilor dumnezeirii celei una nu împarte Domnia cea una. Persoanele sunt cu adevarat trei, dar cu toate acestea Dumnezeu este Unul, în fiinta, putere, vointa, lucrare si în toate celelalte însusiri fiintiale. Asadar, a sluji unitatii lui Dumnezeu, a privi si a te aduna cu toata puterea spre ea, iesind din cele multe, este voie a lui Dumnezeu si îmbunatatire a mintii, precum si cale de aflare a adevarului si rod al dragostei dumnezeiesti si al îndumnezeirii.
Daca multa împartire este minciuna, iar Unul este adevarul, mintea care se înalta în Duh spre Unul, spre Cel mai presus de lume, spre Cel ridicat peste toate, spre Cel din care sunt cele multe, se înalta spre Adevarul însusi. Si daca mintea nu poate ajunge libera de patimi, de nu o elibereaza adevarul, e vadit ca mintea se face libera de patimi când se îndreapta si se înalta într-un chip unic spre Unul cel mai presus de lume. Deci, mintea e ajutata în dobândirea nepatimirii, a starii îndumnezeite si a înfierii dumnezeiesti, cel mai mult de libertate, si nicidecum de robie.

Patimile arata robia sufletului. Nepatimirea e semnul libertatii lui. Nepatimirea deschide sufletul pentru Dumnezeu. Iar în Dumnezeu e libertate. Dumnezeu e largimea nehotarnicita, care da sufletului putere sa se largeasca la nesfârsit, sa nu ramâna lipit de un lucru marginit, sa nu se lipeasca pe rând si fara voie de ele. Aflându-se în Dumnezeu, sufletul e deschis totului, e deschis adâncului fara fund, sau înaltimii nemarginite de nimic. Nimic nu opreste mintea sa se întinda, sa creasca în continutul ei, sa îmbratiseze totul.

De aceea robul, zice, nu stie ce face Domnul sau (Ioan 15, 15). Dar, daca nestiinta e proprie robului e vadit ca cel ce s-a împartasit de libertate, cunoaste tainele Tatalui si i se îngaduie sa urce bine si frumos spre vrednicia înfierii. Caci, precum a nu sti înseamna în chip vadit opusul lui a sti, asa si legea robului e opusa în chip hotarât celei a fiului. Si daca cel ce nu stie e rob, cel ce stie nu este nicidecum rob, ci slobod sau, mai bine zis, fiu. La fel, daca Duhul adevarului elibereaza, prin însusi acest fapt face fii ai lui Dumnezeu pe cei în care Duhul se afla. Câti sunt purtati de Duhul lui Dumnezeu, zice, sunt fii ai lui Dumnezeuť (Romani 8, 14). Deci, daca a cauta spre Unul cel mai presus de lume, înseamna a cauta adevarul, iar adevarul daruieste libertatea si libertatea este semnul vadit al înfierii dumnezeiesti, si daca nimic nu este mai mare ca acest har al înfierii si nimic altceva nu e socotit mai potrivit firii rationale, atunci e foarte rational si cât se poate de necesar ca mintea sa tinda, sa caute, si sa se adune, purtata de Duhul, cu toata puterea, spre Unul cel mai presus de lume, adica spre Dumnezeu.
Daca cele cauzate si rationale tind prin fire spre cauza si o cauta întorcându-se spre ea, si daca toate au drept cauza pe Dumnezeu, de la care e si mintea, iar Dumnezeu este vârful si Unul în chip simplu, urmeaza ca mintea prin fire tinde si cauta spre Cel ce e în vârful si Unul în chip simplu, întorcându-se spre El ca spre cauza ei.
Unirea dumnezeiasca mai presus de minte cu sufletul este cel mai înalt dintre bunurile dorite. Dar pentru unirea dumnezeiasca este nevoie de asemanarea cu Dumnezeu. Iar pentru asemanarea cu Dumnezeu, este nevoie de lucrarea mintii, adica de contemplatie. Caci aceasta este proprie si lui Dumnezeu, si de la ea i s-a dat lui Dumnezeu numele. Deci contemplarea urca drept la întelegerea lui Dumnezeu. Caci Dumnezeu trimite de pretutindeni mintii vazatoare ca un fel de raze si mintea vazatoare are pe Dumnezeu ca tinta. Iar Dumnezeu este Unul cel mai presus de lume.
Pe de alta parte, este în firea mintii sa se faca în fapt asemenea cu ceea ce vede. Aceasta o arata si glasul de Dumnezeu cuvântator al Sfântului Grigorie, care zice ca mintea vede si patimeste stralucirea lui Dumnezeu. Caci, ceea ce a vazut mintea, aceea a si patimit, întrucât s-a facut asemenea. Mintea se coloreaza, zice Petru din Damasc, dupa cele ce le vede. Si precum privind la cele împartite si felurite, se împarte si se face felurita, asa înaltându-se la privirea Unului simplu si mai presus de lume, se face una, cum am spus mai înainte. Iar fiindca, ajungând în Unul, vede pe Cel fara de început, nemarginit, fara forma si simplu – caci asa e Unul – se face si ea fara de început, nemarginita, fara forma si simpla dupa lucrare. Si patimind acestea si preschimbându-se astfel, se afla într-o asemanare cu dumnezeirea, pe cât e cu putinta. Si asa se suie la cel mai înalt dintre toate bunurile dorite, la unirea dumnezeiasca mai presus de minte si negraita, care este cea mai înalta tinta voita de Dumnezeu. Dar, pentru aceasta mintea trebuie sa se încordeze cu toata puterea spre a se grabi si a nazui în Duh sa ajunga la contemplarea si vederea Unului mai presus de lume.
Când mintea este împartita între multe, sau cel putin între doua, e vadit ca nu vede pe Cel ce e simplu Unul si de aceea este hotarnicita, marginita si întunecata. Caci asa sunt cele ce nu sunt cu totul simple. Dar, când ajunge într-o atingere fara pipaire cu Unul cel adevarat, cunoscându-L printr-o vedere întelegatoare în Duh, fara ajutorul ochilor, se face fara de început, nesfârsita, nehotarnicita, fara chip si forma, se îmbraca cu negrairea si se deprinde cu tacerea uimirii, se umple de bucurie si patimeste cele negraite. Dar sa nu socotesti ca spun ca se face fara de început, nesfârsita si nehotarnicita dupa fiinta, ci dupa lucrare, pentru ca ceea ce se preschimba nu e fiinta mintii, ci lucrarea. Caci daca s-ar preschimba mintea dupa fiinta când vede si patimeste îndumnezeirea, sau când se îndumnezeieste spre vederea lui Dumnezeu, ar fi ea însasi Dumnezeu dupa fiinta. Dar, asa ceva nu este nici macar vreunul dintre îngeri, ci numai singurul, supremul si unul Dumnezeu este Dumnezeu dupa fiinta. Daca, prin urmare, e absurd sa spunem ca mintea se îndumnezeieste dupa fiinta, ramâne sa zicem ca patimeste aceasta prin lucrarea vederii însasi. Deci, nu are în fire sa se prefaca fiinta sa, ci lucrarea. De altfel daca mintea se preschimba în chip firesc, cum s-a zis, dupa cele ce le contempla, dar nu contempla câtusi de putin fiinta dumnezeiasca, ci lucrarea, nu se va preface nici ea dupa fiinta, ci dupa lucrare.
Toate unindu-se în chip firesc în Duhul, împartirea înseamna o cadere din Duhul. De aceea, si mintea când se împarte în lucrarea ei, este în afara de petrecerea în El dupa har. Iar aceasta o sufera privind lucruri felurite. Caci nu poate avea neîmpartirea privind lucruri felurite. Fiindca, daca ar presupune cineva ca se poate aceasta, nu ar putea explica usor de ce mintea linistita e alta decât mintea tulburata. În acest caz mintea celor purtati de Dumnezeu s-ar arata asemenea celei tulburate de neorânduiala patimilor, ceea ce e absurd. Deci, mintea facându-se dupa lucrare asemenea cu ceea ce priveste, în mod necesar privind la cele compuse, se face si ea felurita si, cazând din simplitate, nu poate sa-si pastreze neîmpartirea. Iar aflându-se împartita, e mai putin decât toate curata de pacat, odata ce însusi faptul de a se împarti e socotit pacat de cei ce pot sa patrunda în aceste lucruri. daca, prin urmare puterea întelegatoare a mintii cere sa guste, prin privire spre Unul suprem si mai presus de lume, într-o simtire întelegatoare, în chip unitar, Binele cel mai presus de fire, când petrece în împartire, cade în afara de har.
De aceea, trebuie sa ne prindem de Unul cel mai presus de lume si sa cautam la El singur cu tot sufletul, daca vrem sa scapam de împartire si înstrainare. Dar, nu numai atât ci chiar daca mintea ar privi spre un singur lucru, daca acesta ar fi creat, nu ar putea izbuti sa se faca neîmpartita. Caci unul creat nu se poate numi propriu zis simplu, odata ce este hotarnicit, compus si circumscris; si de aceea, nici nu are dreptul sa fie numit în chip simplu Unul. Iar mintea atintindu-si privirea spre el, nu va avea lucrarea sa simpla si unica. Caci privirea ei va fi hotarnicita si circumscrisa si compusa, cum este si ceea ce e contemplat de ea.

Nu numai când priveste spre multe mintea e împartita si deci tulburata, ci si când priveste spre un singur lucru, dar creat. Caci un lucru creat, fiind marginit, nu poate absorbi mintea întreaga în privirea lui, ci ramân în ea mari rezerve neangajate în aceasta privire, rezerve care protesteaza împotriva angajarii mintii, împotriva preocuparii ei de acel singur lucru, producând în om o sfâsiere. E o sfâsiere pe care o experiaza aproape permanent fiecare din noi. În nici un lucru nu gasim totul. De aceea cu o alta parte din fiinta noastra tânjim spre altceva. Mai ales nu gasim totul când îl privim când stând de sine. El ramâne atunci si neexplicat. El e potential compus macar prin faptul ca e legat de temeiul ultim al tuturor, de Dumnezeu. Numai Dumnezeu e explicabil prin Sine, fiind si cuprinzând totul. Dar fiecare lucru se arata compus si prin faptul ca e hotarnicit. Caci orice margine implica constiinta a ceva dincolo de margine. De aceea nici un lucru nu e în chip simplu Unul. Caci necuprinzând toate, presupune ca dincolo de el, alaturi de el, sunt si altele. Dar Unul adevarat nu poate fi nici un fel de temelie imanenta a totului în sens panteist. Unul în acest sens e silit de legea sa interioara sa se diversifice, deci are în sine multiplicitatea în mod potential. El e natura, nu e subiect. El e identic cu multiplul ce iese din el. dar nu e asa Subiectul dumnezeiesc si de aceea nici subiectul uman, facut dupa chipul Lui. Energiile divine nu sunt una cu fiinta divina, iar pe de alta parte ele nu sunt nici una cu lumea. Aceasta e creata prin energii, nu emanatie a lui Dumnezeu. Pericolul panteismului paste teologia occidentala, care nu face o deosebire între energiile necreate si creatie. Subiectul uman poate ramâne sau redeveni si el unul, pentru ca se bucura de un fel de transcendenta fata de natura. Dar e o transcendenta creata, nu creatoare. Însa se poate considera ca participând la transcendenta pentru ca tinde sa se ridice peste lumea creata si numai în lumea necreata îsi gaseste împlinirea. subiectul uman actualizeaza în mod constient nehotarnicirea sa si poate trai în nesfârsirea subiectului divin, pentru ca s-a facut asemenea cu El prin primirea energiei Lui necreate, fiind capabil sa o primeasca.

Ca atare va cadea din harul dumnezeiesc, care o va face simpla, fara de început si necircumscrisa. Si va fi în afara de Unul cel ascuns si mai presus de întelegere. De asemenea, se va lipsi de slava sa, care este bucuria de a fi obârsia unica si fara de început a lucrarii, bucuria de nehotarnicire, de simplitate, de a fi ajuns fara chip si unitara. Si nu va ajunge sa patimeasca în sine întiparirea frumusetii mai presus de fire atotnegraita. Drept aceea, se cuvine ca mintea sa caute si sa tinda spre Cel fara de început, este simplu, nehotarnicit si cu adevarat Unul si de acolo sa se grabeasca a se face luminata si a se împreuna cu unitatea de obârsie, care aduna toate si, ca urmare, cu sine însasi. Prin aceasta, nu numai ca va fi iubita de Cel Prea Bun, ca una ce s-a facut asemenea, cât îi este cu putinta, cu nehotarnicia si simplitatea Celui fara chip si fara forma, ci va putea si sa iubeasca frumusetea dumnezeiasca si mai presus de frumusete si de fire, ca una ce este înaltata, cum s-a zis, spre asemanarea cu ea. Caci, daca în cel asemenea obisnuieste sa se nasca o dispozitie iubitoare fata de cele asemenea, e vadit ca mintea va fi iubita si va iubi pe Dumnezeu, fiindca ceea ce este asemenea, este asemenea unuia asemenea si precum asemanarea îsi are complimentul ei care îi corespunde, tot asa cine iubeste este iubit la rândul sau. Iar o împreuna patimire mai mare ca aceasta între Dumnezeu si suflet, nu exista.
Fiecare dintre fapturile existente se bucura de cele proprii ale sale si se odihneste în chip natural în ele. Dar ele toate au preexistat mai înainte dupa cauza, în cauzatorul cel atotoriginar. De aceea, mintea va ajunge în chip firesc la bucuriile adevarate si va avea fericirea netrecatoare si se va odihni desavârsit, când, strabatând si lasând în urma toate, se va întinde la cauza aceea originara, unica si cu totul prima si va ajunge, printr-o întoarcere întelegatoare, acolo de unde au luat fiinta toate începuturile, mijlocurile si sfârsiturile tuturor; la cauza în care si-au avut de mai înainte temeiul si sunt tinute toate si prin care sunt duse spre tinta proprie cele ce se desavârsesc; la cauza pentru care dobândesc patimirea cea buna cele ce se împartasesc de aceasta buna patimire si de catre care a fost zidita si mintea însasi, asa cum este. Caci, în oarecare chip, mintea întorcându-se spre cauza proprie a tuturor, se întoarce spre sine însasi, întrucât cauza aceea este prototipul ei. De fapt, fiecare se iubeste pe sine în chip firesc si mai ales mintea patimeste de aceasta iubire.

