Proorocii şi vedenii folositoare de suflet

Vedenie ce s-a arătat în anii noştri unui părinte din Sfântul Munte al Athonului, care, pentru multa lui smerenie, nu şi-a scris numele, fugind de slava deşartă a oamenilor

1

Într-o noapte la utrenie, un monah athonit a avut o vedenie minunată. Cugetând la Dumnezeu, s-a deschis inima lui şi s-a făcut ca un fel de drum din inimă până la scaunul lui Dumnezeu. Mintea, cuvântul şi inima se uniseră şi el se ruga cu mintea fără împiedicare. Aşa i-a venit o mare dragoste către Dumnezeu şi către aproapele, sufletul fiindu-i stăpânit de această mare dragoste.
Fără de veste a venit în uimire şi nu mai vedea biserica, ci se afla pe un câmp mare şi frumos, împodobit cu tot felul de copaci şi flori pline de mireasmă. Frumuseţea şi podoaba aceea nu se poate scrie, nici povesti de limba omenească. Totul era plin de lumină ca şi cum ar fi fost luminat de şapte sori. Acolo era o mulţime de oameni îmbrăcaţi în veşminte luminoase, tineri şi foarte frumoşi, care străluceau mai mult ca soarele.
Mergând puţin, a ajuns la altă mulţime nenumărată, toţi îmbrăcaţi în haine ostăşeşti. Aceştia s-au sfătuit între ei care să-l ducă pe monah la Împăratul şi s-a osebit dintre ei, unul mai frumos şi mai voinic ca ceilalţi, care strălucea precum luna între stele şi a zis: ,,Eu o să-l povăţuiesc pentru că, precum ştiţi, are deosebită dragoste pentru mine. Ziua şi noaptea se roagă mie şi pentru aceasta de multe ori m-am pus chezaş la Împăratul pentru el”.
Şi au mers mult pe acel câmp, apoi pe o uliţă strâmtă, apoi printr-un loc care înfricoşa şi cutremura. Era o râpă şi o vale atât de adâncă şi întunecată, încât nici lungimea, nici adâncimea nu se vedeau, fiind ca un noian neumblat. Şi de cealaltă parte, tare departe, se vedea un munte foarte înalt, al cărui vârf ajungea la cer. Peste acel noian era o punte înfricoşătoare, alcătuită dintr-un lemn rotund, ca de o palmă de gros. Un capăt al ei era în uliţa cea strâmtă, iar celălalt era la marginea acelui munte. Şi când sufla vântul, acea punte tremura ca frunza în copac. Văzând că monahul era cuprins de frică şi cutremur la vederea punţii, tânărul cel frumos l-a îndemnat să cheme numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în ajutor.
Trecând puntea, s-au suit pe munte şi au ajuns la o poartă mare, care era deschisă. Înăuntru era un câmp mare, de o frumuseţe nespusă, împodobit cu copaci şi flori. O ceată mare de oameni, înveşmântaţi în haine călugăreşti dar nu negre, ci roşii, i-au întâmpinat cu bucurie, zicând către povăţuitorul monahului: Bucură-te, Mare Mucenice Gheorghe, iubitule al lui Hristos! Sfântul le-a răspuns: Bucuraţi-vă, cuvioşilor, iubiţii lui Hristos!
După puţină depărtare, spre partea răsăritului acelui câmp, se vedea de departe un palat mare şi frumos. Zidurile lui nu se puteau asemăna în frumuseţe şi se vedeau că erau din aur curat. Strălucirea care ieşea din el lumina tot locul. Întrebându-l pe sfânt, acesta i-a spus că este palatul Împăratului.
