Taina mântuirii descoperită prin rugăciunea neîncetată

1

Cum trebuie să ne mântuim? Această întrebare a evlaviei creştine se naşte în chip firesc în mintea fiecăruia, ca urmare a stricării şi slăbirii firii omeneşti şi a năzuinţei către adevăr şi dreptate, rămasă într-însa dintru început. Fiecare om care crede măcar câtuşi de puţin în nemurire şi în răsplata vieţii veşnice, se întâlneşte nevrând cu gândul care îl întreabă cum trebuie să se mântuiască, atunci când îşi întoarce privirea către cer. Întâmpinând greutăţi în dezlegarea acestei probleme, el întreabă privitor la acest subiect pe oamenii bine pricepuţi şi informaţi, apoi după arătările lor citeşte cărţile de îndrumare scrise de scriitorii duhovniceşti cu privire la această temă, stăruindu-se să urmeze în chip neabătut adevărurile şi rânduielile, atât cele auzite cât şi cele citite. În toate aceste îndrumări el găseşte, el întâlneşte ca pe nişte condiţii necesare pentru mântuire, care îi sunt puse la arătare, următoarele fapte bune: o viaţă plină de evlavie, nevoinţele şi ostenelile asupra noastră înşine, pentru o hotărâtă lepădare de sine, care ne conduce spre înfăptuirea faptelor bune, spre necurmata îndeplinire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, care mărturisesc o credinţă nezdruncinată şi tare. Mai departe i se predică, cum că toate aceste condiţii ce duc spre mântuire, trebuie să fie îndeplinite în chip necesar cu cea mai adâncă smerenie şi toate laolaltă, fiindcă întrucât toate faptele bune atârnă una de alta, ele trebuie să se sprijine una de alta şi să se însufleţească asemenea razelor soarelui, care numai atunci îşi arată puterea şi produc flacără când se concentrează într-un punct. Iar altminteri, „cel ce este nedrept pentru puţin, este nedrept şi întru mult“.
Ca un adaus la toate acestea, pentru o mai mare convingere despre necesitatea acestei activităţi multiple şi într-una adunată, el aude o înaltă laudă pentru frumuseţile faptelor bune şi o osârdie hotărâtă pentru josnicia şi sărăcia viciilor. Toate acestea sunt pecetluite cu o nemincinoasă făgăduinţă sau cu o măreaţă răsplată, sau cu o pedeapsă plină de chinuri şi de nevoi în viaţa veşnică.
Acesta este îndeosebi caracterul predicii din timpurile mai noi!
Îndreptat spre calea cea bună, creştinul care doreşte cu înfocare să-şi mântuiască sufletul se apropie în chipul acesta cu bucurie de împlinirea îndrumărilor şi de punerea în practică a tuturor celor auzite şi citite. Dar vai! Chiar la început, la cel dintâi pas, făcut în avântul său, el nu-şi găseşte putinţa să-şi atingă scopul, prevăzând şi chiar experimentând că firea lui vătămată şi slăbită va birui convingerile lui raţionale, că libera lui voinţă este legată, înclinările sunt corupte, iar puterea duhului este neputincioasă. În timpul când îşi dă seama prin propria experienţă de neputinţa lui, el trece în chip firesc la ideea, dacă nu s-ar găsi unele mijloace, care să uşureze împlinirea celor prescrise de legea Domnului, celor cerute de cucernicia creştină şi a celor ce au fost împlinite de toţi cei ce s-au învrednicit să dobândească mântuirea şi sfinţenia. Ca urmare, cu neputinţa puterilor de îndeplinire el se îndreaptă din nou către cei ce predică mântuirea, cu întrebarea: cum trebuie să mă mântuiesc? Ce răspuns voi da, pentru că nu pot îndeplini condiţiile de mântuire? Dar oare acei ce practică aceste lucruri sunt în stare ei înşişi să împlinească fără nici o abatere tot ce-i învaţă pe alţii? „Cere de la Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi ajute!“ şi atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnică dacă, ceva mai de cu vreme sau întotdeauna sau în orice stare am fi, am căuta să învăţăm rugăciunea ca pe una ce este pricinuitoare tuturor faptelor care trebuiesc împlinite, prin care se dobândeşte mântuirea şi pe care le cere o viaţă trăită în evlavie? Astfel îşi încheie vorba cel ce se întreabă şi odată cu aceasta se apucă să înveţe rugăciunea să citească, să mediteze, să judece învăţătura celor ce au scris pe această temă. Şi într-adevăr, găseşte acolo multe idei luminoase, cunoştinţe adânci şi expresii puternice. Unul de pildă, vorbeşte minunat despre necesitatea rugăciunii; altul despre puterea ei, despre lucrarea ei binefăcătoare, despre datoria de a ne ruga, despre stăruinţa în rugăciune, despre luarea aminte, despre căldura duhului, curăţenia gândurilor, împăcarea cu vrăjmaşii, smerenia, înfrângerea inimii şi alte stări care trebuie să însoţească rugăciunea.