Patimirea cea buna e patimirea fericirii si a iluminarii, a iubirii. Caci toate acestea sunt produse în noi de Dumnezeu. Chiar în viata pur pamânteasca nu dobândim fericirea numai ca un rod al actiunii noastre, ci si ca un rod al iubirii ce ni se daruieste de catre altul.

Numai pentru ca mintea, adunându-se în Dumnezeu, se regaseste pe sine, ajutata de cauza si de modelul ei, care lucreaza în ea în mod eficient, ea, depasindu-se pe sine, experiaza, în chip paradoxal, în acelasi timp cea mai deplina fericire sau patimirea cea mai buna. Iar prin aceasta, desi ajunsa în afara de sine, realizeaza dorinta ei fireasca de fericire deplina. Mintea se iubeste mai mult decât orice faptura, pentru ca e constienta de sine.

Mintea fiind chip suprafrumos al frumusetii necuprinse a Unului cel mai presus de întelegere, cauta cu dragoste, prin întoarcere, spre cauza ei, pentru ca, precum s-a spus, privind acolo se vede pe sine si se iubeste pe sine mai presus de orice. Dar, si altfel, cei ce-si au fiinta de la cineva, simt în chip firesc o pornire de dragoste fata d acela de la care sunt, precum si invers, parintii sunt stapâniti de dragoste fata de cei nascuti din ei. De aceea, în cel ce se întoarce spre Unul, care e cauza tuturor, rasare o mare placere. Caci se întoarce, cum s-a zis, în acelasi timp spre Acela în care este si totodata spre sine însusi. Fiindca în Acela exista de mai înainte, în virtutea cauzei, toate si anume si mintea, ca una din toate, se afla în Unul cel mai presus de întelegere, ca în cauza si în modelul tuturor.
Precum din Cel ce este mai presus de fiinta, e toata fiinta, din Cel mai presus de fire, toata firea, din Cel netemporal si necompus, toate cele vremelnice si compuse si din Cel necreat toate cele create, asa din Cel fara chip s-a facut tot chipul si din Unul mai presus de lume cele multe aratate. Deci, cel ce nu se îndeletniceste cu Unul cel fara chip si nu cauta spre El, atârnând oarecum de El, ci spre ceva din cele vazute în chip si zidire, acela da întâietate la ceea ce este neasemanat mai prejos de Cel ce este asezat deasupra, si se afla aproape de închinatorii la idoli. Caci cu ce se îndeletniceste cineva si spre ce nazuieste, aceea si doreste. Iar ceea ce doreste aceea îl si biruieste. Si ceea ce-l biruieste, aceea îl si robeste. Si astfel unul ca acesta slujeste cu adevarat zidirii în locul Ziditorului. Caci mintea fiecaruia s-a robit si slujeste lucrului spre care nazuieste si cu care se îndeletniceste. Si pe acela îl iubeste. Daca, deci, îndeletnicirea cu altceva si privirea la altceva decât la Unul cel simplu si fara chip aduce atâta lunecare, sârguinta noastra trebuie sa se îndrepte spre Unul cel simplu si fara chip spre a-L cunoaste prin întoarcere si întindere întelegatoare, ca sa avem parte de comorile a toata cunostinta (II Petru 2, 9). Caci, cei ce s-au unit cu El se împartasesc de odihna sau de oprirea a toata contemplarea, de încetarea cugetarii, de tacerea mai presus de minte si de veselia de netalmacit, din multa uimire.
Daca toate cele ce exista doresc existenta, iar existenta tuturor se afla dupa cauza în Unul cel mai presus de existenta, urmeaza ca toate cele ce exista si mai ales cele rationale, daca se misca drept si cum trebuie, dorind existenta, doresc pe Unul cel mai presus de existenta.
Existenta tuturor îsi are originea în Unul cel mai presus de existenta, în Cel transcendent creatiunii multiple si compuse prin firea ei. Pe de alta parte, toate cele ce exista doresc sa existe mai mult si etern. Drept urmare, toate îsi cauta întarirea existentei lor si plusul de existenta în Cel mai presus de existenta. Daca nu o cauta acolo, sufera o slabire a existentei lor.
Deci, mintea care nu se întinde spre Unul cel mai presus de existenta, nici nu-L doreste pe El, se foloseste gresit si pacatos de miscare si cade din vrednicia ei, care sta în cunoasterea Unului cel mai presus de existenta si în unirea atotdumnezeiasca si mai presus de minte cu El, ca si în iubirea Lui.
Cauzele au în chip prisositor frumusetile celor cauzate. Iar cauza tuturor îndeobste este Unul cel mai presus de fiinta. Deci, daca mintea s-ar alipi de ceva din cele ce sunt în urma Unului mai presus de fiinta, ca bun, sau ca vrednic de atentia mintii, si ar gresi, fara îndoiala, tinta. Ea ar fi iubitoare de bine, dar nu s-ar misca spre Unul prim si propriu si mai presus de fiinta, din care sunt toate cele bune prin împartasire, ci s-ar misca, prin nepasare si nepricepere, spre cele ce se împartasesc de bunatate. Dar mintea care se cerceteaza cu succes îsi întinde privirea întelegerii spre Unul cel mai presus de fiinta, cunoscând limpede ca astfel va dobândi cu prisosinta ceea ce doreste, ajungând în cauza sa prin acea privire întelegatoare. Ea va cunoaste ca nimeni nu-i daruieste bunatatile sale, sau oricare altele, decât Unul cel mai presus de fire. Caci, chiar de ar socoti ca unele din ele îi vin dintr-o putere a sa, acestea nu obisnuiesc sa ramâna pururea în mintea iubitoare. Numai Sfântului Duh I s-a încredintat sa faca aceasta si sa le lucreze cum vrea, si în cine vrea, fiind Domn al firii stapânitoare si persoana a Unitatii în trei ipostasuri. Deci, spre Unul cel mai presus de fire trebuie sa se întoarca mintea. Caci la El este nu numai izvorul tuturor bunatatilor, ci si împartirea neîmpiedicata a darurilor.
Mintea celor multi, zacând din nepricepere în împartire si fiind sfâsiata de cele multe, nu cunoaste Binele, adica pe Unul simplu, nici nu-L cauta, nici nu se îndeletniceste cu El. despre acestia zice Duhul în David: Multi zic: cine ne va arata noua cele bune?. Dar nu Binele. Si, pe drept cuvânt. Îngrijindu-se si trudindu-se cu multe, a uitat ca un lucru trebuieste. Acest lucru, s-au partea aratata de Cuvântul lui Dumnezeu, ca cel bun, l-au trecut cu vederea sau, nesocotindu-l, sau pagubit de el fara sa se gândeasca macar ca merita sa fie cautat mai presus de toate. Iar cei ce s-au lasat povatuiti de David, ca de un pedagog, si au judecat ca trebuie sa calce pe urmele lui, zic: Însemnatu-s-a peste noi lumina fetei Tale, Doamne, adica cunostinta slavei Tale celei una s-a întiparit în noi ca într-o oglinda. Astfel norodul cel mult se bucura de bunatatile cele multe. Iar cei ce vietuiesc duhovniceste, se lumineaza de cunostinta Binelui cel Unul si simplu, fiind luminati mai presus de lume.

Se afirma o opozitie între norodul celor multi care se bucura de placerile celor multe, dar toate putin satisfacatoare, ramânând cu mintea împartita între ele, si între cei putini care se desprind de ele si se concentreaza în bucuria nesfârsita de Unul cel nesfârsit de bogat.

Precum apa unui râu e mai mare când curge unita, decât când e despartita în multe pâraie, asa si privirea mintii si miscarea si dorinta ei este mai puternica atunci când se atinteste spre un singur lucru în chip unitar si fara împartire, si nu despartita în multe si multe feluri. Iar aceasta se întâmpla când se întinde, cauta si priveste la Unul cel simplu si mai presus de lume. Caci Unul atotsimplu si mai presus de lume are cu adevarat puterea de a o aduna. Si învrednicindu-se mintea sa-L vada pe Acesta, e cu neputinta sa nu ia forma Lui, pe cât se poate, asemenea unui chip, si sa nu se faca unitara, simpla, fara culoare, fara chip, fara calitate, cu neputinta de atins, nehotarnicita, nesfârsita, fara figura si simplu una mai presus de lume, luminata de razele dragostei dumnezeiesti si mai presus de lume si încununata cu descoperirea cunostintei tainice, a tacerii si a neîntelegerii mai presus de cuvânt si de întelegere, desfatându-se de o bucurie duhovniceasca si de o veselie cereasca. Caci mintea ajunsa acolo s-a preschimbat într-o minte mai dumnezeiasca si a îmbracat forma dumnezeiasca, întiparindu-se duhovniceste de Cel ce e simplu, fara chip si figura, Unul, si celelalte spuse înainte. Iar de nu i se întâmpla aceasta si nu patimeste o astfel de prefacere dumnezeiasca, nu a ajuns la atingerea si la întiparirea Unului cel mai presus de lume. Caci Dumnezeu este unitate unificatoare si Minte mai presus de întelegere. De aceea, mintea primeste întiparirea Lui mai presus de lume, atunci când, deodata cu cele spuse, se face ea însasi unitate mai presus de întelegere, patimind aceasta prin întiparirea dumnezeiasca.
Unitatea sensibila este începutul a toata multimea numerica. Iar unitatea mai presus de lume este începutul a toata multimea vazuta si gândita si a tot ce este. Precum, deci, tot numarul îsi are începutul de la unitate, asa tot ce exista oriunde, porneste de la unul mai presus de lume, fie în calitate de cauza naturala, fie facatoare. Dar unitatea numerica, întrucât este supusa simturilor, se pune cea dintâi fata de cele ce îi urmeaza ei prin fire. Caci, fiind începutul tuturor celor numarate, simtirea numarând o pune întâi pe ea. Dar cu unitatea mai presus de lume, fiindca este mai presus de minte, se petrece invers. Caci unitatea aceasta, desi e, prin fire, înainte de toate, mintea o pune dupa toate. Fiindca nici o minte n-a putut sa înceapa de la Unul cel mai presus de lume si de la El sa înainteze la cele multe. Ci, dimpotriva, de la cele multe se urca si se aduna la Acela. Acolo este necesar numarul unu simtului pentru a înainta la cele multe; astfel nu e cu putinta sa numere sau sa înainteze precum voieste. Aici, însa, sunt necesare mintii cele multe, pentru ca prin ele sa-i fie cu putinta ridicarea la Unul mai presus de lume si sa se adune în sine, neputând urca pe nicaieri prin alta parte spre închipuirea Unului mai presus de lume.
Astfel, mintea, folosindu-se de rânduiala si de calea potrivita ei, începe de la cele multe, sfârsind la Unul cel mai presus de lume si cel mai din vârf. Fiindca unul cunoscut cu simturile e usor de cuprins si usor de limitat; simtul îl pune în chip natural si prin afirmare primul, cum o cere firea lui. Dar Unitatea cea mai presus de lume, cautata cu mintea, fiind mai presus de fire si scapând întelegerii, nu poate fi afirmata prima, potrivit cu firea ei, ca sa înceapa mintea de la ea, ci, mai degraba, fiind mai presus de fire, o afla mintea în chip mai presus de fire, nu la început, ci la sfârsit, dupa trecerea si, ca sa zic asa, numararea celor multe.
Caci, deoarece mintea are prin fire întelegerea, iar Unul mai presus de lume este neînteles în Sine si neapropiat, mintea înclina din obisnuinta spre cele multe chiar fara sa vrea, dat fiind ca, pe de o parte, ea nu se poate opri de a cugeta, iar pe de alta, nu are putere sa prinda pe Unul cel mai presus de lume si din vârf. Dar, cautând spre cele multe, în fiecare vede ceva de înteles cu mintea, nu ca fiind de sine, ci ca al unui oarecare unul. Pe urma, adunând din fiecare lucru vazut întelesul care se stravede si constatând prin contemplare ca acestea conglasuiesc întreolalta si nu se împotrivesc si toate sunt ca niste flori dintr-o radacina, înainteaza de la cele multe la Unul cel mai din vârf, din care sunt toate cele multe; si se aduna în chip firesc de la existentele naturale la o ordine mai presus de fire, în care vede pe Unul cel mai presus de fire si de fiinta, întrucât apartine firii mintii sa vada unitar cele mai presus de fire, prin cele dupa fire. Iar vazând mintea în chip negrait izvorul tâsnitor si facator al tuturor bunatatilor si frumusetilor si desfatându-se du Unul cel mai presus de fiinta, nu se mai întoarce de buna voie spre cele multe, desi sunt si acestea existente si bune si partase de partea cea buna.
Caci fiind în chip firesc iubitoare de bine si de frumos, mintea nu mai iese de bunavoie de la Cel mai presus de toate, decât daca e silita la aceasta de cine stie ce împrejurare. Dar, fiindca modul de a fi al celor ce exista e diferit, diferita e si privirea lor întelegatoare si diferit se ridica si mintea prin ele la Unul cel mai presus de lume si de fire. Dupa parerea mea, ea trebuie sa faca tot numai câte o mica portiune din calea ce duce la cele multe spre Unul cel mai presus de fire si lume, pentru ca, urcându-se ca pe o scara, sa faca miscarea în chipul cel mai sigur si sa cunoasca de e vreo lipsa în ea, sau în ceea ce trebuie sa fie si daca se desfata de aceasta lipsa, si daca da, sa-si dea seama ce e gresit si ce o desparte de frumusetea aceea si o retine din urcusul spre ea, sau de la ospatul dumnezeiesc; si ce ar trebui sa faca pentru a se întoarce de unde s-a rostogolit? În felul acesta va cunoaste si pâcla patimilor si transparenta inimii curate si va oglindi cunostinta adevarului, vazându-l cum este el, si se va face partasa de vederi ceresti, va primi o simtire dumnezeiasca si nu-i va scapa cresterea sau scaderea proprie. Peste tot va cunoaste multe lucruri minunate si va întelege care este scopul linistii si al închiderii în chilie.
Dar despre acestea din urma, voim sa vorbim chiar aici: Toate cele ce sunt se împart în create cunoscute cu simturile, în create cunoscute cu mintea si în necreate cunoscute cu mintea (inteligibile). Iar deasupra tuturor este Cel necreat si Unul mai presus de minte si de fiinta. Învârtindu-se ochiul sufletului, adica mintea, între cele dintâi si privind adânc în ele dupa ce si-a ales sa se linisteasca prin nevointe, se ridica de la faptuirea în singuratate a celor cuvenite, ca de pe o treapta oarecare, la contemplarea Celui cu adevarat existent si de la îndeletnicirea cu El, ca si la desfatarea de cele ceresti, la petrecerea fericita în razele adevarului si la îmbogatirea fara sfârsit cu cele vesnice si la îndulcirea minunata cu ele. Ba, poate ca, prin împreuna lucrarea harului, cu înaintarea vremii, va fi si rapita de la pamânt si, statornicindu-se prin deprindere în lumina întelegerii, va ajunge nesimtitoare fata de cele de aici, punând stapânire pe ea Cel mai presus de minte si întiparindu-se în ea Cel ce este neasemanat mai presus decât tot binele.
Aceasta sfânta scara ce e împartita în cinci si pe care ne urcam întocmai ca pe niste trepte spre tinta ultima, nu are o distanta spatiala între treapta si treapta, ci o deosebire, o ordine a calitatii proprie fiecaruia. Ca existente creaturile supuse simturilor si creaturile cunoscute cu mintea sunt la fel. Dar cele din urma întrec într-o mare masura pe cele dintâi, asa cum întrece mintea, simtirea, prin însusirea ei. Si iarasi, necreatele cunoscute cu mintea (inteligibile) întrec cu mult creaturile cunoscute cu mintea. Dar amândoua aceste trepte se afla între cele ce sunt si, de aceea, necreatele cunoscute cu mintea ca existente sunt subordonate Unului necreat, mai presus de minte. De aici e vadit ca vederea si contemplarea cea mai înalta a mintii este aceea prin care se odihneste în cel ce întrece toate, dupa ce a trecut de la faptuire si a ajuns în ascunzimea aceea din ultimul vârf, asezata mai presus d toate, precum cea mai smerita este aceea prin care se misca între cele supuse simturilor, sau mai bine zis cea a omului faptuitor.
Deci mintea, fiind iubitoare de bine (frumos) prin fire, trebuie sa doreasca ceea ce e în toata privinta mai bun, nu numai ca sa-l aiba, ci si ca sa patimeasca schimbarea în mai bine, sau mai presus de minte, asa cum se cuvine, întrucât, precum s-a zis, schimbarea pe care o primeste mintea este potrivita cu ceea ce vede si cu ceea ce se desfata. Dar, deoarece nestatornicia împletita cu firea mintii nu se va departa de la ea pâna mai e ziua de azi (Evrei 3, 12) si, cum se zice, pâna se mai misca umbrele (Cânt. Cânt. 2, 17), adica pâna ce nu ne vom muta de la viata de aici, care arata ca într-o oglinda, în ghicitura si umbrit adevarul, trebuie ca atunci când cadem de la contemplarea si vederea Unului necreat, Cel mai presus de minte, sa ne silim a ne opri la necreatele cunoscute cu mintea, care sunt cele mai apropiate de El, ca sa ne fie întoarcerea la Unul cel necreat si mai presus de lume, mai usoara.

