Mântuieşte-mă, al Tău sunt eu

968844_465617633523785_1680332814_n

“(…) În Psaltire găsim cuvintele: Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă! Când rostesc aceste cuvinte mă văd împărţit. Căci zicând lui Dumnezeu: Al Tău sunt eu, vorbesc despre mine însumi; însă îndărătul acestei expresii se ascunde şi alt gând, că nu este destul expresie. „Până când Tu însuţi, Dumnezeule, vei zice: Da, tu eşti fiul Meu, eu nu mă pot încrede în cuvintele mele: Al Tău sunt eu… Singure cuvintele mele nu sunt destul: trebuie ca şi Tu să dai mărturie sufletului meu şi, dacă vrei, şi împrejurul meu, despre faptul că eu sunt fiul Tău“.

Într-o zi am cercetat pe un bătrân ce petrecuse mulţi ani în Vechiul Russikon, şi am stat la el în chilie nu puţină vreme. El mi-a povestit despre viaţa lui şi despre o vedenie. În copilărie era bolnăvicios şi nu putea duce greutăţile vieţii ţărăneşti. Şi munca ţăranului este cu adevărat grea. Şi iată că într-o zi el spune părinţilor:

– Duceţi-mă la mănăstire.

Ei i-au răspuns:

– Nu, puişorule, tu nu poţi acolo; în mănăstire trebuie să munceşti.

– Dar totuşi, daţi-mă! Şi iată că mama îl ia pe băieţel, îl duce la icoana Maicii Domnului şi spune: „De acum Tu să fii mama lui, eu nu mai pot; Ţie îţi dau în grijă băieţelul acesta, fiul meu.”

Şi după rugăciunea maicii, când şi-a dat fiul Maicii Domnului, el a adormit. Şi în vis vede o sală mare şi scaunul împăratului în capătul sălii; şi şedea Stăpânul, împăratul, iar împrejur stăteau mulţime de feţe importante, apropiaţii împăratului.
Şi acolo îl ducea o Femeie (care era Maica Domnului), lăsându-l îngenuncheat înaintea împăratului. Şi împăratul spune unuia din cei de lângă El: „Du-te şi vezi ce are el acolo în basma.” Omul ia din mâinile băieţaşului legăturica, o desface şi zice: „Două inimi zdrobite.” Atunci împăratul se ridică de pe scaunul Său, Se apropie de băieţaş şi spune: „Aşadar, tu eşti fiul Meu.”
Vă închipuiţi puterea rugăciunii, şi a mamei, şi a băiatului, şi a însăşi Maicii Domnului? Dumnezeu S-a ridicat de pe scaun şi a spus: „Tu eşti fiul Meu!“ Cei ce nu au trăit astfel de lucruri nu le pot înţelege.
Cuviosul Ioan Scărarul scrie că dacă cuiva nu i-a fost dat să trăiască ceva din Duhul Sfânt, el aceea nu o poate înţelege. Ceilalţi, care nu au ajuns la această treaptă, dar continuă într-o viaţă de nevoinţă fără a ajunge la astfel de înălţimi, se întâmplă că nu primesc cuvintele fraţilor lor şi zic: „Lasă-l, rătăceşte.“ Şi ceea ce este dar al Duhului Sfânt se răstălmăceşte de aceşti oameni bine-cinstitori şi se preschimbă într-o stare bolnăvicioasă, de proastă calitate. Astfel, sunt oameni ce au ajuns la starea în care Domnul spune: „Da, tu eşti fiul Meu“; şi când omul spune: „Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă“, Dumnezeu răspunde: „Da, tu eşti al Meu“. Iar atunci cuvintele „Al Tău sunt eu“, rostite de cel ce se roagă, devin de acum un fapt al vecinicei fiinţe.
Am putea povesti multe întâmplări care mişcă inima. Dar destul aceasta: Oamenii dobândesc înfierea prin Cel ce este Fiu după Dumnezeire, în Dumnezeirea cea fără de început. Cuviosul Ioan Scărarul zice că trei cuvinte au acelaşi înţeles: nepătimire, dragoste şi înfiere. Şi astfel, când vă împărtăşiţi de oameni care trăiesc în Dumnezeu, aceasta devine o putere atrăgătoare, încât şi noi însetăm după o asemenea stare. Dar calea spre ea este cu adevărat grea şi împleticită. Avem nevoie de ajutoare, de egumeni, de părinţi duhovniceşti, care să ne ajute să mergem.
De ce dintr-o dată a zis Domnul, într-o anume clipă: „Da, tu eşti fiul Meu“? Cum poate trăi un astfel de monah pe Pământ?