Dar ce este rugăciunea în ea însăşi şi cum trebuie în fond să ne rugăm? Întrucât la aceste întrebări, care deşi sunt cele dintâi şi cele mai de trebuinţă, totuşi, numai rareori se pot găsi lămuriri cuprinzătoare şi pe înţelesul tuturor, atunci cel ce doreşte rugăciunea cu multă râvnă, din nou rămâne sub acoperământul tainei. Din citirea făcută în linii generale, i se va înrădăcina în memorie o parte a rugăciunii care, deşi e plină de evlavie, totuşi nu este decât pe dinafară şi atunci el va ajunge la următoarea încheiere sau concluzie: ca să te rogi, trebuie să te duci la biserică, să-ţi faci cruce, să te închini, să stai în genunchi, să citeşti Psaltirea, canoanele, acatistele.
Această concepţie generală despre rugăciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugăciunea lăuntrică şi lucrările despre contemplaţie ale Sfinţilor Părinţi. În cele din urmă, cel ce caută găseşte cartea ce se numeşte „Filocalia“ în care cei 25 Sfinţi Părinţi au arătat ştiinţa rugăciunii adevărate şi esenţiale, care este rugăciunea inimii, într-un chip cât se poate de limpede. Aici taina mântuirii şi a rugăciunii noastre începe – pentru el – să-şi ridice vălul că, pentru a te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi mintea şi memoria spre o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu, să umbli în prezenţa Lui prin mijlocirea cugetării de Dumnezeu şi să-ţi uneşti numele Domnului cu respiraţia şi cu bătăile inimii, conducându-te spre toate acestea la chemarea, făcută mai întâi cu gura, a Prea Sfinţitului nume al lui Iisus Hristos sau de rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus în orice timp şi loc, indiferent de ocupaţia pe care o ai. Cu toate că aceste adevăruri strălucitoare luminând conştiinţa celui ce caută rugăciunea şi deschizându-i calea spre învăţarea şi însuşirea ei, îl vor convinge să treacă îndată la împlinirea acestor îndrumări înţelepte, totuşi în timpul experienţelor lui, lucrând în răstimpuri periodice, nu va rămâne lipsit cu totul de greutăţi, pe când un îndrumător încercat nu-i va descoperi (din aceiaşi carte „Filocalia“) întreaga taină şi anume că numai repetarea deasă şi neîncetată a rugăciunii (oricui s-ar rosti la început) este singurul mijloc puternic atât pentru desăvârşirea rugăciunii lăuntrice, cât şi pentru mântuirea sufletului. Deci, o aşa repetare a rugăciunii este temelia sau fundamentul, care ţine tot cercul lucrării de mântuire, aşa cum confirmă Sfântul Simeon Noul Teolog: „Acela, zice el, care se roagă neîncetat şi-a întrunit aici, într-un singur mănunchi, toate faptele bune“.
Şi atunci îndrumătorul, ca să expună adevărul asupra acestei descoperiri în plinătatea lui, îl dezvoltă în chipul de mai jos: pentru mântuirea sufletului e necesară mai întâi adevărata credinţă. Sfânta Scriptură spune: „Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi de Dumnezeu“ (Evr. 11, 7); „Cel ce nu va crede, se va osândi“ (Marcu 16, 16).