Intrând în palat, au mai trecut printr-o poartă şi au dat într-o sală mare şi frumoasă. În partea de răsărit a sălii era o altă poartă mare şi înaltă, împodobită cu pietre scumpe şi făcută cu un meşteşug pe care mintea omenească nu poate să-l înţeleagă. În partea dreaptă a porţii era zugrăvită icoana Domnului nostru Iisus Hristos şezând pe tron, iar de-a stânga era icoana Maicii Domnului şezând pe tron. Acolo era mulţime de oameni, toţi îmbrăcaţi călugăreşte, cu hainele ca sângele, strălucind ca fulgerul şi ţinând în mâini cruci şi stâlpări. Aceştia i-au întâmpinat cu mare bucurie, arătând monahului mare dragoste.
Apoi poarta s-a deschis de la sine şi s-a revărsat multă lumină. Şi câte a văzut acolo este cu neputinţă a le scrie cineva. Pentru că ochi de om nu au văzut, urechi nu au auzit, la inima omului nu s-au suit şi mintea omului nu poate să le înţeleagă. Frumuseţea şi podoaba lor nu se pot spune şi nici nu se pot asemăna cu vreun lucru omenesc. Înspre mijlocul bisericii era un tron înalt şi preaslăvit. El era ca nişte cărbuni aprinşi şi strălucea ca soarele. Pe tron stătea Împăratul slavei, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Împrejurul tronului şi al Împăratului stătea mulţime nemăsurată de oameni: unii erau îmbrăcaţi în haine albe, alţii în veşminte monahiceşti, iar alţii cu rânduială ostăşească.
Chipul Împăratului era aşa cum se vede zugrăvit în icoane. Era cu trup plin şi îmbrăcat cu haine arhiereşti, iar pe cap avea o cunună de pietre scumpe. Podoaba şi frumuseţea Împăratului cine poate să le spună? Din lumina care strălucea pe faţa Împăratului se lumina toată ceata sfinţilor şi toată biserica. Lumina care ieşea de la Împăratul slavei era atât de strălucitoare, încât dacă s-ar aduna miriade de sori nu ar fi strălucit atâta. Frumuseţea Împăratului slavei, strălucirea luminii celei nezidite, buna podoabă a bisericii, slava drepţilor, cine ar putea să le spună? Că mai degrabă s-ar putea număra mulţimea stelelor şi nisipul mării decât să se poată spune acestea. Şi dacă s-ar aduna toate limbile oamenilor şi dacă stelele cerului, nisipul mării şi frunzele copacilor s-ar face limbi, toate împreună nu ar putea spune măcar o parte din slava aceea.
Sfântul a intrat în biserică să se închine Împăratului, care i-a zis ca monahul să nu intre pentru că nu are îmbrăcăminte de nuntă. Mucenicul a intrat singur să se închine Împăratului şi toată ceata sfinţilor l-a cinstit ca pe o mare căpetenie a Împăratului. Şi nu numai ceata drepţilor, ci şi Împăratul l-a cinstit, căci S-a sculat de pe tron şi l-a primit cu mare bucurie, sărutându-l pe obraz.
Atunci Marele Mucenic a zis către El: Doamne, adu-Ţi aminte de sângele pe care L-ai vărsat pe cruce pentru cei păcătoşi! Adu-Ţi aminte că Te-ai pogorât pe pământ ca să mântuieşti pe cei păcătoşi! Deci iartă acest suflet şi-l povăţuieşte la calea mântuirii ! Adânc nemăsurat este mila Ta, Stăpâne, şi are trebuinţă de facerea de bine!
Atunci Împăratul i-a răspuns: Gheorghe, ştii prea bine dragostea pe care am arătat-o către el din început; pentru că i-am arătat tainele cele ascunse şi dragostea Mea cea mare. Şi mulţi oameni s-au nevoit în viaţa lor mai mult decât acesta şi nu au câştigat-o. Iar acesta, având-o în sufletul său, a trecut-o cu vederea, alegând mai degrabă lenevirea şi patima lumii decât pe Mine. Şi pentru aceasta nu este vrednic de iertare.
