Lupta cu duhul întristării

Povețe din Filocalie

1Toți dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primește să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această viețuire, tăind și uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă. Dacă acest drac războiește pe un monah cu măsura, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia și să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naște gânduri care sfătuiesc pe monah să-și ia viața, sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit și l-a pătimit dreptul Iov fiind asuprit de acest drac. „De aș putea, zice, să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta”. Simbol al acestui drac este sălbăticiunea numită năpârcă, a cărei fire se arată prietenoasă, însă al cărei venin covârșește veninul celorlalte fiare, ba dacă e primit fără măsură, omoară și animalul însuși. Acestui drac i-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în Corint. De aceea și scrie cu râvna Corintenilor, zicând: „Arătați-i dragoste, ca nu cumva să fie înghițit unul ca acesta de o întristare mai mare”. Dar duhul acesta, care întristează pe oameni, știe să se facă și pricinuitor de bună pocăință. De aceea și Ioan Botezătorul îi numea pe cei ce erau străpunși de duhul acesta și alergau la Dumnezeu „pui de năpârci”, zicând: „Cine v-a arătat vouă să fugiți de mânia ce va să vie? Faceți deci roade vrednice de pocăință; și să nu vi se pară a grăi întru voi: Părinte avem pe Avraam”. Căci oricine a urmat lui Avraam și a ieșit din pământul și din neamul său, s-a făcut mai tare decât dracul acesta. (Evagrie Ponticul)

Cum atacă?

Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimțit? Căci mă tem a și scrie despre el. Când năvălește acela, iese sufletul din starea sa firească și leapădă cuviința și frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socotește păcat, fărădelegea n-o mai socotește fărădelege și la osândă și la munca veșnică se gândește ca la niște vorbe goale. De cutremurul purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturisește, însă poruncile Lui nu le cinstește. De-i bați în piept când se mișcă spre păcat, nu simte: de-i vorbești din Scripturi, e cu totul împietrit și nu ascultă. Îi amintești de ocara oamenilor și nu o ia în seamă. De oameni nu mai are rușine, ca porcul care a închis ochii și a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deșarte. „Și dacă nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mântui”. De fapt dracul acesta este dintre cei ce ataca rar pe frați. Iar pricina este învederata. Căci nenorocirile altora, bolile celor dosădiți, închisorile celor nefericiți și moartea năprasnică a unora, pun pe fugă acest drac, întrucât sufletul e străpuns puțin câte puțin și e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon. Desigur noi nu le avem pe acestea aproape de noi, dată fiind și raritatea celor cuprinși de neputințe printre noi. De aceea Domnul alungând acest drac, poruncește în Evanghelii să mergem la cei bolnavi și să cercetam pe cei din închisori, zicând: „Bolnav am fost și n-ați venit la Mine”. În orice caz să se știe: dacă cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n-a primit gând de curvie, sau nu și-a părăsit chilia din nepăsare, unul ca acesta a primit din cer răbdarea și neprihănirea și fericit este pentru o nepătimire ca aceasta. Iar câți s-au făgăduit să cinstească pe Dumnezeu locuind laolaltă cu lumea sa se păzească de acest drac. Căci a zice sau a scrie mai multe despre el, mă rușinez și de oameni. (Evagrie Ponticul)

Când sufletul nostru începe să nu mai poftească lucrurile frumoase ale pământului, se furișează de cele mai multe ori în el un gând de trândăvie, care nu-i îngăduie să stea cu plăcere nici în slujba cuvântului și nu-i lasă nici dorința hotărâtă după bunurile viitoare; ba îi înfățișează și viața aceasta trecătoare ca neavând nici un rost și fiind cu totul incapabilă de vreo faptă vrednică de-a fi numită virtute; și însăși cunoștința o disprețuiește, ca pe una ce a fost dată și altor mulți oameni, sau ca pe una ce nu ne făgăduiește nimic desăvârșit. De aceasta patima moleșitoare și aducătoare de toropeala vom scăpa de ne vom ține cu tărie cugetul nostru între hotare foarte înguste, căutând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Căci numai întorcându-se astfel mintea la căldura ei, va putea să se izbăvească fără durere de acea împrăștiere nesocotită. (Diadoh al Foticeii)