Nazuinta adevarata a mintii sau a subiectului uman este sa ajunga înauntru Subiectului dumnezeiesc. Numai în iubirea Lui îsi poate afla odihna, precum o odihna relativa îsi afla subiectul omenesc în lumea aceasta, numai în ambianta unei persoane iubitoare. Orice ocupare a noastra cu bunuri si valori impersonale este o cadere într-o stare lipsita de adevarata multumire.

Iar de cade pâcla mai groasa peste minte, întunecându-i întelegerea si aducându-i la trândavie lucrarea contemplatiei, trebuie sa ne întoarcem la rugaciuni însotite de faptuirea din inima smerita si sa ne izbavim de întuneric prin puterea rugaciunii si prin lacrimi, facând iarasi un fel de temelie din fapturile supuse simturilor.

Faptuirea nu consta numai din fapte bune propriu-zise, ci din tot ce ajuta la curatirea noastra: rugaciune, lacrimi, frica de pedepsele vesnice, înfrânarea, rabdarea, smerenia, etc. Dar în toate e si o atitudine de alta întelegere a lucrurilor, de alta folosire a lor, sau mai bine zis o detasare de ele, considerate ca singura realitate.

Salasluindu-se astfel lumina întelegatoare în inima, printr-o lucrare duhovniceasca cu izvorul în ipostasul Duhului, si luând mintea cu pricepere stapânirea peste faptuire, urca ca pe un vârf de munte si ca la un pisc de observatie, de unde poate sa contemple cele ce le ramân celor multi nu numai nevazute, ci si necautate si neîntelese. Caci fara aceasta nimeni nu se va vedea nici pe sine, nici pe Dumnezeu, macar în treacat. A vorbi acum despre aceasta faptuire, nu e, poate, cu totul în afara de scopul nostru.
Trei lucruri launtrice trebuie sa aiba sufletul în vedere pe treapta faptuirii: puterea ratiunii, mânia si pofta; si trei din afara: dorinta de slava, de placere si de mai mult. Aceste doua treimi le tamaduieste sufletul privind la petrecerea lui Iisus Hristos în trup, prin cel patru virtuti generale, adica prin întelepciune, dreptate, cumpatare si barbatie, si cu harul Domnului Iisus. Prin aceasta da minti putinta sa se înalte neîntunecata, sa priveasca cele dumnezeiesti si sa contemple pe Dumnezeu. Caci când a fost dus Domnul Iisus în pustie de catre Duhul, având sa biruiasca pe diavol, a tamaduit partea poftitoare a sufletului prin post; partea rationala prin priveghere si rugaciune linistita; si mânia prin împotrivire în cuvânt; iar iubirea de placere, de slava si de argint, întrucât flamânzind, n-a cerut, cum Îl îndemna diavolul, ca pietrele sa se faca pâini, nici nu s-a aruncat pe Sine jos de pe aripa templului, ca sa fie preamarit de multime ca n-a patit nimic din cadere, si nici nu s-a lasat înduplecat sa i se închine aceluia, dupa ce Îi fagaduise ca va primi bogatia tuturor împaratiilor. Ci prin împotrivire mânioasa, dar înteleapta si dreapta, cumpatata si barbateasca, a respins pe satana, învatându-ne si pe noi cum sa-l înfrângem în orice atac al lui.
Acelasi lucru îl poate vedea si îl poate cunoaste cineva si în crucea Mântuitorului. Vedem pe Mântuitorul când se apropie vremea, ca se roaga, departându-se de învataceii Sai. Aceasta aduce vindecarea partii rationale. Vegheaza, privegheaza si rabda cele de pe cruce. Aceasta este leac pentru partea poftitoare. Nu raspunde împotriva, nu se cearta, nu striga, macar ca este ocarât, ci se roaga pentru cei ce Îl chinuiesc. Caci tine de buna folosire a mâniei, ca sa doboare pe diavol prin împotrivire în cuvânt. Dar oamenilor care îl chinuiesc, fiindca si ei sun chinuiti de satana, le raspunde cu tacerea, cu îndelunga rabdare, si cu rugaciunea pentru ei. E scuipat, primeste palme, rabda batjocuri. Aceasta este spre vindecarea iubirii de slava. E adapat cu otet, e hranit cu fiere, e rastignit, e strapuns cu sulita. Aceasta e doftorie pentru iubirea de placere. E atârnat gol pe cruce, doarme afara, e lipsit de salas, e nesocotit de toti, ca un sarac si ca un cersetor. Aceasta e omorârea iubirii de argint.
Mântuitorul a aratat, asadar, de doua ori doftoria patimilor dinauntru si din afara: când a început sa se arate lumii cu trupul si când avea sa plece din lume. De aceea cel ce priveste la El, la învatatura si la crucea Lui, facându-se dupa cât îi este cu putinta, urmator Lui, cu întelepciune, dreptate, cumpatare si barbatie, va opri ca si El lucrarea patimilor acestora îndreptate spre rau, iar prin aceasta si a tuturor celorlalte. Se va folosi de acele virtuti cum trebuie, si dupa ele de toate, si va fi barbat cu adevarat faptuitor si cât se poate de pregatit spre a cauta si a privi la Dumnezeu si a se ocupa de El, întru atintirea întelegerii.
Astfel, începând mintea de la fapturile cele multe supuse simturilor si vazând buna lor întocmire, întelegând apoi fapturile cunoscute cu mintea (inteligibile) si mutându-se la cele necreate cunoscute cu mintea, a urcat ca pe o scara toate patru treptele. Iar dupa acestea urmeaza negrairea, tacerea si uimirea dumnezeiasca si, scurt vorbind, privirea si contemplarea Unului mai presus de lume si unirea cea mai presus de întelegere. Aceasta este cununa linistii, bunul cel mai înalt si mai desavârsit, pe cât e cu putinta în viata aceasta, capatul adevarului, roada credintei, raza stralucitoare a slavei nadajduite, temelia iubirii, cumpana mintii, statornicia neîncetata a miscarii ei, odihna neînteleasa, starea unitara, arvuna lucrarii veacului viitor, pricina unei bucurii de neînchipuit, camara pacii, stingerea cugetarilor trupesti, întoarcerea de la veacul acesta, împatimirea de cel viitor, desfacerea de viata patimasa, cresterea launtrica a nepatimirii, veselia sufletului, adunarea, odihna si paza miscarilor si puterilor sufletesti si, vorbind atotcuprinzator, cunostinta dumnezeiasca si nepatimirea.
Daca mintea se împrastie din pricina molesirii noastre, sau a vreunei împrejurari din afara, trebuie sa avem grija sa o aducem iarasi la bunul ei propriu, care este contemplarea prin lepadarea patimii ce s-a asezat ca o piedica si abate mintea de la scopul ei. Trebuie sa bagam de seama cât e de departe de la bunul cel mai înalt si pentru ce. Sa vedem, oare privirea e îndreptata spre fapturile supuse simturilor, sau spre fapturile cunoscute cu mintea (inteligibile), sau spre cele necreate cunoscute cu mintea? Sau e despartita de Unul cel mai presus de lume, Cel singur adevarat si mai presus de orice unu, prin gânduri desarte, sau de vreo trebuinta oarecare? Si, cunoscând aceasta, sa înlaturam piedicile ce stau la mijloc, ca iarasi sa revina, în chip unitar, cum cere rânduiala însasi, la contemplarea si vederea Unului mai presus de lume. Caci, aflându-se mintea în afara de Unul cel mai presus de lume, necreat si mai presus de minte, zace în împartire si n-a ajuns la binele propriu zis, chiar daca se misca bine. Fiindca binele din vârf este Unul cel mai presus de minte si de fiinta, necreat si simplu. Si acesta este sfârsitul cel mai înalt spre care tinde mintea. Si miscându-se mintea în chip sanatos, urca acolo prin cele spuse si patimeste unirea mai presus de minte.
Odata ridicata mintea în tinutul ascunzimii dumnezeiesti, ea pastreaza în mod natural tacerea, fiind unita cu simplitatea si deci în chip unitar cu Unul cel mai presus de întelegere si luminata prin împartasirea de Duhul. Caci, ce ar si avea de zis, odata ce a ajuns deasupra puterilor sale de întelegere si se afla în afara de orice înteles si golita cu totul, ca fiind mai presus de întelegere?

Ajunsa în intimitatea ascunsa a dragostei lui Dumnezeu, mintea tace. Caci simplitatea aceea mai mult decât plina de toate bunatatile nu se lasa descrisa de cuvintele noastre, care nu pot prinde decât mici particele din ea si nu ajung, oricât de multe ar fi, sa redea aceasta plinatate nesfârsita a simplitatii dumnezeiesti. Simplitatea nesfârsita se cere sa fie traita cu simplitatea noastra nesfârsita, în intensitatea ei nepatrunsa, neîncercând sa o farâmitam în mici bucati, care nu pot nici separat, nici împreuna sa redea plenitudinea ei. Cine încearca sa descrie iubirea traita la sânul celui iubit?

Mintea se afla acolo golita de întelesuri, de notiuni, nu pentru ca s-ar fi saracit cu totul, ci pentru ca le-a depasit pe toate, sau e mai presus de toate. Toate întelesurile au devenit nevazute prin covârsire. La ce mai folosesc hârburile, pentru cel ce are vasul întreg? Dar vasul cuprinde toate hârburile însa si nesfârsit mai mult: cuprinde armonia lor, stralucirea acestei armonii în soare, capacitatea vasului de a tine un continut.

Fiindca, daca mai are nevoie de cuvânt ca sa graiasca, e vadit ca mai si întelege. Pentru ca orice cuvânt vine în urma unui înteles. Iar daca întelege ceva, cum se afla în tinutul ascunzimii? Caci nu este ascuns propriu-zis, ceea ce, nefiind vazut de alt organ, e vazut totusi de minte. Fiindca, astfel, multe s-ar zice ascunse, pentru ca foarte multe sau, ca sa zic asa, toate câte le vede mintea, le vede necunoscându-le alt organ care le vede. Prin urmare cele ascunse ar fi aproape nesfârsite la numar, ceea ce este absurd. Dar numai Unul este ascunsul propriu-zis, la care se ridica mintea dupa toate, ca la Cel din care sunt toate, fie vazute, fie cugetate. Deci si ea, ridicându-se la el ca la Cel mai presus de toate, fie vazute, fie zise, fie cugetate, iese afara din întelegere, din vedere si din graire. Ba putem zice ca înca n-a urcat pâna acolo, si nici nu a ajuns în ascunzimea dumnezeiasca, pâna ce mai poate grai, caci pâna atunci întelege înca. Dar ascunsul este neînteles, deci mai presus si de cuvânt. Prin urmare, mintea urcata odata în tinutul ascunzimii dumnezeiesti si unificata, pastreaza tacerea, nu pentru ca vrea, ci în chip natural, fiind luminata în chip unitar de Unul cel mai presus de întelegere.

Este o dovedire logica a faptului ca ascunzimea dumnezeiasca nu e o ascunzime numai pentru vederea sensibila, ci si pentru întelegerea mintii. Caci astfel ascunsul n-ar mai fi numai unul, ci multe. Pentru ca multe sunt cele nevazute de ochii sensibili, dar cunoscute de minte. Este o dovedire a teologiei apofatice. Ea nu e însa numai o renuntare intelectuala de la exprimarea a ceea ce e mai presus de întelegere, ci o experienta pozitiva a unirii cu Unul. Caci mintea luminata de Unu, sau de Duhul Sfânt în aceasta unire. Ca atare, mintea stie de aceasta unire, dar stie totodata ca ea e mai presus de întelegere. Ea stie pe ca al unirii, dar nu întelege pe cum.