Din aceeaşi Sfânta Scriptură, se vede că omul singur nu poate da naştere în sinea lui unei credinţe măcar de mărimea unui grăunte de muştar, că însăşi credinţa nu vine de la noi, ci e un dar de la Dumnezeu şi că, credinţa – ca un dar duhovnicesc – se dă de către Duhul Sfânt.
În asemenea caz ce este de făcut? Cum putem împăca nevoia de credinţă cu neputinţa omului de a o naşte în sinea lui? În aceeaşi carte sfântă este descoperit mijlocul în această privinţă şi sunt arătate câteva pilde: „Cereţi şi vi se va da vouă“ (Luca 11, 9). Apostolii n-au fost în stare să trezească în ei înşişi cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită, dar L-au rugat pe Iisus Hristos: „Doamne, măreşte-ne credinţa“. Iată un exemplu în care se arată cum trebuie căutată credinţa. De aici se vede că credinţa se dobândeşte prin rugăciune.
Pentru mântuirea sufletului, într-o credinţă adevărată sunt necesare şi faptele bune, căci „credinţa fără de fapte este moartă“, fiindcă din fapte este îndreptăţit omul, iar nu numai din credinţă şi „de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile: să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să-l cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta, şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei, 17–19). Şi aceste porunci trebuiesc împlinite toate deodată. „Că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile“. Aşa învaţă Sfântul Apostol Iacov (2, 10).
Iar Sfântul Apostol Pavel, arătând slăbiciunea omenească zice: „din faptele legii nici un om nu se va îndrepta“ (Rom. 3, 20). Ştim cu adevărat că legea e duhovnicească, dar eu sunt de trupesc vândut, sub păcat. Fiindcă de voit, voiesc, dar de lucrat binele, nu-l lucrez: ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva minţii mele şi mă face rob al legii păcatului (Rom. 7, 14–23). În ce chip, am putea prin urmare, să împlinim faptele cerute de legea lui Dumnezeu, când omul e neputincios, nu are putinţa să înmănuncheze în sine poruncile?
Nu are putinţa numai atâta vreme cât nu o cere, cât nu se roagă lui Dumnezeu ca să i-o dea. „Nu aveţi poruncă, nu cereţi“ (Iac. 4, 2), ne arată pricina Apostolul. Dar chiar însuşi Iisus Hristos spune: „Fără Mine nu veţi putea face nimic“ (Ioan 15, 5). Şi cum trebuie să facem, împreună cu Hristos, Mântuitorul ne învaţă astfel: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi“, „Că, cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela va aduce roadă multă“. Iar să rămâi întru El, înseamnă să simţi neîncetat prezenţa Lui, neîncetat să te rogi întru numele Lui: „Orice veţi cere de la Tatăl vă va da vouă întru numele Meu“. Aşadar, putinţa de a săvârşi fapte bune se dobândeşte prin rugăciune: pilda o vedem în însuşi Apostolul Pavel, care de trei ori s-a rugat să biruiască ispita, plecându-şi genunchii în faţa Tatălui Ceresc, ca să-i întărească omul lăuntric, şi în sfârşit, poruncind fraţilor ca, mai înainte de toate să se roage şi să se roage neîncetat, chiar pentru orice. Din tot ce s-a zis mai sus, urmează că întrega mântuire sufletească atârnă de rugăciune şi de aceea, ne este cea dintâi necesară înaintea oricărei fapte, fiindcă mulţumită ei prinde viaţă credinţa, prin ea se împlinesc toate faptele bune. Într-un cuvânt, în vremea rugăciunii toate sunt încununate de succes, fără ea nici o faptă creştinească de pietate nu se poate săvârşi.