Şi iarăşi a zis povăţuitorul meu: Doamne, mă rog, iartă-l, căci de-l vei judeca după dreptatea Ta, este vrednic de pedeapsă; ci primească darul şi milostivirea Ta cu el. Cele ascunse ale inimii lui sunt înaintea Ta pururea. Vezi bunăvoinţa lui, plineşte-i cererile inimii lui şi, nevrând el, mântuieşte-l, Doamne, şi vezi aşezarea lumii! Unde este pilda cea bună? Unde este cuvântul Tău din gurile oamenilor? Unde este îndemnarea? Că deşi ar fi cineva să voiască să facă binele, îl face numai din buna lui voinţă, căci duhovnicii şi stareţii îl opresc. Fiecare caută cele pentru folosul său trupesc. Pentru aceasta, Te rog, învaţă-l să facă voia Ta! Povăţuieşte-l la calea mântuirii! Chiverniseşte-i în pace viaţa lui! Fă-l moştenitor împărăţiei Tale, căci toate câte le voieşti, le şi poţi.
Împăratul a răspuns din nou: Gheorghe, iubitul meu, văd starea lumii; cuvintele Mele au încetat din gurile oamenilor. În locul cuvântului Meu, osândirea; în locul dragostei, ura, vrajba şi pizma; în loc de dreptate, nedreptate; a pierit adevărul, a lipsit smerenia, a prisosit răutatea, sodomia, curvia, preacurvia. Lumea s-a stricat! Şi toate acestea le fac nu numai mirenii, bărbaţii şi femeile, ci şi unii preoţi şi călugări. Mă răstignesc a doua oară. Şi-au spurcat cu desăvârşire chipul călugăresc, cel îngeresc. Însă toate le rabd cu îndelungă răbdare, aşteptând îndreptarea şi pocăinţa lor. Iar pe acesta nu am încetat a-l povăţui până astăzi ca să facă voia Mea. Nu am încetat a-l striga prin cuvânt viu, să nu facă ceea ce nu-Mi place Mie. Iar, el, auzind glasul Meu şi cunoscând cum că Eu sunt, după cum s-a adeverit de la mulţi duhovnici şi robi ai mei îmbunătăţiţi, nu M-a ascultat. De multe ori i-am adus aminte de petrecerea lui cea dintâi, ca să se întoarcă iarăşi la ea; dar el a rămas neîndreptat. Deci fără de răspuns este înaintea Mea.
Atunci povăţuitorul meu a căzut la picioarele Împăratului cu mare smerenie şi a zis către Dânsul: Doamne, adu-Ţi aminte de sângele pe care l-am vărsat pentru dragostea Ta, şi-mi dăruieşte mie acest suflet, şi iartă-l pe el! Aşa Te rog Doamne! Şi învredniceşte-l să bea şi paharul pe care îl poftea!
Atunci Împăratul cu faţa veselă şi cu bucurie a zis: Gheorghe, fie voia ta!
Povăţuitorul meu s-a sculat şi a stat înaintea Împăratului cu îndrăzneală. Iar Împăratul a luat cu mâna stângă un pahar plin; însă nu ştiu ce era în el, ci numai că era roşu ca vinul. Şi l-a binecuvântat cu mâna dreaptă şi l-a dat povăţuitorului meu, zicându-i: Acesta este paharul dragostei Mele; dă-i-l să-l bea!
Monahul a băut, şi era aşa dulce, încât nu se asemăna cu ceva pământesc. Şi după ce l-a băut, în suflet i-a venit o neasemănată dragoste şi dor dumnezeiesc, ca o pară de foc în inima lui. Prinzând îndrăzneală, a căzut la picioarele Împăratului, îmbrăţişându-le şi sărutându-le. Atunci Împăratul a zis: Gheorghe, ia-l şi mergeţi ca să se mai nevoiască, ca să câştige dragostea Mea pe care a pierdut-o şi să se gătească ! Şi când va fi voia Mea, o să-l învrednicesc să bea paharul.