Concluzie

Așa dar, iubite fiule, având, prin harul lui Hristos, ca pe o înțelepciune firească, aceasta meditație și gândire sănătoasă, păstreaz-o totdeauna în tine. Să nu te lași copleșit de uitarea pierzătoare, nici împiedecat de nepăsarea, care face mintea deșartă și o abate de la viață; să nu-ți lași cugetarea întunecată de neștiință, care e pricina tuturor relelor, nici amăgită de negrija, care e tot ce poate fi mai rău; să nu te lași târât de plăcerea trupului, nici biruit de lăcomia pântecelui; să nu te lași cu mintea robit de poftă, nici să nu lucrezi în tine spurcăciunea prin învoirea cu gândurile desfrânate. În sfârșit să nu întristezi si sa nu te lași întristat pentru vreo pricină tristă și nefericită, care să te facă să îngrămădești amintiri de gânduri rele împotriva aproapelui, încât să te pomenești abătut de la rugăciunea curată către Dumnezeu și să-ți lași mintea robită, privind cu gând sălbatec pe fratele tău, care are același suflet. Căci prin aceasta conștiința îți va fi înlănțuită de purtarea nesocotită a cugetului trupesc și de duhurile rele, cărora ai fost predat spre pedeapsă până la o vreme; și anume până când mintea, sfârșita în toate privințele și copleșită de întristare și de moleșire, după ce a pierdut sporul după Dumnezeu pentru pricinile de mai înainte, va începe iarăși, cu multă smerenie, să ia de la capăt calea mântuirii. În felul acesta, ostenindu-se mult în rugăciuni și în privegheri de toată noaptea și împrăștiind pricinile amintite prin smerenie și mărturisire către Dumnezeu și către aproapele, ea începe iarăși viața de înfrânare. Și luminată de luminile cunoștinței evanghelice, ea cunoaște atunci, cu harul lui Dumnezeu, că cel ce nu s-a predat pe sine desăvârșit crucii, în cuget de smerenie, și nu s-a aruncat pe sine la picioarele tuturor, ca să fie călcat, înjosit și disprețuit, nedreptățit, batjocorit și luat în râs, iar el să le rabde toate acestea cu bucurie și să nu pretindă pe seama sa câtuși de puțin lucrurile omenești: slavă sau cinste, sau laudă sau plăcere de mâncare, de băutură, sau de haină, nu se poate face creștin adevărat. (Marcu Ascetu)

Soluția

Gândurile veacului acestuia le-a dat Domnul omului, ca pe niște oi, păstorului bun. Si s-a scris: „A dat fiecărui om cuget întru inima sa”, sădind în el și pofta și mânia întru ajutor, ca prin mânie să alunge gândurile lupilor, iar prin poftă să iubească oile, chiar când e biciuit de vânturi și de ploi. I-a mai dat pe lângă acestea și lege după care să păzească oile, loc de verdeață, apă de odihnă, psaltire, chitară și toiag. Și i-a rânduit să se hrănească și să se îmbrace de la aceasta turma, iar la vreme să-i adune fân. Căci zice cuvântul: „Cine păstorește turma și din laptele ei nu manâncă?” Pustnicul trebuie să păzească deci zi și noapte turma aceasta, ca nu cumva să fie răpit vreun miel de fiarele sălbatice, sau să-l ia tâlharii, iar dacă s-ar întâmpla una ca aceasta în pădure, îndată să-l smulgă din gura ursului și a lupului. Așadar, dacă gândul despre fratele nostru se învârte în noi cu ura, să știm că o fiara l-a luat pe el; asemenea și gândul despre muiere, dacă se întoarce în noi amestecat cu pofta de rușine; la fel gândul despre argint și aur, dacă se cuibărește însoțit de lăcomie; asemenea și gândurile sfintelor daruri, dacă cu slavă deșartă pasc în minte! Și tot asemenea se va întâmpla și cu alte gânduri de vor fi furate de patimi. Și nu numai ziua trebuie să fie monahul cu luare aminte la ele, ci și noaptea să le păzească priveghind. Căci se întâmplă să piardă ceea ce a agonisit, dacă se lasă în năluciri rușinoase și viclene. Aceasta este ceea ce zice patriarhul Iacov: „Nu am adus ție oaie răpită de fiară sălbatică; eu plăteam furtișagurile de zi și de noapte; și mă topeam de arșița zilei și de gerul nopții, încât s-a dus somnul de la ochii mei”. Iar dacă din osteneală ni s-ar întâmpla vreo nepurtare de grijă, să grăbim puțin în sus pe stânca cunoștinței și să paștem (Evagrie Ponticul)

iarăși oile sub muntele Sinai, ca Dumnezeul părinților noștri să ne cheme și pe noi și să ne dăruiască înțelesurile semnelor și minunilor.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s