Iată pentru ce numai rugăciunii, se cerea ca un ce de nelipsit; să fie neîntreruptă, de-a pururea; celelalte fapte îşi au timpul lor, iar când e vorba de rugăciune, Evanghelia ne porunceşte să ne îndeletnicim fără întrerupere: „neîncetat vă rugaţi“. Se cuvine prin urmare, să ne rugăm întotdeauna, să ne rugăm în orice vreme, în orice loc. Adevărat, rugăciunea îşi are condiţiile ei: ea trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu gândurile şi cu inima curată, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie. Dar, dacă se găseşte cineva, care nu e împăcat cu conştiinţa lui curată, care vede că departe de condiţiile adevăratei rugăciuni înfăţişate mai sus, că îşi îndreaptă rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult de silă, decât de bunăvoie, când sufletul este atras dintr-o plăcere, dintr-o dragoste spre rugăciune? Chiar însăşi Sfânta Scriptură mărturiseşte: că omul nu este în stare să stea împotrivă şi să-şi cureţe cu desăvârşire mintea de gânduri necuviincioase: „Omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţea lui“, că singur Dumnezeu ne dă altă inimă şi un duh nou. Iar „ca să voiţi şi ca să săvârşiţi“ (Filip, 2, 13) tot de la Dumnezeu este. Şi însuşi Apostolul Pavel a spus: „duhul meu (adică glasul meu) e în rugăciune, dar mintea mea e neroditoare“ (1 Cor. 14, 14). „Căci să ne rugăm cum trebuie, nu ştim“ (Rom. 8, 26), confirmă tot el. Din toate acestea urmează, că în rugăciunea noastră noi nu putem scoate la iveală însuşirile ei esenţiale!
Şi atunci, în faţa unei astfel de neputinţe care a pus stăpânire pe orice om, ce mai poate face el din partea voinţei şi puterii lui, pentru mântuirea sufletului său? El nu-şi putea dobândi credinţa, fără rugăciune, precum nu poate face nici o faptă bună fără ea. Ba chiar la urma urmei, nu este nici în stare să se roage cu adevărat. Ce a mai rămas deci de partea lui? Ce mai poate face el, din propria lui putere şi libertate ca să nu piară, ci ca să se mântuiască?
Aşa cum în fiecare lucru este o calitate, Domnul şi-a rezervat-o aceasta voinţei şi darului Său. Şi pentru ca să arate mai limpede atârnarea omului de voia lui Dumnezeu şi ca să-l afunde şi mai adânc în smerita cugetare, Domnul n-a lăsat voii şi puterilor omeneşti decât cantitatea rugăciunii, poruncind să se rostească neîncetat şi în orice loc. Şi tocmai prin aceasta se descoperă mijlocul tainic ce duce către dobândirea adevăratei rugăciuni, iar odată cu ea vine şi credinţa şi împlinirea poruncilor şi mântuirea. Aşadar, partea omului este cantitatea. De aceea, rostirea rugăciunii este dată şi lăsată la voia lui. Tocmai despre aceasta învaţă şi Părinţii Bisericii. Sfântul Macarie cel Mare spune: „să te rogi oricum (dar des) atârnă de voinţa noastră, iar ca să te rogi cu adevărat, este lucrarea darului“. Prea Cuviosul Isihie spune că rugăciunea deasă aduce deprinderea care mai târziu se face una cu natura şi că fără deasa chemare a lui Iisus este cu neputinţă să-ţi cureţi inima.
Prea cuvioşii Calist şi Ignatie ne dau sfatul ca, înainte de a purcede pe calea nevoinţelor şi a faptelor bune, să începem rugăciunea în numele lui Iisus Hristos, des, neîncetat, căci deasa repetare curăţă însăşi rugăciunea cea necurată. Fericitul Diadoh confirmă, că dacă omul ar chema numele Domnului cât se poate mai des, adică s-ar ruga, n-ar cădea în greşeală. Ce plină de experienţă, de înţelepciune şi ce aproape de inima noastră sunt aceste îndrumări practice ale Părinţilor!
În simplitatea lor plină de experienţă, el aruncă o lumină asupra căilor şi mijloacelor de desăvârşire sufletească. Ce înaltă contradicţie se află între ei şi îndrumările morale ale raţiunii teoretice! Mintea caută să ne convingă: fă cutare şi cutare faptă bună, înarmează-te cu bărbăţie, întrebuinţează puterea voinţei, convinge-te de bunele urmări ale faptelor bune, de pildă curăţă mintea şi inima de gânduri deşarte, umple locul cu meditaţii pline de învăţătură, fă binele şi vei fi respectat şi liniştit, trăieşte aşa cum cere raţiunea şi conştiinţa. Dar vai, în ciuda tuturor stăruinţelor, toate acestea nu-şi ating scopul fără o deasă rugăciune, fără ca să se atragă printr-însa puterea lui Dumnezeu. După aceasta, vom mai deschide învăţăturile Părinţilor şi vom vedea ce vorbesc ei despre curăţirea sufletului, de pildă.
Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ţi se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruieşte-i pe potrivnicii tăi cu numele lui Iisus, repetându-l cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi nici în cer nici pe pământ“.
Sfântul Grigorie Sinaitul învaţă: „să ştii că nimeni nu-şi poate ţine mintea în frâu prin propriile puteri şi de aceea, când te năpădesc gândurile necurate, cheamă numele lui Iisus cât mai des şi de cât mai multe ori şi atunci gândurile se vor linişti de la sine“. Cât de simplu şi de îndemânatec, în acelaşi timp şi plin de experienţă este acest mijloc, care stă în contradicţie cu sfatul raţiunii teoretice, ce caută să dobândească o curăţenie sufletească printr-o înaltă părere de sine şi printr-o raţiune proprie! Cumpănind aceste îndrumări – întemeiate pe experienţă – ale Sfinţilor Părinţi, ajungem la următoarea sinceră încheiere şi anume: că mijlocul cel mai important pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă, neîncetată a rugăciunii, oricât ar fi de neputincioasă.
Iubite suflet de creştin! Dacă tu nu găseşti în tine puterea de a te închina lui Dumnezeu în duh şi adevăr, dacă inima ta nu simte încă gustul dulce şi căldura în timpul rugăciunii mintale şi lăuntrice, atunci jertfeşte pe altarul rugăciunii ceea ce poţi, ceea ce atârnă de voinţa ta, ceea ce este pe măsura puterilor tale. Însă mai întâi să se înrudească gura cu chemarea deasă şi neabătută din calea rugăciunii; lasă acest organ grosolan să cheme neîncetat şi cât mai des puternicul nume al lui Iisus Hristos. Aceasta nu constituie o muncă grea şi stă în puterile fiecăruia. Pe deasupra, aceasta o cere porunca plină de experienţă a Sfântului Apostol: „să aducem întotdeauna jertfă lui Dumnezeu rodul gurii, care mărturiseşte numele Lui“.
Repetarea deasă a rugăciunii va aduce neapărat deprinderea şi se va transforma în natură, va atrage cu timpul mintea şi inima în starea cuvenită. Închipuieşte-ţi odată cu aceasta, dacă omul ar împlini, fără nici o scăpare din vedere, această unică poruncă dumnezeiască despre rugăciunea neîncetată, atunci el ar împlini toate poruncile printr-una singură, fiindcă dacă el ar săvârşi necontenit rugăciunea, în orice vreme şi în orice ocupaţii sau lucruri, dacă ar chema în chip tainic numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, cu toate că la început o va face fără nici o căldură sufletească şi fără osârdie, ci numai de silă, totuşi în acest răstimp n-ar mai avea răgazul trebuincios pentru plăcerile simţite şi păcătoase. Orice gând ar întâlni, în calea lui de răspundere, o piedică, orice faptă păcătoasă, n-ar mai putea fi judecată cu atâta rodnicie, cum e gândită într-o minte deşartă. S-ar curma sau s-ar nimici cu totul vorba multă şi zadarnică şi orice faptă s-ar curăţi îndată de puterea plină de har a numelui lui Dumnezeu chemat atât de des. Deasa practicare a rugăciunii ar abate sufletul de la faptele păcătoase şi l-ar atrage spre o esenţială cunoaştere de sine, spre unirea cu Dumnezeu! Îţi dai seama acum, cât e de trebuincioasă cantitatea de rugăciune? Deasa repetare a rugăciunii este singurul mijloc de dobândire a unei rugăciuni curate şi adevărate, este cea mai bună, cea mai lucrătoare pregătire pentru rugăciune şi cea mai dorită cale pentru atingerea scopului ce duce prin rugăciune la mântuire!