Întorcându-se pe aceeaşi cale, în mijlocul punţii, marele mucenic i-a zis: Fratele meu iubit, împărăţia cerurilor se ia cu sila şi silitorii o răpesc pe ea. Ai văzut milostivirea lui Dumnezeu. Să nu te arăţi nemulţumitor faţă de Făcătorul tău de bine, Dumnezeu! Nevoieşte-te să câştigi dragostea Lui! Găteşte-te să bei paharul! Şi darul lui Dumnezeu şi al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu nu te va lăsa sărman şi nici eu nu te voi lăsa singur.
Şi făcând semnul sfintei cruci asupra monahului, a zis: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută robului tău. Şi s-a făcut nevăzut.

line

Descoperirea cerească arătată în vis Sfântului Ioan de Kronstadt de Sfântul Serafim de Sarov în 1901

1

Eu, mult păcătosul Ioan din Kronstadt, scriu această descoperire cerească văzută de mine şi vă spun adevărul, tot ce-am auzit şi am văzut într-o vedenie ce mi s-a arătat într-o noapte de ianuarie, în 1901.
Mă înfior de cele văzute, când mă gândesc ce va fi cu lumea cea păcătoasă. Mânia lui Dumnezeu ne va lovi în curând, pe neaşteptate, pentru ticăloşia noastră. Scriu şi-mi tremură mâinile, şi lacrimile îmi curg pe obraz. Doamne, dă-mi tărie şi putere, dă-mi adevărul Tău şi voia Ta de la început până la sfârşit, ca să descriu tot ce-am văzut.
Această vedenie a fost aşa: după rugăciunea de seară m-am culcat să mă odihnesc puţin de oboselile mele. În chilie era semiîntuneric, în faţa icoanei Maicii Domnului ardea candela. Nu trecu nici jumătate de ceas şi am PC. Pagini duhovnicesti 101auzit un zgomot uşor. Cineva s-a atins de umărul meu şi o voce blândă mi-a zis încetişor: „Scoală-te, robul lui Dumnezeu, şi să mergem cu voia lui Dumnezeu!” M-am ridicat şi am văzut lângă mine un minunat stareţ, cu pletele albe, într-o mantie neagră, cu toiagul în mână; m-a privit binevoitor, iar eu de frică mai n-am căzut jos; mâinile şi picioarele începură să-mi tremure, voiam să spun ceva, dar limba nu mi se supunea. Stareţul m-a însemnat cu semnul crucii, şi mi s-a făcut uşor şi vesel pe suflet.

Sfântul Ioan de Kronstadt († 1908)

După aceea mi-am făcut eu singur semnul crucii. Mi-a arătat apoi, cu toiagul, spre peretele de la asfinţit. M-am uitat într-acolo. Stareţul a desenat pe perete următoarele cifre: 1913, 1914, 1917, 1924, 1934. Apoi, dintr-odată, peretele a dispărut, iar eu l-am urmat pe stareţ, mergând peste un câmp verde. Şi am văzut o mulţime mare de cruci de lemn, mii de cruci pe morminte: cruci mari de lemn, de lut, şi de aur. L-am întrebat pe stareţ: „Ale cui sunt aceste cruci?” El mi-a răspuns cu blândeţe: „Ale celor care au pătimit pentru credinţa în Hristos şi pentru cuvântul lui Dumnezeu au fost ucişi şi au devenit mucenici”. Şi iarăşi am mers mai departe. Deodată am văzut un râu plin cu sânge, şi l-am întrebat pe stareţ: „Ce sânge este acesta? Atât de mult s-a vărsat!” Stareţul a privit în jur, zicând: „Acesta este sângele dreptmăritorilor creştini”.
