Sa nu judecam preotii

87976_rugaciunea-sf.-efrem

Intrebare: Cum trebuie să ne împărtășim cu Sfintele Taine fără să ne smintim când auzim și vedem pe preot căzut în unele păcate trupești?

Răspuns: A judeca și a cerceta pe preot ține numai de arhiereu și nu de poporul laic, deși unii de astăzi, și-au închipuit că pot încerca aceasta. Căci dacă vom da îndrăznire gândului de a judeca viața preoților, în acest fel Satana va încerca, toți smintindu-ne, și să ne vătămăm propriile suflete, și să rămânem neîmpărtășiți. Iar dacă preotul are nevoie de judecată sau îndreptare, să aducem faptele lui la cunoștința episcopului, iar nouă, cei ce avem rânduiala oilor, ne este cu neputință să judecăm faptele păstorului, afară numai dacă nu alunecă din credință.
Și dacă noi suntem vrednici de Sfintele Taine, în acest caz, împărtășirea noastră ne este spre luminare și viața nevrednică a preotului nu poate cu nimic să ne vatăme, iar dacă suntem nevrednici de dar și de împărtășirea cu Sfintele Taine, chiar dacă un înger ni le-ar da nouă, nimic nu vom folosi. Căci și Iuda, primind împărtășirea din înseși mâinile dumnezeiești ale lui Hristos, nici un folos nu a aflat. Seamănă preotul păcătos cu un bărbat care are lepră pe mâini și care își împarte banii. Lepra rămâne pe mâinile lui, iar aurul și cei ce îl primesc rămân fără pată și nevătămați de lepră.

Și ascultă iarăși despre aceasta o istorioară folositoare de suflet care s-a petrecut în vremea lui Arcadie, episcop mai înainte cu cincizeci de ani.

Trahiades este un sat cam la cincisprezece stadii de Constanția. În acest sat trăia un preot care prin lucrare diavolească rătăcindu-se, a devenit vrăjitor și atât de nelegiuit era încât ajunsese să bea și să mănânce cu desfrânatele și curtezanele din sfintele vase. Apoi, după oarecare vreme, s-a aflat, a fost prins, arestat și cercetat. L-a întrebat pe el judecătorul la judecată zicând: Spune, nenorocitule și nevrednicule de milă, vrednicule de toată osânda și pedeapsa, fie, înfricoșătorul scaun de judecată ce va să fie l-ai disprețuit și de tribunalul nostru nu te-ai temut, dar cum nu te-ai cutremurat de înfricoșătorul jertfelnic din altar, să aduci înfricoșătoarea aceea jertfă fără de sânge, cum nu te-ai gândit că foc din cer va coborî și te va mistui sau pământul își va deschide gura lui și te va înghiți?
Iar vrăjitorul răspunse la acestea zicând: Pe Dumnezeu, Cel ce mă pedepsește acum prin mâinile voastre și Care mă va pedepsi dincolo cu mâna Lui, mă jur pe El că nu eu am adus sfânta jertfă, nici nu am dat-o poporului de când m-am despărțit de Dumnezeu și m-am făcut vrăjitor, ci un înger al Domnului venea și mă lega de stâlpul altarului și el aducea jertfa și o dădea poporului. Și când zicea: „Cu pace de Hristos să ne apropiem…”, atunci mă dezlega și ieșeam. Dar taina aceasta nimeni din popor nu o vedea, ci numai eu singur, iar poporul socotea că eu eram cel ce aduceam jertfa și o dădeam lor.
O istorioară nu mai puțin vrednică de a fi amintită mi-a spus și fericitul Isidor scolasticul care a murit cu trei ani înainte. Căci zicea că a avut un cumnat, pe când era încă mirean în Alexandria, care avea pe frunte o umflătură de mărimea unui măr. Și zicea că avea obiceiul când se împărtășea cu Sfintele Taine, pecetluia umflătura osului cu Sfântul Sânge.
Într-una din zile, fiindcă venea zilnic la amiază să se împărtășească la biserica Sfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Teona, prin lucrarea diavolească, privind prin deschizătura ușii a văzut înăuntru pe preot că era cu o femeie la depozitul bisericii. Și trăgându-se puțin mai departe, când a văzut că femeia se dă înapoi, fără să judece nimic și păstrând tăcerea, s-a gândit în sinea lui, zicându-și că și dacă ar păcătui acum clericul, iar mâine s-ar pocăi desăvârșit, se mântuiește și nu este treaba mea să îl judec pe el, până ce Hristos îl va judeca pe el. Totuși eu așa cred că nu din mâinile oamenilor, ci din mâinile sfinților îngeri ne sunt date nouă Sfintele Taine. Și apropiindu-se de Împărtășanie, când a deschis gura lui și a zis Amin, de îndată umflătura de pe fruntea lui s-a vindecat și s-a făcut nevăzută.
Iar dacă cei ce sunt cu adevărat osândiți spun că aceste cuvinte sunt basme, să se rușineze de Sfântul Sinod Ecumenic al celor 318 părinți adunați la Niceea la care s-a adus o asemenea istorioară despre fericitul și Sfântul Împărat Constantin, că după moartea spurcatului Arie și după ce a fost statornicită credința ortodoxă, nesuferind diavolul a vedea pacea sfintelor biserici, i-a ridicat pe unii episcopi împotriva altora și i-au trimis Împăratului tot felul de calomnii, unul despre cutare, altul despre cutare, cu privire la unele și altele pricini trupești spurcate și necurate.
Primindu-le așadar și citind asemenea scrisori nelegiuite, de Dumnezeu purtătorul și imitatorul iubirii de oameni a lui Hristos, Constantin Împăratul, i-a adunat pe episcopi și aducând scrisorile lor a poruncit să se aducă o lumânare aprinsă și să le ardă pe acestea toate înaintea lor spunând un cuvânt vrednic de Dumnezeu: „Dacă aș vedea cu propriii mei ochi pe preotul lui Hristos păcătuind, mi-aș desface hlamida mea și l-aș acoperi pe el, pentru ca și Hristos să acopere păcatele mele” căci cel care batjocorește un preot al lui Dumnezeu, batjocorește credința creștinilor și a bisericii, făcând bucurie elinilor și dușmanilor crucii.

(Sfantul Anastasie Sinaitul, Întrebări și răspunsuri, traducere de Laura Enache, Editura Doxologia, în pregătire)

1

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s