Daca cuvintele obisnuiesc sa faca mintea sa propaseasca si sa înainteze, ele o înalta în aceasta înaintare pâna acolo unde cuvântul nu mai ajunge, adica pâna la lucrarea care se savârseste în tacere. Iar daca ar folosi mintea pururi cuvinte si sufletul ar avea pururi trebuinta de ele, eu nu vad care ar fi înaintarea mintii prin graire. Dar grairea nu este folositoare numai pentru faptuire, ci si pentru contemplatie, întrucât mintea urca de la cuvintele despre lucrurile ce au un chip, la Unul cel fara chip, cel simplu mai presus de cuvânt, dezlegat de toate si propriu, unde orice cuvânt apare fara rost, sau, mai drept vorbind, este chiar o piedica.

O argumentare prin reducere la absurd: daca mintea ar avea pururi trebuinta de cuvinte, ea n-ar mai avea propriu zis trebuinta de ele, caci n-ar ajuta-o la o înaintare pâna dincolo de ele, ci ar tine-o mereu în tinutul lor marginit. Un exemplu asemanator: daca avionul n-ar tinde pe tot parcursul zborului spre pista de aterizare, n-ar mai zbura. Cuvintele ajuta mintea sa se înalte pâna dincolo de tinutul lor. Acesta este folosul teologiei catafatice sau afirmative, pentru cea apofatica, sau a tacerii.

Caci cuvintele se folosesc atâta timp cât se face peste tot o trecere de la un înteles la altul. Dar Unul simplu, dezlegat de toate (absolut), nehotarnicit si fara chip, Unul pur si simplu si propriu si aflator mai presus de cuvânt, cum va avea trebuinta de cuvânt ca sa se faca de la El trecerea altundeva? Sau, cum ar putea fi cuprins? Caci cuvântul obisnuieste sa cuprinda ceva. Dar Unul este necuprins, întrucât este nemarginit si fara forma. Iar daca cuvântul nu este potrivit pentru Unul cel ascuns si mai presus de minte, întrucât acela e necuprins si fara forma, urmeaza ca este potrivita tacerea. Asadar, cei ce au înaintat, trebuie sa ajunga de la graire la tacere, întrucât au înaintat la contemplarea simpla, fara chip si fara forma.

Un cuvânt urmeaza altuia, pentru a se trece de la un înteles la altul. Prin însirarea cuvintelor se arata legatura unui înteles cu altul, sau dependenta unui înteles afirmat, de altul care trebuie afirmat si deci si a lucrurilor între ele. Dar mintea ajunsa în Dumnezeu, unde ar mai trece dincolo de El, folosind un cuvânt sau mai multe? Dumnezeu nu are nevoie sa fie explicat prin alte cuvinte, deci prin alte lucruri, caci toate sunt inferioare Lui, deci fara putinta de a ajuta la explicarea Lui. Prin astfel de cuvinte Dumnezeu ar fi aratat ca legat de alte realitati, dar Dumnezeu este absolut, adica dezlegat de toate. Desigur se poate vorbi despre Dumnezeu, când se arata coborârea Lui la oameni. La faptele Lui mântuitoare pentru ei; sau când cel ce a facut experienta Lui vrea sa talmaceasca ceva din aceasta experienta altora. Sau se vorbeste despre El când nu se ajunge propriu zis la experienta Lui, care întrece întelesurile si cuvintele, ci speculeaza numai despre El cu ratiunea. Dar fericirea omului ajuns în Dumnezeu însusi nu se poate descrie si omul respectiv însusi nu are nevoie sa si-o descrie. Despre Dumnezeu nu se poate vorbi în mod deplin adecvat si pentru motivul ca El e lipsit de forma. Forma, definita în ea însasi, poate fi definita si altora, dar lipsa de forma nu se lasa definita, caci în acest caz se da Celui fara forma o forma.

Daca cuvintele sunt pentru lucruri cunoscute, iar ascunsul e necunoscut, urmeaza ca ascunsul e în afara de cuvânt. Caci daca necunostinta ascunsului e mai presus de cunostinta, iar ce-i mai presus de cunostinta nu are lipsa de cunostinta, cu atât mai putin are lipsa de cuvânt. Deci, mintea care s-a urcat la Unul ascuns si simplu, pastreaza tacerea în chip firesc. Si daca nu tace prin fire si nefortat, înca n-a urcat la Unul cel ascuns si mai mult decât simplu.
Precum oamenii ce se nevoiesc cu linistirea, iesind uneori din chilie, cunosc prin însasi fapta lor deosebirea dintre a sedea si a iesi, tot asa si cei ce, aflându-se aproape de slava lui Dumnezeu prin contemplare, patimesc tacerea, dar uneori încep iarasi a grai, se stiu pe ei însisi în ce stare sunt atunci când înclina spre graire. Când le vine tacerea, ar dori sa nu le fi fost dat sa deschida niciodata gura, ramânând în starea aceea. Caci sunt ca niste alti îngeri pe pamânt, uniti cu adevarul în mod unitar, fara chip, fara vedere trupeasca, fara forma si, simplu, prin priviri de-ale mintii, care nu trec de la un lucru la altul, având în ei numai coplesirea si uimirea, fara a întelege ceva, mai bine zis privind fara vedere trupeasca iluminarile fara de început si dumnezeiesti. Iar coborându-se mintea de acolo, ca una ce este schimbatoare, încep sa graiasca si sa treaca cu întelegerea de la una la alta, prin multe si felurite treceri. Si ca sa le revina iarasi starea tacerii, care e cu mult mai înalta decât cea a grairii, îmbratiseaza linistea si-si pazesc simturile de cele supuse lor si se folosesc de toata destoinicia ca sa se fereasca nu numai de graire, ci si de întelegerea însasi, spre a putea zice si ei cu David: Amutit-am si m-am smerit si am tacut despre cele bune. Deci, a grai chiar cele bune este un lucru mai jos decât tacerea!
Ţine de firea mintii sa înteleaga, iar întelegerea se înfaptuieste în miscare si mutare. Deoarece, însa, mintea ajunsa în Dumnezeu se afla deasupra întelegerii si miscarii, pe drept cuvânt s-ar putea zice ca mintea se ridica deasupra firii sale când îsi înfatiseaza pe Dumnezeu desfacut de toate.

Întelegerea se înfaptuieste în miscarea si mutarea de la un înteles la altul; în adaos de întelesuri noi, care sa aduca un plus de lumina în cele cunoscute mai înainte, prin asociere, pilduiri si contraste, sau contradictii.

Orice lucru îl întelegem în legatura cu altele, de aceea întelegerea noastra sporeste trecând de la un lucru la altul, aflând legatura unui lucru cu altul. Dar cu toata aceasta sporire, tot în planul marginit ramânem. Cel ajuns în Dumnezeu nu mai are nevoie de aceasta trecere de la un înteles la altul, caci Dumnezeu nu mai e înteles în legatura cu altele, ci e dezlegat de toate (absolut) avându-le în sine pe toate.

Orice înteles este dat de un lucru, iar unde nu e contemplat un lucru, se arata mintii prin cele aflate în chip natural în jurul Lui, adica prin cele ce le lucreaza, care tin locul puterii ce izvoraste din cineva care are putere. Întrucât, deci, mintea obisnuieste în toate celelalte sa contemple puterile împreuna cu cele ce au puterea, cauta si la Dumnezeu acelasi lucru. dar neputând reusi în aceasta, pentru ca Dumnezeu e mai presus de firea oricarei munti create, contempla cele din jurul lui Dumnezeu, iar pe Dumnezeu si-L înfatiseaza fara sa-L vada, adica printr-o intuire simpla si de o clipa.

Mintea în straduinta de întelegere a ei cauta întotdeauna subiectul puterilor prin care se realizeaza în lume diferite efecte. Numai atunci ea ajunge la un capat multumitor al întelegerii ei. Dar pe Dumnezeu ca Subiect nu-L poate gasi în lume. Si numai El e Subiectul desavârsit care nu sufera nimic de la lume, ci toate cele din lume depind de El. Ca sa-L gaseasca pe El trebuie sa depaseasca toate cele din lume si sa contemple puterile din jurul Lui, puterile prin care a creat si sustine subiectele omenesti. contemplând puterile din jurul lui Dumnezeu, sau lucrarile Lui, vede în ele printr-o intuitie simpla si simultana pe Subiectul lor; e o vedere a Lui fara ochi, dar si logic, mintea presupune un Subiect la baza oricaror manifestari.

Înaintând în vazduhul linistii, dobândind bunavointa dumnezeiasca si lucrând în ea Duhul dumnezeiesc si preaslavit, mintea e rapita de la lucrarea întelegerii tot mai des spre starea fara chip, fara calitate si simpla, patrunzând repede înauntru inimii, prin puterea mai presus de fire a Duhului. Oprindu-se aici, în simtirea prezentei dumnezeiesti, si neîntelegând nimic, se afla mai presus de întelegere. Iar prin faptul ca de la întelegerea celor din jurul lui Dumnezeu s-a urcat la simtirea prezentei dumnezeiesti, s-a facut, cum s-a spus, simpla. Si pentru ca se afla mai presus de întelegere, se zice ca petrece mai presus de firea sa.
Tot ce se zice ca e ascuns, e necesar sa aiba ceva aratat în afara, din care se stravede ca e ascuns. Caci, astfel, s-ar socoti, mai degraba, ca nu exista. Pentru ca, ceea ce nu da nici un fel de cunostinta aratata despre existenta sa, ar putea, sa fie socotit egal cu ceea ce nu exista nicidecum. Deci, fara îndoiala ca si ascunsul lui Dumnezeu e însotit de anumite aratari.
Pasind mintea pe urma acestora, primeste o simtire a ascunzimii dumnezeiesti, urcând de la cele cuprinse ale lui Dumnezeu la ceea ce e necuprins. Iar ridicându-se acolo, stie singur ca este ceva ce scapa cuprinderii sale naturale si se afla deasupra oricarei cuprinderi cu întelegerea, fie ea si îngereasca, fie mai presus de fire. De asemenea stie ca acest ceva este ascuns si începutul si sfârsitul acestei firi si fiinte create si a tot ce exista, iar în Sine este mai presus de fire, de fiinta, asezat nesfârsit mai sus decât toata existenta; ca e nefacut, fara de început, nehotarnicit si necuprins nici de natura, nici de loc, nici de timp. Acest ceva este Unul cel ascuns si mai presus de minte. De la El porneste în chip natural întelegerea dumnezeiasca cea de multe feluri, care ne ridica iarasi si ne întoarce prin povatuiri si înaltari întelegatoare spre Unul cel ascuns si mai presus de fire si începatura tuturor.
Când mintea se înfatiseaza lui Dumnezeu privindu-L cu toata întelegerea ei, datorita împartasirii de Duhul, si se bucura de slava si stralucirea fetei Lui, pe cât îi este îngaduit, se cade si e foarte potrivit sa taca si sa priveasca în liniste si fara tulburare. Iar daca se asterne în oricare fel vreun nor de întuneric între minte si Dumnezeu, arunca în el, ca un foc naprasnic, luminos si arzator, un cuvânt scurt, dar din descoperirea dumnezeiasca. În felul acesta, alungând repede întunericul cu lumina, si ceata cu caldura, si luminând totodata mintea si încalzind-o cu acest cuvânt, acesta va izbuti iarasi sa fie împreuna cu Dumnezeu ca mai înainte si sa priveasca frumusetea Lui si sa se bucure, dupa cuviinta, de El si sa se înfrumuseteze cu ea si sa patimeasca, pentru a spune pe scurt, cele ce vin de la Dumnezeu, prin privirea întelegatoare, odata cu primirea Duhului de viata facator. În acelasi timp va izbuti sa se faca simpla si sa se desfaca, în Duh si adevar, adica î Dumnezeu, de toate, chiar si de cele din jurul lui Dumnezeu.
Acestea i se întâmpla, dupa cuviinta, vazatorului. Dar cel lipit numai de faptuire, are nevoie de multe pâna sa ajunga la aceasta stare, nefiind înca unit cu sine si, prin sine, cu Dumnezeu. Deci nu e de mirare ca acesta cânta si graieste în tot felul mult si des din cele dumnezeiesti, înfricosând si alungând, ca prin niste sageti necontenite, pe cel ce ne dusmaneste mult si ne razboieste cu mânie. Dar îi va veni vremea si acestuia, daca are rabdare, prin unda Duhului. Si anume atunci când lucirile în chip de scântei ale multelor imnuri, cântari si cuvinte dumnezeiesti se vor împreuna într-o mare vâlvataie. Atunci îl va rapune si pe vrajmas mai usor, ranindu-l de moarte, arzând adica si sfârtecând, si mai bine zis alungând întunericul lui, iar pe sine se va lumina si încalzi de acest foc, care îl va misca spre dragostea dumnezeiasca. Odata cu aceasta, va înalta catre Dumnezeu în tacere un imn al inimii si toata uimirea sa, aratându-si sie însusi minunile mai presus de fire ale multor taine. Caci, nu pe nedrept cei ce rabda se fericesc de Domnul. De fapt, înaintând vremea, ei vor mosteni, ca unii ce vor deveni blânzi, pamântul duhovnicesc al fagaduintei în Hristos Domnul nostru.
Când mintea, învaluita de toate revarsarile de lumina ale Duhului, e cuprinsa de ameteala si nu mai stie ce sa faca si se vede pe sine întinzându-ne si preschimbându-se dupa Cel nesfârsit si nehotarnicit, e vremea de a tacea. Iar când se simte obosita de atotluminoasele vederi si voieste sa le însire în cuvinte, ca slabind taria patimirii, sa gaseasca putina odihna, e vremea potrivita de a grai (Eclesiast 3, 7), desigur, cuvinte scurte si potrivite iluminarii dumnezeiesti.
Când mintea, fugind din mijlocul apelor, de faraon cel gândit cu mintea, strabate noaptea sa în lumina de foc si ziua sub acoperamânt de nor (Iesire 13, 21), e vreme de tacere binecuvântata si de liniste. Caci atunci începe cu adevarat curatirea sufletului, iar când îi vine împotriva cumplitul Amalic cel gândit cu mintea si neamurile ce-i urmeaza, împiedicându-i trecerea spre pamântul fagaduintei, atunci e vreme potrivita de a grai; dar mintea trebuie sa fie sustinuta în atintirea ei spre Dumnezeu, ca odinioara mâinile lui Moise de Aaron si de Or (Iesire 17, 12).

Monahul scapa noaptea de vrajmasul nevazut prin apa lacrimilor si e condus spre tara fagaduintei unirii cu Dumnezeu prin focul rugaciunii, iar ziua e acoperit cu harul smereniei, ca sa nu fie biruit de slava desarta.