Mi-a arătat apoi spre un nor, şi am văzut mai multe sfeşnice albe arzând, care începură să cadă la pământ, unele după altele, cu zecile, cu sutele. Şi căzând la pământ, se stingeau, prefăcându-se în praf şi cenuşă. După aceea stareţul mi-a zis: „Vino şi vezi”. Şi am văzut pe nori şapte sfeşnice arzând. Şi am întrebat: „Ce înseamnă aceste sfeşnice căzătoare?” „Aşa vor cădea în erezie Bisericile Domnului, iar cele şapte sfeşnice de pe nori sunt cele Şapte Biserici Apostoleşti şi Soborniceşti, care vor rămâne până la sfârşitul lumii”. Stareţul mi-a arătat apoi în sus, şi atunci am văzut şi am auzit cântarea îngerilor. Ei cântau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu !”
Mulţime multă de norod înainta cu lumânări în mâini, cu feţe radioase şi vesele. Erau acolo arhierei, monahi, monahii, şi un mare număr de mireni, tineri, adolescenţi şi chiar copii. L-am întrebat pe minunatul stareţ: „Aceştia cine sunt ?” „Aceştia toţi au pătimit pentru Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică şi pentru sfintele icoane”. L-am întrebat pe marele stareţ dacă pot să mă alătur şi eu la această procesiune. Stareţul a răspuns: „Este prea devreme pentru tine, mai rabdă, nu este binecuvântare de la Domnul”.
Şi am văzut iar un sobor de prunci, care au pătimit pentru Hristos din pricina lui Irod regele şi au primit cununi de la Împăratul Ceresc. Şi iarăşi am mers mai departe şi am intrat într-o biserică impunătoare. Am vrut să-mi fac cruce, dar stareţul m-a oprit: „Nu se poate ! Aici este urâciunea pustiirii”.
Această biserică era tare mohorâtă. Pe masa din altar – stea peste stea; în jur ardeau lumânări de smoală care trosneau ca vreascurile; potirul era plin cu ceva rău mirositor; prescurile însemnate cu stele; în fata prestolului stătea un preot cu faţa cătrănită, iar sub prestol o femeie, roşie toată, cu stea în frunte, striga de răsuna biserica: „Slo-o-bo-o-dă-ă !” Doamne fereşte, ce grozăvie! Oamenii aceia începură să alerge ca nişte smintiţi în jurul prestolului, să ţipe, să şuiere, să bată din palme şi să cânte cântece dezmăţate. Şi deodată a străfulgerat, s-a auzit bubuitul unui tunet năprasnic, pământul s-a cutremurat, şi biserica s-a prăbuşit. Şi femeia, şi oamenii aceia, şi preotul s-au prăvălit cu toţii în adâncul beznei, în abis. Doamne fereşte şi apără, ce grozăvie!
Am privit înapoi. Stareţul se uita la ceva, m-am uitat şi eu. „Părinte, spune-mi, ce este cu această înfricoşătoare biserică?” ,,Aceştia sunt ’cetăţenii cosmosului’, ereticii, cei ce au părăsit Sfânta şi Soborniceasca Biserică şi au primit inovaţiile, care sunt lipsite de harul lui Dumnezeu; într-o astfel de biserică nu se posteşte şi nu poţi să te împărtăşeşti”.
M-am înfricoşat, zicând: „Doamne, vai nouă, ticăloşilor, moarte!” Stareţul m-a liniştit însă, spunându-mi: „Nu te scârbi, ci roagă-te”. Şi iată, am văzut o mulţime de oameni care se târau chinuiţi de o sete cumplită, iar în frunte aveau stele. Când ne-au zărit, au început să strige: „Preacuvioşi părinţi, rugaţi-vă pentru noi. Atât de greu ne este, însă nu putem să ne rugăm. Taţii şi mamele noastre nu ne-au învăţat Legea lui Dumnezeu. N-avem nici numele lui Hristos, n-am primit Sfântul Mir, nici pe Duhul Sfânt, iar semnul crucii l-am refuzat”. Şi au început să plângă.