– Da, foarte simplu şi firesc! Iar când aceasta se săvârşeşte în adevăratul înţeles al cuvântului, atunci nu este nici teatru, nici ceva artificial, ci totul este simplu şi cu adevărat străin de păcat. Şi deci noi, mica frăţie, aici, putem şi trebuie să ne folosim de acest dar al lui Dumnezeu, astfel încât Domnul să ne primească drept fii ai Săi. Este deosebit de greu să vorbeşti despre subiectul acesta, pentru că în multe locuri îi citesc pe Sfinţii Părinţi fără înţelegere şi este oprit a gândi despre înfiere.

Dar iată pildă vie a unei înfieri – Serafim din Sarov. La un nivel mai scăzut, şi într-un chip cu totul diferit (vorbesc de forme exterioare), aceeaşi s-a întâmplat şi cu Siluan, căruia dintru bun început i-a fost dat să-l vadă pe Domnul, dar nimeni nu putea să-l creadă, şi el a trăit ascunzându-o aproape o jumătate de veac.
Poate cuvântarea mea de astăzi vi se va părea banală, dar în realitate ar trebui ca toţi să luăm aminte la cuvintele ce ne-au fost date astăzi. Cu toţii ne vom lupta ca să dobândim în deplinătatea lor poruncile lui Hristos. Acea rugăciune pe care v-am propus-o are ca ţel să facă din teologie starea noastră, să facă din fiecare dintre noi un „împreună-lucrător” cu însuşi Dumnezeul cel Veşnic, împreună-lucrător pentru mântuirea oamenilor.
În Mănăstirea Sf. Pantelimon era un monah bătrân, foarte mic de statură, care vreme de patruzeci de ani, şi dimineaţa şi seara, a lucrat la bucătărie cu bucuria că pregăteşte hrană pentru cei iubiţi de însuşi Dumnezeu. Vedeţi cum este cu putinţă să vă puneţi mintea într-o astfel de dispoziţie, încât cele mai obişnuite fapte să devină omului slujiri veşnice. Bunul nostru egumen încearcă să dea fiecăruia dintre voi ceea ce este mai potrivit, şi prin aceasta să uşureze viaţa noastră grea. Viaţa noastră aci este mai grea decât la Athos. Şi astfel, atunci când sunteţi zdrobiţi de multă scârbă, scârba nu este numai în voi înşivă: ea este urmarea harului lui Dumnezeu, ca împreună-pătimire cu oamenii întregii lumi. Şi dacă ne vom lupta cu adevărat pentru unirea pentru care însuşi Hristos S-a rugat Tatălui Său, ne vom afla împreună-lucrători cu însuşi Dumnezeu.
Nu are importanţă ce treabă anume ţi s-a încredinţat: să faci mâncare la bucătărie, să cânţi cântări dumnezeieşti la strană sau, în sfârşit, înveşmântat cu harul preoţesc, să slujeşti Liturghia -Taina cea Dumnezeiască a Preschimbării pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos Însuşi. Şi deci, amintiţi-vă cum pe acel biet băiat Domnul l-a ridicat cu cuvintele: „Tu eşti fiul Meu“. Dacă vom păstra gândul cel drept, moştenit spre mântuirea noastră de la Părintele Siluan, atunci orişiunde am fi, orişiunde am merge, la orişice am lucra, vom intra totuşi în atmosfera „patimilor dumnezeieşti” ale lui Hristos. Dumnezeu este fără de patimă, dar în acelaşi timp dragostea Dumnezeiască în lumea aceasta este totdeauna pătimitoare.
Şi când veţi fi în scârbe, dacă vine cineva la voi cu nevoile sale, daţi oricărui om tot ce aveţi mai bun în suflet, şi veţi afla odihnă şi sufletului vostru. Şi de astă dată iertaţi-mă şi mă binecuvântaţi, şi Domnul să vă păzească!” (Părintele Sofronie Saharov)

Cuvântări duhovniceşti, vol. 1, Editura Arhiepiscopiei Alba Iulia – Reîntregirea

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s