IV

Când tâsneste în inima din adâncul fara fund al izvorului dumnezeiesc si din vederea întelegatoare puterea duhovniceasca, e vreme potrivita de a tacea. Caci atunci se savârseste în chip negrait slujba sfânta si închinarea mintii catre Dumnezeu în Duh si adevar. Iar aceasta întru adevarata simtire întelegatoare. Când, prin privirea întelegatoare spre Dumnezeu, partea rationala a sufletului se umple de uimire dumnezeiasca, iar cea întelegatoare de vedere, si peste tot sufletul se umple de bucurie, atunci e vreme de a tacea. Caci mintea vede atunci cu buna simtire adevarul în chip concentrat si preamareste, închinându-se uimita, pe Dumnezeu care straluceste în ea.
Mintea, luând seama la ea însasi, trebuie sa-si calauzeasca cu luare aminte starea ei întelegatoare, în mod chibzuit, întelept si cu judecata. Si când se va simti pe sine contemplând tainele simple si fara chip ale cunoasterii lui Dumnezeu, va trebui sa se opreasca îndata în liniste, tacere si uimire, dar nu departe de inima sa lucrata si iluminata de Duhul. Caci atunci e vremea nu numai de linistire a tuturor simturilor dinspre partea celor opuse simturilor îndeobste, ci nu mai putin de tacere dinspre orice cuvântare desfasurata. Ba, mai mult, e timpul atunci, pentru cei de pe treapta cunoasterii, sa se dedea îndeletnicirii linistii si neprivirii întelegatoare. Caci e nevoie de o nemiscare totala în simturi, în cuvinte si întelegeri, ca mintea sa se lipeasca de Dumnezeu cel Unul si singur, dar întreit, libera si într-o pornire directa, prin privirea unitara si unica la El. Prin aceasta va vedea, pe cât îi este îngaduit, nesfârsitul, neînceputul, necuprinsul si, ca sa spunem pe scurt, celelalte însusiri dumnezeiesti, neschimbate si absolute (dezlegate de toate), si se va uni cu El, preschimbata prin contemplare, simplificata si devenita întreaga în chipul dumnezeiesc, cu ajutorul harului si plina de bucurie si de uimire. Iar fiindca mintea ar vrea sa staruie în aceasta stare, dar nu poate, fiind schimbatoare si vietuind împreuna cu cele nestatornice, legata cu trupul si cu lucrurile dimprejur, când cade trebuie sa stie sa nu se departeze prea tare de vederea cea unitara si sa nu graiasca mult, ci sa spuna putine si acestea din dumnezeiestile lumini, ca în felul acesta nu numai sa se poata întoarce iarasi cu usurinta spre unirea mai presus de minte cu Dumnezeu, ci sa simta si mai vadita unirea, ba si mai statornica. Cu cât va pazi mintea mai mult adunarea în sine si neraspândirea, cu atât hranirea din El o va aduce mai repede spre unirea dumnezeiasca si se va uni cu straluciri mai vadite si mai rodnice, prin obisnuinta neîncetata cu cele dumnezeiesti.

Mintea nu poate sta tot timpul în extazul privirii lui Dumnezeu, dar când cade din el trebuie sa se ocupe cu cântari si cu cuvintele dumnezeiesti, pentru ca sa poata reveni iarasi cu usurinta la acea stare de extaz.

Odata ce mintea s-a preschimbat, patimind aratare dumnezeiasca prin vederea întelegatoare, si e umbrita de lumina Celui necunoscut, care e dincolo de toata cunostinta, se face neîmpartita, simpla si nehotarnicita, fiind luminata unitar ca într-un întuneric. Ea contempla atunci frumusetea cea nemarginita din pricina simplitatii covârsitoare, cea fara chip pentru depasirea oricarui chip, cea fara început ca mai presus de orice început, necuprinsa, dar cuprinzând în sine hotarele tuturor si tot ce e hotarnicit, umplând toate ca ceea ce e mai presus de plinatate si nesfârsita. Scurt vorbind, când mintea privind de sus, vede, în privirea Unului, toate, în temeiul negrait al unei puteri întelegatoare mai presus de întelegere, e vremea sa taca si sa se desfateze tainic si mai presus de lume, sau, ca sa zic asa, si fara vedere si fara grai, de împartasirea de adevar, printr-o patrundere dumnezeiasca în el. Iar când lipsesc cele zise din minte si vede în jurul ei împartire, atunci e vremea de a grai, adica de a grai cele potrivite sa duca la tacere. Caci e cu mul mai buna decât orice cuvânt tacerea cea mai presus de cuvânt, care foarte potrivit este numita tacere la vremea ei, cum spune si Solomon, care o pune pe aceasta înainte: ŤVremea este a taceať si apoi Vremea este a grai. De fapt cel mai bun lucru si de prima cinste este a pazi tacerea la vremea ei. Iar de nu este înca aceasta de fata si mintea înca nu se afla în chip unitar în cele mai presus de cuvânt, sa fie macar lucrul al doilea, adica vorbirea la vreme, ca în felul acesta grairea sa fie înrudita cu tacerea si aproape de ea. Astfel, precum tacerea, asa si grairea sa fie la vreme si sa se sileasca sa vina la tacere. Iar aceasta se întâmpla celui ce graieste si cugeta neîncetat la cele dumnezeiesti si vede zidirea oglindind Ziditorul si povestind despre El. aceasta înseamna a grai la vreme.
Când dispozitia omului dinauntru simte ca trebuie sa strige. Doamne, cât s-au înmultit cei ce ma necajesc! Multi se scoala asupra mea, atunci e vremea de a grai; de a grai cum se cuvine, nu lucruri desarte, ci cuvinte masurate, împotriva vrajmasilor, asa cum trebuie.
Când vede ridicându-se asupra sa martori nedrepti, întrebându-l de cele ce nu le cunoaste si tulburându-l, e vremea de a grai si anume de a raspunde împotriva.
Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrurile pe care a început sa le faca, dar numai dupa împlinirea (desfasurarea) celor facute în Cuvânt si Duh. Tot asa si mintea cea dupa chipul lui Dumnezeu se odihneste de toate lucrurile ei, pe care a început sa le faca spre întregirea lumii gândite (inteligibile) a virtutii; dar numai dupa ce a cercetat si a desavârsit statornic în Cuvântul lui Dumnezeu si în Duhul de viata facator toata lumea si întelesurile din ea (inteligibile) si dupa ce s-a urcat de la acestea iarasi, la Cuvântul si Duhul, la cele numite de unii dupa cele naturale si s-a înaltat la vederile tainice, simple si desfacute de toate, ale cunostintei de Dumnezeu (teologiei). Caci urcând atunci în odihna, gusta multa odihna si pace, cunoscând adevarul întelegerii, si se îndumnezeieste prin lumina cunostintei si prin împartasirea Duhului de viata facator în Hristos Iisus, Domnul nostru.
Odihnindu-se Dumnezeu, nu s-a odihnit de la toate lucrurile, ci numai de la cele ce a început sa le faca. De la lucrurile fara de început, necreate si proprii Lui prin fire, nu s-a odihnit. Tot asa si mintea, prin imitarea Lui, dupa ce a cercetat în Cuvântul dumnezeiesc si în Duhul de viata facator si a strabatut creatiunea vazuta, nu se odihneste de la lucrurile proprii firii ei, care n-au început si nu se sfârsesc, ci de la cele vazute, care încep si se sfârsesc. De aceea, odihnirea trupului întru nemiscare, odihnire ce însoteste pe cel ce s-a odihnit, e o stare opusa celei a mintii. Caci daca n-ar intra mintea într-o pururi miscare, printr-o adiere necontenita si de viata facatoare a Duhului, în contemplarea cunoscatoare a celor vazute, nu s-ar sti nici de exista o odihna întelegatoare ce se întoarce într-o neîncetata miscare si în chip unitar numai în jurul lui Dumnezeu si îndumnezeieste pe cel partas de ea printr-o odihna negraita în Hristos.
Nu te grabi, zice Solomon, sa scoti vreo vorba înaintea fetei Domnului; pentru ca Dumnezeu este în cer, sus, iar tu esti pe pamânt, jos. (Eclesiast 5, 1). Prin aceasta lamureste foarte întelept si direct, care este vremea de a tacea, caci zice: fiindca tu, macar ca esti jos pe pamânt, te afli înaintea fetei Domnului Celui ce este în ceruri si te-ai învrednicit de atâta har, încât, cel de jos, poti sa cugeti si sa privesti cele de sus si, patrunzând în chip întelegator în ele, sa stai înaintea Domnului, nu te grabi sa scoti vreo vorba; pentru ca e vremea de a tacea. Nazuieste sa te afli în chip întelegator sub lucrarea adevarului, în mod unitar si dumnezeiesc. Caci aceasta înseamna a fi înaintea Domnului, când mintea contempla cele multe din jurul lui Dumnezeu în chip unitar si printr-o privire simpla si unica în Dumnezeu. Deci patimind aceasta si stând înaintea lui Dumnezeu, nu te grabi sa scoti vreo vorba, daca nu vrei sa te cobori de buna voie si în chip nepriceput de acolo.
Dar s-ar putea spune si aceasta celor ce cauta sa explice întelesul acestui cuvânt: A fost o vreme când firea omeneasca era nestirbita si, de aceea, pe drept cuvânt, departe de rele, fiind aproape de Dumnezeu, contemplând pe Dumnezeu si desfatându-se cu veselie si cu uimire de slava frumusetii fetei Lui, în stramosul Adam, într-o desfatare nemateriala, întelegatoare, cereasca si nestricacioasa. Caci mult har s-a revarsat în sufletul primului om si mintea lui cea în chipul dumnezeiesc era plina pâna peste vârf de multe vederi cunoscatoare si înaltari spre Dumnezeu, bucurându-se în raiul vazut de cel nevazut (inteligibil), sau, ca sa zic asa, de viata fericita, fiind unita desavârsit cu sine însasi si cu Dumnezeu si staruind în sine si în Dumnezeu, precum se cuvine. Ea se afla, adica, într-o stare unificata si asemanatoare cu Dumnezeu si cu adevarat îndumnezeita. Si aceasta, cu tot dreptul, odata ce era facuta dupa chipul lui Dumnezeu. Iata pe scurt bunurile ce le avem de la Dumnezeu.
Dar aceasta n-o putea suferi diavolul blestemat, ranit de pizma, care dusmanea norocul si slava noastra. Si de aceea, pierzatorul îsi da toata silinta sa ne amageasca si sa ne lipseasca de ceea ce nadajduiam, prin sfaturi zise bune si prin aprinderea poftei noastre dupa o îndumnezeire mai înalta decât cea pe are o aveam, clevetind, începatorul rautatii, justetea poruncii lui Dumnezeu. Din amagirea lui ne-a venit deci pierzarea jalnica si am fost scosi de la Dumnezeu si de la desfatarea dumnezeiasca; din pricina ei am cazut în chip ticalos de la vietuirea duhovniceasca si de la mintea unificata si deci de la contemplarea fetei lui Dumnezeu si de la slavirea si preschimbarea noastra prin raza frumusetii dumnezeiesti. Iar aceasta ne-a dus la propovaduirea multor dumnezei despartiti, în locul unei dumnezeiri întreite ipostatice, adica a celor ce nu sunt cu adevarat dumnezei, ci demoni amagitori, pierzatori si pizmasi. Am pierdut deci pe Unul propriu-zis, viata si rânduiala unitara si ne-am rupt în multe si felurite parti; si puterea noastra întelegatoare, ca si încordarea sau, mai bine zis, taria ei a disparut, nu fara pricina, si am cazut în adâncul unui rau nemasurat si am ales, noi, cei ce suntem chipurile lui Dumnezeu si vrednici de petrecerea cea de sus si cereasca, sa cugetam cu nesocotinta (Coloseni 3, 2).
Dat fiind însa, ca nu suntem neschimbatori si cu neputinta de clintit, putem, din fericire, precum ne-am rostogolit de slava cea multa la cea mai de jos necinste, sa ne întoarcem iarasi si sa cautam în sus si sa vedem fata atotînchinata a lui Dumnezeu. Nu o mai vedem de atât de aproape ca mai înainte, ci mai de departe, dar o putem totusi vedea si putem patimi stralucirea frumusetii Lui.
Asa, dumnezeiescul Moise si toata ceata Proorocilor si cei dinainte de ei, adica Avraam si cei ca el, au vazut, pe cât era cu putinta, foarte lamurit aceasta frumusete si s-au desfatat îndestulator de stralucirea ei. Dar, coplesiti de slava Lui neapropiata, unii îsi plângeau nevrednicia lor (Isaia 6, 5), altii se socoteau si se numeau pe ei pamânt si tarâna (Facerea 18, 27); altii iarasi nici nu izbuteau sa graiasca de marimea covârsitoarei slave celui vazut, ocarându-si slabiciunea si zabavnicia la vorba (Iesirea 4, 10). Si alte multe stari fericite au patimit în chip vrednic de lauda. De aceea, si dumnezeiescul David, îndragostit de stralucirea frumusetii fetii Domnului, striga catre Dumnezeu: ŤCând voi veni si ma voi arata fetei Dumnezeului meu?ť. Si voind sa arate starea de suflet în care a vazut fata Domnului, zice: Dreptii vor locui împreuna cu fata Ta, iar înfatisând cu întelepciune taria ce o da sufletului fata vazuta a lui Dumnezeu, zice: Întors-ai fata Ta de la mine si m-a, tulburat. Daca întoarcerea fetei lui Dumnezeu aduce spaima, urmeaza ca aratarea si privirea ei aduce sufletului pacea duhovniceasca. Aceasta este un dar cu atât mai mare cu cât, dupa dragostea si bucuria dumnezeiasca, se arata harismele Duhului, sau roadele Lui, care-i înfatiseaza pe cei ce vietuiesc cu sfintenie si evlavie, ca umblând în lumina fetei Domnului. De aceea zice: Doamne, întru lumina fetei Tale vor umbla si în numele Tau se vor veseli toata ziua, se întelege de veselia cea duhovniceasca, dat fiind ca Soarele întelegator si negrait trimite în omul dinauntru razele nepatate si de viata facatoare ale Sale si prin aceasta începe sa straluceasca în minte uimirea de cele mai presus de lume.
În acest timp, toata amintirea sufletului este ridicata de la pamânt si e mutata la cer, iar omul se bucura, salta si, cântând imnuri, se opreste si se veseleste întru atâta bucurie, desfatare si multumire, cum nu se poate spune, raspândind fericit din sine stralucirea fetei Domnului. De aceea se roaga, pe de alta parte, lui Dumnezeu, zicând: ŤSa nu întorci fata Ta de la mine ca sa nu ma aseman celor ce se pogoara în groapať. Caci întoarcerea fetei Domnului de la om este pricina de întuneric, iar întoarcerea ei catre el e pricina a toata lumina întelegatoare, deci, pe drept cuvânt, si a bucuriei duhovnicesti. Pentru aceea, zice si despre sine: Însemnatu-s-a peste mine lumina fetei Tale si adauga: Dat-ai veselie în inima mea.
Marturisind iarasi ca darul duhovnicesc al harului dumnezeiesc i-a venit din lumina fetei Domnului si întrebându-se. Cine sunt cei ce stau înaintea fetei Domnului si se închina ei, raspunde: Bogatii (cu întelegerea) din poporul lui Dumnezeu (Psalmi 44, 14), adica cei sfinti si oamenii lui Dumnezeu, care sunt multi, dar nu toti. Caci nu toti pot vedea fata lui Dumnezeu si petrece viata îngereasca, pâna ce traiesc pe pamânt. Pentru ca le mai lipseste mult pâna acolo. De aceasta au parte numai cei ce socotesc ca se cade sa I se slujeasca lui Dumnezeu cu întelepciune dumnezeiasca si cu cunostinta si ca trebuie sa I se aduca închinare în Duh si adevar. Numai acestia s-ar putea numi, dupa cuviinta, bogatii poporului lui Dumnezeu: Iar fetei Tale i se vor închina bogatii poporului.
Aceasta stiind-o mai bine decât toti Solomon, ca cel plin de întelepciune mai mult decât toti si care ne învata cu un dar deosebit, zice: Nu te grabi sa scoti cuvânt înaintea Domnului, ca Dumnezeu e în cer sus ti tu pe pamânt jos. Când ajungi, adica, prin darul dumnezeiesc înaintea Domnului si ai parte de o vedere dumnezeiasca si unitara, când se înalta, adica, vederea mintii pâna acolo, e vreme de a tacea. Deci, sa nu te grabesti atunci sa scoti nici macar un cuvânt, urmând în chip desert obisnuintei de a vorbi, pentru ca atunci nu e vremea de a grai. Caci te faci si tu dumnezeu, aflându-te înca pe pamânt, întrucât privesti asemenea îngerilor fata lui Dumnezeu Cel din cer.
De fapt si îngerii, cum a zis Mântuitorul, vad pururi fata Tatalui Celui din ceruri, de aceea, când auzi pe Solomon zicând în alt loc: Celor drepti le izvoraste pururi lumina din fata Domnuluiť (Pilde 13, 9), gândeste ca ei patimesc aceasta asemenea îngerilor, prin harul dumnezeiesc, privind pururi fata Domnului, din care se raspândeste lumina ca dintr-un izvor. Caci omul se face si este un alt înger pe pamânt, ca sa nu zic un alt dumnezeu, si se întoarce la darul chipului prin harul Domnului. Astfel, facându-te tu pe pamânt jos, ceea ce e Dumnezeu sus, adica dumnezeu, nu desire acest lucru minunat prin cuvinte, nici nu trece de la un înteles la altul, miscându-ti cugetarea, printr-o împartire a întelegerii, ci apropie-te unitar si priveste, asemenea lui Dumnezeu, fara ochi si nemiscat, printr-o privire simpla si unificata, desfatându-te de stralucirea neapropiata si atotluminoasa ce izvoraste din fata Domnului.
Aceasta este starea cea mai înalta si mai râvnita a mintii celor ce si-o tin îndreptata cu întelepciune spre Dumnezeu, sau, cum s-ar zice, floarea curatiei mintii. Aceasta e unitatea dorita a credintei ce se înfaptuieste în comuniunea Duhului; rodul preaslavit al întelepciunii îndumnezeitoare; temelia pacii duhovnicesti; camara bucuriei neînchipuite, desfatarea, cresterea si preschimbarea sufletului, începutul tainelor si descoperirilor dumnezeiesti si negraite; capatul unicului si primului adevar; înaltarea oricaror feluri de gânduri; pazirea tuturor cugetarilor; ridicarea mai presus de întelegere; prilejul uimirii; prefacerea si preschimbarea mai presus de minte a mintii în simpla, nehotarnicita, nesfârsita, necuprinsa, într-o stare fara chip si fara forma, fara calitate, nefelurita, fara cantitate, neatinsa si mai presus de lume; restabilirea ei în întregime în chipul dumnezeiesc.
Deci, ajungând la aceasta stare si aflându-te astfel sub lucrarea îndumnezeitoare a harului de oameni iubitor, sa nu te grabesti sa scoti, din nepricepere, vreun cuvânt înaintea fetei Domnului. Ca a Lui va fi slava unica si simpla în vecii vecilor.
Vrând mintea sa contemple cele ale întelegerii (cele inteligibile) de deasupra sa, de nu va avea împreuna lucratoare spre acestea, prin har, si inima sa, va vedea lucruri firave, neluminate si tulburi. De aceea, va fi lipsita si de placerea ei cea mai de capetenie, chiar daca i se va parea, din nestiinta, ca se îndulceste, pentru faptul ca înca n-a gustat din aceea. E asa cum celui ce manânca pâine de orz i se pare ca se îndulceste, macar ca e departe de dulceata pricinuita de pâinea de grâu, pentru faptul ca nu cunoaste gustul pâinii de grâu.