L-am urmat pe stareţ, care mi-a făcut semn cu mâna: „Vino şi vezi”. Şi am văzut o grămadă de trupuri neînsufleţite, mânjite de sânge. M-am speriat foarte şi l-am întrebat pe stareţ: „Ale cui sunt trupurile acestea?” „Acestea sunt trupurile celor din cinul monahicesc, care au refuzat să primească pecetea antihristică şi au suferit pentru credinţa lui Hristos, pentru Biserica Apostolească. Pentru aceasta s-au învrednicit de sfârşit mucenicesc, murind pentru Hristos. Roagă-te pentru robii lui Dumnezeu”.
Deodată stareţul s-a întors spre nord, făcându-mi semn cu mâna. M-am uitat şi am văzut un palat împărătesc. În jurul lui alergau câini, fiare turbate şi scorpioni ce se căţărau, zbierau, îşi înfigeau colţii. L-am văzut pe ţar, şezând pe tron. Cu faţa palidă, plină de bărbăţie, citea rugăciunea lui Iisus. Deodată a căzut mort. Coroana-i s-a rostogolit de pe cap. Unsul lui Dumnezeu a fost călcat în picioare de fiare. M-am îngrozit şi am plâns amarnic. Stareţul mi-a pus mâna pe umărul drept: îl văd pe Nicolai al II-lea în linţoliu alb. Pe cap – o cunună de rămurele înfrunzite; cu faţa palidă, însângerată, la gât purta o cruce de aur. Şoptea încetişor o rugăciune, apoi mi-a zis cu lacrimi în ochi: „Părinte Ioane, roagă-te pentru mine. Spune-le tuturor pravoslavnicilor creştini că am murit curajos, ca un ţar mucenic pentru credinţa lui Hristos şi Biserica dreptmăritoare. Spune-le păstorilor apostoleşti să slujească o panahidă frăţească pentru mine, păcătosul. Să nu căutaţi mormântul meu”. Apoi totul a dispărut în ceaţă. Am plâns mult şi m-am rugat pentru ţarul mucenic.
De frică îmi tremurau mâinile şi picioarele. Stareţul a rostit: „Voia lui Dumnezeu! Roagă-te şi spune-le tuturor să se roage! Vino şi vezi”. Şi iată, am văzut zăcând o sumedenie de oameni morţi de foame, unii rodeau iarba şi verdeaţa. Cadavrele altora erau sfâşiate de câini şi o duhoare cumplită umplea tot locul. Doamne, nu mai au oamenii credinţă ! Din gura lor ies cuvinte de hulă, pentru asta vine mânia lui Dumnezeu. Şi iată, am văzut o movilă înaltă de cărţi şi printre ele se târau nişte viermi ce răspândeau o duhoare insuportabilă. L-am întrebat pe stareţ ce fel de cărţi erau acelea. „Cărţi ateiste, hulitoare de Dumnezeu, care-i vor sminti pe toţi creştinii prin învăţături străine”. Dar, îndată ce stareţul s-a atins cu toiagul de cărţi, ele s-au aprins şi vântul a împrăştiat cenuşa.
După aceasta m-am uitat şi am văzut o biserică. Pe jos, de jur-împrejur se tăvăleau vrafuri de pomelnice. M-am aplecat vrând să le citesc, însă stareţul mi-a zis: „Aceste pomelnice zac de mulţi ani şi preoţii le-au uitat: nu le citesc, nu au timp, iar cei răposaţi roagă să fie pomeniţi”. Am întrebat: „Şi atunci, când vor fi pomeniţi?” Stareţul a răspuns: „Îngerii se roagă pentru ei”.