Pentru o cât mai bună încredinţare despre necesitatea şi rodnicia repetării rugăciunii, cât se poate mai des şi mai tare, observă:
1. că fiecare trezire, fiecare gând despre rugăciune, nu este decât lucrarea Duhului Sfânt şi glasul Îngerului tău păzitor;
2. că numele lui Iisus Hristos, chemat în rugăciune închide în sine, o binecuvântată putere de sine stătătoare şi de aceea,
3. nu te tulbura din pricina necurăţeniei sau uscăciunii rugăciunii tale, ci cu multă răbdare aşteaptă roadele ce vin din deasa chemare a numelui lui Dumnezeu. Nu asculta vorbele lipsite de experienţă şi de sens ale unei lumi deşarte care caută să ne încredinţeze că simpla chemare a numelui lui Iisus, chiar când este făcută cu toată stăruinţa, însă cu răceală, rămâne o polologhie nefolositoare. Nu! Puterea numelui lui Dumnezeu şi deasa lui chemare îşi vor aduce roadele la timpul lor!
Un scriitor duhovnicesc vorbeşte despre acest lucru într-un chip foarte frumos: „ştiu, spune el, că pentru mulţi filosofi care îşi închipuie că sunt duhovniceşti prin mincinoasa lor înţelepciune, care caută peste tot o mărime înşelătoare şi – s-ar părea – exerciţii nobile în ochii raţiunii şi mândriei, ştiu prin urmare, că pentru ei exerciţiul des, dar simplu, oral şi singuratec, nu are decât o mică însemnătate, şi nu este decât o ocupaţie josnică sau un lucru de nimic. Dar ei se înşeală, nenorociţii, şi uită cuvântul de îndrumare al lui Iisus Hristos. „De nu vă veţi întoarce ca să fiţi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor“ (Mat. 18, 3). Ei alcătuiesc pentru ei înşişi un fel de ştiinţă în jurul rugăciunii ridicată pe firavele temelii ale raţiunii naturale. Dar oare e nevoie de multă învăţătură, de minte sau de conştiinţă ca să spui cu o inimă curată: „Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“? Oare nu astfel de rugăciuni dese au fost lăudate de însuşi Dumnezeiescul nostru Învăţător? Oare nu prin aceste rugăciuni rostite în scurte cuvinte, dar repetate adesea, au fost dobândite şi săvârşite minunile? Ah! Iubite suflet de creştin! Veghează şi nu tăcea, când e vorba de chemarea neîncetată în rugăciunea Domnului! Şi dacă strigătul tău ar ieşi dintr-o inimă încă răspândită şi pe jumătate plină de lume, n-ai nevoie! Trebuie numai s-o continui, să nu taci şi să nu te nelinişteşti, strigătul se va curăţi prin el însuşi de părtăşia lui cu cele lumeşti. Nu uita niciodată că, „mai mare este Cel ce este în voi, decât cel ce este în lume“… (1 Ioan, 4, 4). „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate“, zice Apostolul.
Aşadar după toate aceste încredinţări, că repetarea deasă a rugăciunii, în ciuda tuturor slăbiciunilor, este atât de puternică, că este fără nici o discuţie accesibilă omului şi stă în deplina lui voie liberă; hotărăşte-te să încerci măcar o zi, de prima dată, în vegherea asupra ta însuţi, într-o repetare deasă a rugăciunii tale în aşa fel ca la chemarea lui Iisus Hristos, făcută în rugăciune, să fie întrebuinţată mult mai multă vreme din zilele tale decât la alte ocupaţiuni. Şi această întâietate a rugăciunii faţă de lucrurile vieţii îţi va arăta negreşit la timp, că ziua n-a fost pierdută, ci e câştigată pentru mântuire şi că în cumpăna dreptei judecăţi dumnezeieşti rugăciunea deasă ridică în sus scândura slăbiciunilor şi faptelor tale, ştergând păcatele acelei zile din cartea amintirilor sădite în conştiinţă, aşezându-te pe treapta dreptăţii şi dăruindu-ţi nădejdea să primeşti o lumină în viaţa veşnică.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s