Daca mintea nu e însotita de inima, nu face experienta lui Dumnezeu ca Persoana, caci mintea înclina mereu spre distingeri pentru a întelege, sau e dusa de tendinta de a afla lucruri de sine statatoare, ca sa le poata cuprinde deplin cu întelegerea. Dar inima ma face sa experiez ca toate acestea sunt realitati firave, inconsistente. Numai inima, ca cel mai total si mai intens organ al persoanei, experiaza Persoana lui Dumnezeu. Si mintea numai prin inima vede lumina, sau experiaza iubirea Persoanei. Dar întâlnirea cu alta persoana, vine numai din vointa aceleia, adica prin harul ei.

Dupa unirea inimii cu întelegerea, prin har, mintea vede fara amagire în lumina duhovniceasca si se întinde spre bunul propriu dorit de ea, care este Dumnezeu. Ea se ridica atunci cu totul peste simturi, adica se face din nou necolorata, fara calitate si nesupusa închipuirilor ce vin din cele supuse simturilor.

Unirea mintii nu e însotita de inima înseamna si iesirea ei din îngustarile ce le produc chipurile si închipuirile celor sensibile, înseamna ridicarea ei peste determinarile ce i le dau simturile lucrurilor. Caci în inima gaseste o deschidere spre nesfârsitul iubirii si mintea câstiga si ea aceasta nesfârsire, dar aduce din partea ei o constiinta a acestei nesfârsiri.

Mintea, calauzita de har spre contemplare, se hraneste cu adevarat pururi cu mana duhovniceasca. Caci si mana simtita, pe care o mânca Israel, avea o putere vrednica de pretuit, ca una ce hranea si îndulcea trupul; dar ce era ea dupa fiinta, nu se stia. De aceea, se numea si mana – cuvânt care arata firea ei necunoscuta, caci cuvântul mana înseamna: „Ce este aceasta?”. Pentru ca iudeii, mâncând ce vedeau si necunoscând hrana, se întrebau nedumeriti: „Ce este aceasta?”. Tot asa si vazatorul, iesind din sine spre sine cu mintea, se întreaba întotdeauna zicând: ce este lucrul acesta care veseleste când e pricit si îngrasa mintea când e mâncat duhovniceste, dar care întrece putinta de a-l întelege în sine, deoarece e dumnezeiesc, mai presus de fire, hranind si adapând mintea în chip minunat, dar scapa oricarei întelegeri a mintii, nu numai fiindca e necuprins, dupa fiinta, ci si nesfârsit si nehotarnicit.

Ca si mana care hranea trupul în pustie, asa si Dumnezeu care hraneste mintea, nu poate fi înteles în Sine. Mintea hranindu-se cu el, se întreaba ce este Acesta? Ea are pornirea sa întrebe, caci iesind din sinea împartita si înstrainata, iese spre sinea adevarata si prin ea în Dumnezeu, care e mai presus de întelegere.

Trei sunt cele ce dau marturie adevarului: zidirea, Scriptura si Duhul; caci prin Scriptura si zidire, privite duhovniceste, se contempla adevarul cel Unul si simplu, ca si cel compus ce provine din El. Iar prin aceste trei marturii, ajungând mintea si oprindu-se în cele doua adevaruri, si-a aflat, cu harul lui Hristos, calea. Caci adevarul cel simplu a aflat înaltimea si adâncimea gândita cu mintea (inteligibila), ca fiind largimea nesfârsita, care, punând-o în stare de uimire, o face sa preamareasca pe Dumnezeu plin de frica. Iar prin cel compus a aflat, pe lânga cele pomenite, înca si pacea inimii, dragostea si bucuria, ceea ce o face sa cânte cu iubire, coplesita de mirare. Dar omul are trebuinta de un lung rastimp de vreme si de multa osteneala si rabdare, pentru ca, lepadând în oarecare fel simturile si scotând cele supuse simturilor din minte, sa se ridice la cele gândite cu mintea, în urma carora straluceste sufletului vederea adevarului.
Nu am zis ca adevarul are nevoie pentru aflarea lui de unele ca acestea, cum sunt rastimpurile de vreme, sau osteneala si rabdarea, pentru a fi cuprins, ci omul are nevoie de ele. Aceasta, pentru ca adevarul este unul si simplu, macar ca se arata contemplatiei în chip îndoit, si numai ca striga din toate partile, marturisindu-se pe sine celor ce voiesc sa-l vada. Dar omul fiind compus si împletit cu simturile, ba si supus prefacerilor si schimbarii, se abate uneori de la sine si se face el însusi potrivnic siesi, fara sa stie, viclenindu-se din pricina parerii de sine si îmbolnavindu-se de necredinta. Iar prin acestea trei, adica prin parere de sine, prin vicleniei si necredinta, cade jalnic din adevarul marturisit de cele trei de mai înainte: de Scriptura, de zidire si de Duhul. De aceea, pentru ca sa lepede cumplita parere de sine si celelalte, are nevoie de cele de care am vorbi înainte ca are trebuinta. Aceasta, pentru ca mintea, smerindu-se, sa creada cu simplitate si astfel sa cunoasca îndata limpede din Scriptura si din creatiune întru Duhul, nu numai adevarul cel atotsimplu, ci si pe cel compus ce provine din el, ba înca si ceea ce o împiedica de la vederea adevarului si o despartea de bucuria de a-l avea.
Deci primul adevar este Unul si singur simplu prin fire. Dupa el este cel compus ce provine din el pentru noi cei compusi. Iar sfârsitul ultim si cel mai bun al mintii noastre, spre care se straduieste toata vietuirea si nevointa celor calauziti potrivit cu tinta Duhului, este ca mintea goala sa vada si sa se bucure de stralucirea izvorâta din adevarul prim si unic si din cel compus ce provine din el în chip minunat. Si lucrul acesta nu s-ar putea împlini astfel, decât prin smerenie si simplitate în credinta, pe temeiul marturiei Scripturii si a creatiunii întru Duhul.
Iar când mintea va oglindi în cele trei puteri ale sale adevarul, din cele trei marturii aratate mai sus, încovoindu-se oarecum spre sine, se face cu mult mai smerita, mai simpla si credincioasa fara clintire. De aici urca apoi cu pas vesel spre contemplarea adevarului, de ale carui raze se lumineaza mai limpede. Datorita acestora, întorcându-se iarasi de sine, pentru marimea slavei vazuta de ea, coboara la o stare si mai smerita si mai simpla, si e coplesita de uimire, sub puterea credintei. Si asa, repetând si strabatând mereu un fel de cerc dumnezeiesc, urca prin credinta, smerenie si simplitate la vederea adevarului; iar stralucirea adevarului o face sa coboare la mai multa smerenie si sa se faca si mai simpla în credinta. Si nu se opreste de la savârsirea acestui drum pâna Ťse mai spune astaziť (Evrei 3, 13), contemplând cu smerenie, cu simplitate si credinta,, prin marturia scripturii si a zidirii, adevarul în Duh, si întorcându-se iarasi de unde a pornit. În felul acesta, îndumnezeindu-se zi de zi prin har si fiind luminat de cele mai presus de minte si traind o viata plina de toata bucuria în Hristos, domnul nostru, omul gusta ca în arvuna, bucuria de bunatatile vesnice viitoare.
Viata contemplativa se sustine nestirbita si nepatata prin acestea trei: prin credinta, prin împartasirea vadita de Sfântul Duh si prin întelepciunea bunei stiinte. Caci contemplatia este, ca sa spunem printr-o definitie, cunostinta celor de înteles cu mintea în cele supuse simturilor (a celor inteligibile în cele sensibile), iar uneori si a celor inteligibile simple, despartite de simturi; aceasta la cei înaintati. De aceea, e nevoie de credinta, caci de nu veti crede, nu veti întelegeť (Isaia 7, 9). De asemenea e nevoie de Duhul, pentru ca Duhul toate le cerceteaza, pâna si adâncurile lui Dumnezeu. De aceea, a zis dumnezeiescul Iov. Suflarea Atottiitorului este cea care ma învata pe mine (Iov 33, 4).
Lucrarea dumnezeiasca si vie a Duhului, aprinzând vapaie în inima si înviorând-o în chip mai presus de lume, concentreaza si aduna mintea la sine si o împiedica de la orice împrastiere, dându-i, pe lânga seninatate, multa multumire si mângâiere, înca si dragoste dumnezeiasca, spre a vedea usor cele dumnezeiesti si a se învârti în jurul lor si a-si înfatisa pe Dumnezeu cu o iubire mare si anevoie de purtat si cu o veselie pe masura ei.
Dar e nevoie si de întelepciune, pentru ca întelepciunea lumineaza fata omului (Eclesiast 8, 19. o lumineaza pentru ca se muta usor de la simturi la întelegere si de la cele supuse simturilor, la vederile cele întelese si dumnezeiesti si vede prin descoperire întelegatoare cele negraite. O lumineaza pentru ca contempla si vede în chip unitar pe Dumnezeu cel mai presus de fiinta si pentru ca se întipareste de El. Fericit este omul, pe care-l povatuiesti, Doamne, si prin legea Ta îl înveti pe el (Psalmi 93, 12). Caci acesta este cu adevarat întelept, ajungând prin povatuire la credinta si învatând din învatatura Duhului cele ascunse ale lui Dumnezeu. Mare lucru cu adevarat este omul întelept, care umbla prin credinta în unirea si în partasia mai presus de fire cu Duhul.
Cu adevarat, trei sunt cei ce nu pot fi apucati si tinuti, cum zice cineva: Dumnezeu, îngerul si barbatul întelept, care e un alt înger strain pe pamânt, un supraveghetor al firii vazute si cunoscator tainic al lucrarilor, al darurilor necreate dumnezeiesti. Caci el îsi însuseste în tot felul, printr-o vedere totala, asemenea îngerilor, cunostinta lui Dumnezeu.

Dumnezeu, îngerul si omul întelept nu pot fi apucati si înlantuiti, caci sunt liber si nehotarniciti. Nu sunt ca obiectele, sau ca animalele. Numai omul patimas poate fi apucat si dus de belciugul patimilor, de catre cei dibaci.

Omul e supraveghetor al firii vazute, sau vazator constient al ei. Daca exista o lume vazuta, e numai pentru ca este omul ca subiect care sa o poata vedea în chip constient. Dar vederea ei este si întelegere. Aceasta înseamna ca lumea e rationala, este o tesatura de ratiuni plasticizate pentru subiectul rational care e omul, ca acesta sa-si dea seama de Subiectul care a creat-o pe masura ratiunii omului si sa poarte prin ea un dialog recunoscator, un dialog al iubirii, cu El.

Asa este, ca sa spunem pe scurt, cel întelept în Duhul Sfânt prin credinta, care, ca atare, e fericit. De altfel, îmi ajunge fara îndoiala, cele ce mi le spune Sfântul Luca în Evanghelie – mie care socotesc ca Domnul Iisus este liber de legea fapturilor – pentru a înfatisa puterea si lauda întelepciunii si a harului. Caci acesta scrie ca Iisus sporea cu întelepciunea, cu vârsta si cu harul, si iarasi, ca Ťcrestea si se întarea în Duhulť, fiind plin de întelepciune. Iar fiindca m-am pornit sa scriu si mai lamurit despre cele dinainte, aduc si ceea ce zice înteleptul Solomon catre Dumnezeu: ŤCine a cercat urma celor din cer si sfatul tau cine-l va cunoaste, de nu ai fi dat tu întelepciune si nu ai fi trimis pe Duhul Tau cel Sfânt dintru cele înalte? Si asa s-au îndreptat cararile celor de pe pamânt si oamenii s-au învatat cele placute Ţie si cu întelepciunea Ta s-au mântuitť (Înt. Sol. 9, 16-9). Vezi la câta putere ajunge întelepciunea împreunata cu împartasirea de Duhul? Si cât de departe de mântuire sare cel ce n-a dobândit întelepciune si Duh de la Dumnezeu, nici nu e calauzit de cel întelept si partas de Duhul?
Daca despre Mântuitorul, în care locuieste toata plinatatea dumnezeirii, s-au scris unele ca acestea, nu e greu a întelege de câta întelepciune împreunata cu înrâurirea Duhului are nevoie tot neamul oamenilor si cu câta mila, putere si sporire s-a învrednicit de la iubitorul de suflet Dumnezeu, înteleptul în Duhul care cearca urmele celor din ceruri si paseste spre cunostinta Celui Prea Înalt.
Deci dupa ce am însirat atâtea despre contemplativ, se cuvine sa ne ostenim si sa vorbim si despre vedere în parte, pentru a hrani cugetarea celui ce asculta cu toata inima. Caci Dumnezeu porunceste tuturor celor cuvântatori sa daruiasca din prisosul lor si celor ce sunt mai jos si sa se împartaseasca cu evlavie de darurile duhovnicesti mai înalte ale iluminarii dumnezeiesti spre a se apropia în Duh de comuniune si fara mândrie de semenii lor, spre a le vorbi despre cele cunoscute cu mintea si despre Dumnezeu. În felul acesta nu numai ca lumineaza cu tarie în biserica Dumnezeului celui viu învatatura cea dreapta si neratacita, ci si fata cuvioasa si preafrumoasa a dragostei, care e semnul învataceilor lui Hristos, straluceste neîncetat în inimile noastre, varsata în noi prin Duhul Sfânt spre iubirea desavârsita si simpla a lui Dumnezeu si a oamenilor. Numai astfel putem trai pe pamânt o viata cu chip îngeresc, cu adevarat fericita si prea placuta, ca unii ce suntem legati prin dragostea dumnezeiasca si îndumnezeitoare de îndoita natura, în care atârna toata legea si Proorocii si decât care nu e nimic mai dulce sufletului, mai ales când ea îsi are izvorârea în chip nemijlocit din vederea si cunoasterea lui Dumnezeu si a celor dumnezeiesti, adica din harul luminator.
Deci cel ce-si stabileste ca scop sa urce bine si frumos la Dumnezeu spre a se uni cu el în chip desavârsit, sau cu alte cuvinte spre a se mântui, odata ce fara a se îndumnezei mintea, omul nu se poate mântui, cum spun cuvântatorii de Dumnezeu, pe lânga împlinirea poruncilor domnului, cât e cu putinta, se îndeletniceste si cu contemplarea cuvenita a fapturilor si a tuturor celor vazute, ca sa nu-i fie faptuirea oarba, adica despartita de contemplare, nici contemplarea fara suflet, adica fara faptuire. De aceea, el începe cu întelepciunea ratiunii si a mintii si cu stiinta a Scripturii, adica cu o plecare buna, sa priveasca cu bun scop si cu ratiune la lumea celor supuse simturilor, ca la un semn aratat al Ziditorului, nesfârsit în putere si în întelepciune. Asa se întâlneste, pe cât poate, cu cele nesfârsite în putere si cu toata felurimea lor, si-si desfata si hraneste mintea în chip ascuns din cele ascunse. Si cu înaintarea vremii, ducând o viata de liniste si fara tulburare si cugetând numai la cele dumnezeiesti, prin mijlocirea Scripturii si a lucrurilor vazute, îsi face drept îndeletnicire sa priveasca, pe cât e cu putinta, zidirea duhovniceste în conglasuire cu Scriptura si cu chipurile (simbolurile), în conglasuire cu adevarul, printr-o vedere mai unitara.
Întâmplându-se aceasta, mintea, cu ajutorul Duhului celui închinat si a lucrarii Lui, e ridicata la vederea si stiinta sfântului adevar, cum zice Marele Dionisie, adica la a doua sfânta treapta a contemplatiei, ca sa vorbim în general, la vederile si întelesurile dumnezeiesti, adica la cele fara acoperaminte si fara chipuri.
Prin acestea, mintea goala se apropie de cele inteligibile goale si, îndeletnicindu-se cât mai mult de aratarile dumnezeiesti prin curatia sa si prin întinderea spre Dumnezeu, primeste în sine ca într-o oglinda stralucitoare, razele supraluminoase ale Soarelui cunoscut cu mintea.
Hranita pe drum prin har iarasi de bunurile ce i se împartasesc pe masura ei, paseste ca pe o a treia treapta, ridicându-se si patrunzând mai unitar si mai concentrat de la acele multe si fericite vederi si împartasiri dumnezeiesti, sau de la multe si fericite vederi si împartasiri dumnezeiesti, sau de la marea lor varietate, la dragostea negraita a Unului neschimbat si ascuns. Caci pe aceasta treapta contemplativul se preface sub lucrarea Duhului iluminator, care îi aduce aminte si îi tine în minte tot adevarul, cu toata simtirea întelegatoare, în foc si în dragostea îndumnezeitoare, nesfârsita si din inima, pentru Dumnezeu. Iar aceasta este, tot dupa Marele Dionisie, împartasirea îndumnezeita si unitara de Unul însusi, atât cât este cu putinta.
Zburând, deci, mintea purtatoare de Dumnezeu si plina de gândirea la el pe aceste trepte ale împartasirii de Unitatea întreit ipostatica, într-un chip vadit si aratat de betia dumnezeiasca de nesuportat a celor trei centre ale dragostei înflacarate ce le scoate din ele si vazându-se pe sine ranita de iubire si aprinsa de simtirea ei, se entuziasmeaza si iese cu adevarat din sine, patrunzând cu fata stralucitoare în tainele negraite (apofatice) ale teologiei (cunoasterii de Dumnezeu). Iar acolo se ospateaza îmbelsugat, prin îmbratisari nevazute, cu Cel neînceput si nesfârsit, necuprins si în întregime netalmacit si atotneînteles. Dar îsi înfatiseaza totodata pe Dumnezeu ca pe un ocean nesfârsit si nemarginit al fiintei ce scapa oricarui înteles legat de timp si de fire, dupa teologul amintit.
Acesta este, cum zice Sfântul Dionisie, ospatul privirii ce hraneste întelegator si îndumnezeieste pe tot cel ce se înalta spre El, începând de la contemplarea si cunoasterea lucrurilor, cum zice acest sfânt învatator, acolo unde lamureste sfintele simboluri ale ierarhiei noastre. Dar si Marele Vasile zice: Dupa ce va trece cineva prin contemplare dincolo de frumusetea celor vazute, înfatisându-se lui Dumnezeu însusi, a carui vedere nu se poate arata decât inimilor curate, înainteaza la tainele cele mai înalte ale teologiei, putându-se face vazator. Si iarasi, pomenind cuvântul lui David: Dimineata voi sta înaintea Ta si prin contemplarea cu mintea a celor din jurul Tau ma voi apropia, atunci voi primi lucrarea vazatoare prin luminarea cunostintei.
Asemenea lucruri se pot auzi deopotriva si de la Sfântul Maxim, care arata câta sporire aduce contemplarea si cunostinta lui Dumnezeu prin Scriptura si prin creatiune si ca de aici vine luminarea cunostintei, prin care se produce fericita îndumnezeire. Desigur, acesta este un bun care si azi e rar si greu de aflat la isihasti, din lipsa celui ce învata din experienta cu ajutorul harului, cum zice învatatorul cel mai înalt al linistii, Sfântul Isaac Sirul, în cuvântul în care începe sa vorbeasca despre simtirea duhovniceasca si despre puterea vazatoare.

Zice, deci, Sfântul Maxim: Lumini îndumnezeitoare numim învataturile sfintilor, ca unele ce sadesc lumina cunostintei ti îndumnezeiesc pe cei ce le asculta. El conglasuieste în chip vadit cu Sfântul Dionisie care zice:

ˇ Toate celelalte lumini îndumnezeitoare, câte ni le-a daruit, urmând cuvintelor evanghelice, predania ascunsa a învatatorilor nostri, le predam si noi tainic altora.

ˇ Cunostinta dumnezeiasca pe cei ce si-o însusesc, pe cât e cu putinta, îi ridica dupa puterile lor si-ii unifica potrivit cu unitatea ei simpla.

ˇ Toata stralucirea de lumina, pornita din Tatal, venind la noi ca un dar bun, ne face sa plutim întins iarasi în sus, ca o putere unificatoare si ne întoarce spre unitatea si simplitatea îndumnezeitoare a Tatalui care ne aduna. ŤCaci din El si spre El sunt toateť (Romani 11, 36). Bagi de seama cum cel ce se face simplu, prin întoarcerea întinsa si înteleapta spre Dumnezeu, sau prin lucrare dumnezeiasca, atunci când ajunge sa contemple pe Dumnezeu, înaltându-se fie de la lucruri, fie de la Sfânta Scriptura, fie de la orice fel de simboluri dumnezeiesti, se uneste cu Dumnezeu si se îndumnezeieste, si nu numai atât, ci se si numeste de-a dreptul dumnezeu? Caci toate câte s-au întors, dintre fiintele întelegatoare si cuvântatoare, cu toata puterea, spre unirea cu ascunzimea dumnezeiasca începatoare, si se înalta, pe cât este îngaduit, spre razele dumnezeiesti ale ei în chip neînteles, prin imitarea lui Dumnezeu, daca se poate spune asa, se învrednicesc si de acelasi nume cu Dumnezeu.

De asemenea Marele Grigorie Teologul zice limpede despre om ca e animal cârmuit aici de iconomia dumnezeiasca spre a fi mutat în alta parte, iar sfârsitul tainei este îndumnezeirea lui prin consimtirea cu Dumnezeu. Iar Sfântul Maxim zice: Chipul cugetat al dumnezeiestii Scripturi preface pe cei cunoscatori, prin întelepciune, spre îndumnezeire, prin schimbarea la fata a Cuvântului în ei, încât oglindesc cu fata descoperita slava Domnului (Corinteni 3, 18). Aceasta viata contemplativa are nevoie de trei lucruri de care am pomenit mai înainte: de credinta, de împartasirea Duhului si de întelepciunea bunei stiinte în Hristos Iisus, domnul nostru.
Daca atât zidirea cât si Scriptura s-a desfasurat prin cuvântul lui Dumnezeu si, privite duhovniceste, întaresc mintea si toate puterile ei spre vederea si întelegerea lui Dumnezeu, odata ce inima e lucrata si miscata duhovniceste, prea întelept ne învata Proorocul David, spunându-se într-un loc: Cu cuvântul Domnului se întaresc mintile (pe care aici le numeste ceruri) si cu Duhul gurii Lui toata puterea Lui toata puterea lorť; iar în altul: Plin este pamântul (cugetat cu mintea, sau inima noastra) de mila Domnuluiť, adica puterea, de lucrarea si de miscarea bine simtita si vadita, miscata de Duhul. Caci înainte de a simti mintea în inima lucrarea, puterea si miscarea (Duhului), numai ca nu va agonisi tarie din cercetarea vazatoare si duhovniceasca a zidirii si a dumnezeiestii Scripturi si din aducerea aminte si din aducerea ratiunilor din ele la o singura ratiune, ci o va coplesi si o frica mare, ca nu cumva sa se piarda umplându-se de naluciri.

Numai calauzita de Duhul lui Dumnezeu, unit cu Cuvântul, mintea nu se umple de idei gresite, sau de naluciri cu privire la întelesul lor. Caci Cuvântul lui Dumnezeu este totodata Ratiunea adevarata si suprema. Câte erezii nu s-au nascut prin interpretarea subiectiva a Scripturii si câte explicari necrestine nu s-au dat lumii? Ca si Sfântul Maxim Marturisitorul, autorul scrierii de fata vede atât în creatiune cât si în Scriptura ratiunile si întelesurile aceluiasi Cuvânt al lui Dumnezeu, sau ale aceleiasi unice si supreme Ratiuni. În lucrurile lumii si în faptele si învataturile Scripturii ni se adreseaza cuvintele aceluiasi unic Cuvânt personal; prin ratiunile lor se vede aceeasi unica Ratiune. Dar numai Duhul cel unit cu Cuvântul ne ajuta sa vedem ratiunile zidirii si Scripturii ca ratiuni ale aceluiasi Cuvânt personal sau Ratiuni ipostatice; adica ratiunea noastra personala, formata dupa chipul Ratiunii personale supreme, poate judeca drept, în conformitate cu Ratiunea suprema, si poate sesiza lucrurile si învataturile Scripturii ca cuvinte reale ale Cuvântului personal, numai pentru ca Duhul Sfânt, ca Duh personal, întareste caracterul nostru personal, întarind în noi constiinta ca ne aflam, prin creatiune si Scriptura, într-o relatie cu Persoana suprema a Cuvântului.

De aceea, de voim sa ne îndeletnicim cu contemplarea lui Dumnezeu din Scriptura si zidire, spre a ne concentra în chip unitar multele ratiuni ale lucrurilor si multele întelesuri ale Scripturii într-o singura ratiune si într-un singur Duh si a avea o singura vedere unitara, simpla si fara chip în nestatornicia, nesfârsirea si neîncepatoria ce ni se deschid în ele, sa cautam întâi sa aflam vistieria dinauntru inimii noastre. Si sa rugam pe Dumnezeul cel sfânt sa umple pamântul nostru launtric de mila Lui. Atunci , cu toata puterea ce o vom avea, sa dam libertatea mintii noastre sa zboare spre întelegerea unitara, simpla, fara chip, vesnica, nesfârsita si nehotarnicita a lui Dumnezeu, într-g vedere ajutata de Cuvântul si de Duhul.
Când omul va fi strabatut drumul virtutilor în cuget smerit, cu rabdare, nadejde si credinta si cu simturi drepte si simple, puterea si lucrarea de viata facatoare si pururi izvorâtoare a Duhului Sfânt va veni în inima, luminând puterile sufletesti si miscându-le si îndemnându-le potrivit cu firea lor. Ea va atrage atunci mintea tinuta în lucrarea la sine si se va uni cu ea degraba si în chip negrait, încât mintea si harul vor fi cu adevarat si neîndoielnic un duh. Atunci mintea ajutata de suflarea harului, vine de la sine la vedere, punând capat în chip negrait umblarilor si ratacirilor ei, prin lucrarea si lumina Sfântului si de viata facatorului Duh. Ea se misca atunci în descoperirile tainelor dumnezeiesti inteligibile si ajunge sa patrunda în toata tacerea si linistea, cu o privire proprie firii ei, în cele negraite si mai presus de fire.
Si se adânceste cu atât mai mult în privire si e luata în stapânire de Dumnezeu si se înalta pe cât se poate spre vederea lui Dumnezeu, cu stiinta despre cele dumnezeiesti adunata din sfinte lecturi, cu cât prisoseste în smerenie, în rugaciune, sub lucrarea lui Dumnezeu întru Duhul Sfânt. Nu este atunci strain nici de lucrarea de teologhisire, ci ajunge numaidecât si la lucrarea aceasta si nu sufera sa nu cuvânteze despre Dumnezeu si înca neîncetat. Dar fara darul ceresc pomenit si fara Duhul, care sufla vadit, printr-o pururi miscare, în inima, toate câte le vede mintea sunt, vai, nalucirile ei.

Duhul garanteaza obiectivitatea vederii mintii, sau a întelegerii drepte a ratiunilor lumii si ale Scripturii si deci si dreapta teologhisire sau cuvântare de Dumnezeu. Caci El tine mintea pe linia dreptei judecati, fiind unit cu Cuvântul, sau cu Ratiunea suprema, si întarind pe vazator în calitatea lui adevarata de persoana. Contemplarea se face în tacere. Dar dupa aceea ceea ce e contemplat este comunicat altora prin teologhisire, sau cuvântare de Dumnezeu.

Si toate câte le graieste despre Dumnezeu sunt cuvinte desarte ce se pierd în aer, netrezind cum trebuie simtirea sufletului. Caci simtirea aceasta sta atunci numai sub înrâurirea cuvintelor ce vin din afara, din care se naste ratacirea cea mai cumplita privitoare la lucrurile cele cugetate cu mintea; si grairea de Dumnezeu însasi e laturalnica, trecatoare si rea. Ea nu sta sub înrâurirea inimii lucrata de Duhul luminator, de la care vine adevarul unitar si neschimbat al celor cugetate cu mintea si al grairii de Dumnezeu (al teologiei adevarate). Caci în acela a carui inima, îndeobste vorbind, nu se afla în chip vadit puterea de viata facatoare si luminatoare a Duhului si lucrarea pururi izvorâtoare sau inspiratoare, de voieste cineva sa zica asa, sau curgatoare, nu se afla unirea întelegatoare, ci mai degraba dezbinare; nici putere si statornicie, ci mai degraba slabiciune si nestatornicie, nici lumina si vedere a adevarului, ci mai degraba întuneric si plasmuire desarta de naluciri, si peste tot o cale nesabuita si ratacitoare.

Numai cuvintele celui în a carui inima sufla duhul, sunt cuvinte pline de viata, de convingerea ca prin ce spune prin ele se asigura viata, de aceea numai ele trezesc în ascultator puternic si durabil simtirea sufletului.

Pentru ca în trei planuri sau pe trei cai poate umbla, dupa Parinti, mintea: pe calea firii, pe cea mai presus de fire si pe cea potrivnica firii. Când vede ceva inteligibil într-un lucru concret, vede un drac sau un înger. Daca mintea s-a unificat în parte si faclia Duhului lumineaza mai tare, vede în chip mai presus de fire si, desigur, neamagitor. Iar când mintea, privind cele ce se vad, se împarte si se întuneca si puterea ei de viata facatoare se stinge, atunci vede ceva potrivnic firii si vederea aceea e amagitoare. De aceea, nu trebuie sa ne întindem cu mintea spre vederea duhovniceasca în ipostas, nici sa credem în orice fel de vederi, pâna ce inima nu e înrâurita si miscata de puterea Duhului Sfânt, daca vrem sa avem mintea sanatoasa si înteleapta.
Unii, lucrând întelept, cearca sa-si tamaduiasca fierbinteala patimilor cu roua cereasca a harului. Despre acestia s-a scris: Roua cea de la Tine tamaduire este noua (Isaia 26,19). Altora aceeasi roua, unindu-se cu un au un ajutor dumnezeiesc mai mare, li se preface în mana, sau într-un fel de pâine, daca e primita cum se cuvine si cu vrednicie, cu frângerea inimii smerite si cu apa lacrimilor si cu focul cunostintei duhovnicesti. Si asa li se face spre mâncare, dupa chipul mâncarii îngeresti. Despre acestia s-a zis de multe ori cu bun temei: ŤPâine îngereasca a mâncat omulť. Dar sunt si unii a caror fire, dupa ce au înaintat, li se face si li se arata, într-un chip mai înalt, ea însasi mana. Acestia sunt cei despre care zic Evangheliile: ŤCe este nascut din Duh, duh esteť. Prima treapta este a înteleptilor ce se îndeletnicesc cu linistea, cea de dupa ea este a celor ce, pe lânga cunostinta dumnezeiasca, se si nevoiesc întru tacere; iar a treia (cea mai înalta) este a celor ce s-au facut cu totul simpli si s-au preschimbat în Hristos Iisus, Domnul nostru.
Scapând mintea în chip întelegator (inteligibil), prin har, de faraon si din Egipt si din ostenelile si necazurile de acolo, adica din vietuirea trupeasca ce ridica valurile patimase ale rautatii amare si sarate, si ajungând în pustie, adica la vietuirea izbavita de egiptenii inteligibili si, scurt vorbind, patimind în chip întelegator (inteligibil) toate cele ce au venit atunci asupra evreilor în chip vazut, si izbavindu-se de ele, manânca printr-o simtire sigura a sufletului, o mana neînteleasa cu mintea (inteligibila) al carei chip îl mânca Israel în mod simtit. Iar dupa începutul acestei vietuiri se întâmpla ca, asa cum pofteau aceia carnurile vazute, sa pofteasca si ea, datorita amintirii, jertfele întelese cu mintea (inteligibile) ale egiptenilor într-un chip primejdios si nu mai putin gresit. Aceasta o face sa cunoasca o întoarcere a lui Dumnezeu de la sine, pâna ce prin rugaciunea caintei îl face pe Dumnezeu iarasi milostiv.

Dupa ce mintea s-a eliberat de patimile pacatuirii amare si sarate (pacatuirea aduce amaraciune si gustul piscator pe de o parte placut, pe de alta neplacut al sarii” spre deosebire de gustul delicat, subtire al vietuirii curate), mai e totusi urmarita de amintirea pacatelor si se simte atrasa sa le încuviinteze din nou, ca pe niste jertfe aduse în mod spiritual zeilor-demoni, asemenea celor ale egiptenilor. Parintii si scriitorii bizantini nu foloseau pentru aceste experiente termenul spiritual, cum se numeste în Occident, pentru ca ei puneau un mare accent pe „minte” si pe continuturile ei naturale sau mai presus de fire, adica pe „inteligibile”, pentru ca de fapt de la minte începe ispita si pacatul, sau departarea de ele.

Si asa, daca se hraneste cu mana în liniste, înaintând vremea si harul sporindu-si înrâurirea si puterea asupra ei, mintea vede limpede, cum s-ar spune, trupul cel cugetat cu mintea (inteligibil) prefacut în firea manei. O astfel de minte ce manânca mana are o cumpana duhovniceasca si niste talgere (Levitic 19, 35), de care folosindu-se la cântarirea manei, nu aduna mai multa decât îi este de trebuinta pentru hrana în fiecare zi, ca nu cumva, întrecând masura, sa putrezeasca toata si sa se piarda, pierzându-se odata cu ea din lipsa de hrana si mintea care nu tine masura.
Iar mintea care manânca mana se cunoaste prin aceea ca, nemâncând nimic altceva, se întelege în chip întelegator. Si aceasta, pentru ca s-a preschimbat si ea oarecum, prin obisnuinta mâncarii, în calitatea manei, ca sa zicem asa. Iar semnul acestui fapt este lipsa oricarei pofte de celelalte mâncari, pe care le poftea înainte, precum si aceea ca pretutindeni vrea sa manânce numai mana si ca s-a facut prunc si s-a lipit de cinstirea lui Dumnezeu. De altfel, nu e de mirare ca cineva se preface în ceea ce manânca neîncetat si poarta în sine vreme îndelungata.
Deci nici prefacerea mintii prin obisnuinta în însusirea manei nu este ceva nefiresc. Caci e foarte firesc ca o hrana necontenita si neschimbata sa se prefaca în sine pe cel ce-l hraneste. Astfel mintea nu numai ca dobândeste treapta de înger, ci se face si partasa de înfierea dumnezeiasca, mutându-se cu dreptate de la slava duhovniceasca la alta slava si nu numai privind la Unul, ci ea însasi facându-se Unul si vietuind si împartasindu-se de taine negraite în chip dumnezeiesc si cu iubire de Dumnezeu întru Duhul Sfânt, se face în chip desavârsit ca cele vazute si preamarite, încât se vede si pe sine, ca prefacuta prin deprindere în însusirea manei. Aceasta treapta este cu mult mai înalta si mai cinstita decât a celui ce se stie pe sine ca manânca mana, dar nu s-a preschimbat pe sine însusi, printr-o deprindere, într-o însusire a manei. Prima stare o patimeste mintea la început, când se aduna în ea însasi într-o unitate gândita cu mintea. Iar a doua este aratarea lamurita a unei uniri mai vadite, a descoperirii si a desfacerii desavârsite de toate si a întelegerii mai presus de simplitate.
Mintea este simpla prin fire, pentru ca si Acela al carui chip este adica Dumnezeu, este simplu. Iar fiind asa, îi place sa si lucreze în mod simplu. Caci oricui îi place ceea ce i se potriveste prin fire. Dar mintea se face si felurita, însa nu din pricina sa, ci din pricina simturilor, prin care îi vin întelegerile celor cunoscute cu mintea. Când însa îsi aseaza ratiunea între ea însasi si între simturi si lucrurile supuse simturilor si aceasta cumpaneste si judeca cu pricepere, fara sa faca simturile mai tocite decât trebuie si fara sa acopere sau sa dispretuiasca frumusetile celor supuse simturilor cu usurinta, sau sa le laude în chip josnic, si, deci, fara sa puna autoritatea mintii sub ascultarea acestora cu nepasare, ci dând cu întelepciune fiecaruia ce i se cuvine, atunci mintea se face îndata unitara si simpla, restabilindu-se în firea ei. Departându-se de cele împartite, ea începe iarasi sa iubeasca pe cel Unul si simplu si sa lucreze unitar si simplu. Si iubindu-L pe Acela, Îl cauta si cautându-L îsi poarta zborul mai presus de tot ce e compus, pâna ce afla pe Cel cu adevarat si propriu Unul si simplu, care este Dumnezeu. Iar ajunsa aici, acum sta acoperita numai de aripile Lui, acum pluteste în vazduh, desfatându-se cum se cuvine sa se desfateze mintea pazita si purtata de Dumnezeu.
Ceata groasa, asezata de patimi pe puterea stravazatoare a sufletului, îl face sa vada altele decât pe Cel ce este. Dar, când prin rugaciunea deasa, prin împlinirea poruncilor si prin înaltarea la vederea lui Dumnezeu, mintea înlatura cu ajutorul harului de la sine ceata groasa de care am pomenit, vede limpede ca vede pe Dumnezeu, neavând nevoie de nici un talmaci pentru aceasta, acum n-are cineva nevoie de învatator ca sa vada cu simturile, de nu are ceva asezat pe pupila ochiului, care o stinghereste. Caci precum lucrurile supuse simturilor sunt legate cu simturile, când acestea sunt sanatoase, asa cele cugetate cu mintea, sunt familiare întelegerilor curatite de zgura patimilor, si precum prin perceperea cu simturile se naste cunoasterea lucrurilor supuse simturilor, asa din privirea întelegatoare se naste vederea celor cugetate cu mintea. Iar dupa ea urmeaza contemplarea fara chip, nehotarnicita, neînchipuita si simpla a lui Dumnezeu, care, tinând mintea în stapânirea ei, o face sloboda de toate cele supuse simturilor si cunoscute cu mintea, închizând-o în adâncul nesfârsitului, necuprinsului si nehotarnicitului, coplesita de uimire, cum nu se poate arata prin cuvânt.

Calist Catafygiotul

sursa

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s