Am pornit mai departe şi stareţul mergea aşa de repede încât de-abia reuşeam să mă ţin după el. „Vino şi vezi”, a spus stareţul. Şi am văzut o masă mare de oameni gonită din urmă de nişte draci urâcioşi, care-i băteau cu pari, cu furci şi cu căngi. L-am întrebat pe stareţ: „Aceştia cine sunt?” Stareţul a răspuns: „Aceştia sunt cei ce s-au lepădat de sfânta credinţă şi de Biserica Apostolească şi Sobornicească şi au schimbat credinţa”. Erau acolo preoţi, monahi şi monahii, mireni care au nesocotit taina cununiei, beţivi, hulitori de Dumnezeu, clevetitori. Feţele lor erau straşnice, iar din gură ieşea o duhoare respingătoare. Lovindu-i fără milă, demonii îi mânau într-o prăpastie îngrozitoare din care izbucneau flăcări sulfuroase cu miros greu. M-am înspăimântat foarte şi mi-am făcut semnul crucii: „Izbăveşte-ne, Doamne, de o aşa soartă!”
Şi iată, am văzut o mulţime de oameni, tineri şi bătrâni, îmbrăcaţi în straie ciudate, cărând o stea imensă în 5 colţuri; la fiecare colţ atârnau câte 12 draci; în centru, satana însuşi sta proţăpit cu nişte coarne zdravene, cu căpăţâna de paie, iar din gură îi curgeau balele veninoase peste norod de-a valma cu cuvintele: „Sculaţi voi, cei pecetluiţi cu blestemul”. Imediat s-a prezentat un cârd de draci, punându-le la toţi peceţile pe frunte şi pe mâna dreaptă. L-am întrebat pe stareţ: „Asta ce înseamnă?” „Acestea sunt peceţile antihristului”. Mi-am făcut semnul crucii şi l-am urmat pe stareţ.
Deodată el s-a oprit, arătând cu mâna spre răsărit. Şi iată, am văzut un sobor mare de oameni cu chipurile vesele, cu cruci în mâini, pretutindeni lumânări aprinse; în mijloc se afla un prestol înalt, alb ca zăpada, pe prestol Crucea şi Evanghelia, deasupra prestolului, în aer, o coroană împărătească de aur. Pe coroană era scris cu litere aurite: „Pentru puţină vreme”. În jurul prestolului stăteau patriarhii, episcopii, preoţii, monahii, monahiile, mirenii. Toţi cântau: „Slavă lui Dumnezeu în ceruri şi pe pământ pace”.
De bucurie mi-am făcut semnul crucii, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate. Deodată stareţul a făcut un semn cu crucea în sus de 3 ori şi am văzut o grămadă de cadavre zăcând în sânge omenesc, iar pe deasupra zburau îngerii, luând sufletele celor ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi cântând Aliluia. Mă uitam şi plângeam amarnic. Stareţul m-a luat de mână, poruncindu-mi să nu plâng: „Voia lui Dumnezeu! Domnul nostru Iisus Hristos a pătimit, vărsându-Şi preacuratul Său sânge pentru noi. Aşa şi cei ce nu vor primi pecetea antihristului, toţi îşi vor vărsa sângele, dobândind mucenicia şi luând cununa cerească”.
Stareţul s-a rugat mai apoi pentru robii lui Dumnezeu şi a arătat spre răsărit. Se împliniseră cuvintele Proorocului Daniil despre urâciunea pustiirii. Şi iată, am văzut desluşit cupola Templului din Ierusalim. Sus, pe cupolă, era înfiptă steaua. În interiorul templului se înghesuiau milioane de noroade, şi încă alţii mai încercau să pătrundă înăuntru. Am vrut să-mi fac semnul crucii, dar stareţul m-a oprit zicând: „Aici este urâciunea pustiirii”.
Am intrat şi noi în templu. Era plin de lume. Am văzut tronul, peste tot ardeau lumânări de seu; pe tron sta împăratul în porfiră de culoare stacojie, pe cap avea coroană de aur cu stea. L-am întrebat pe stareţ: „Cine este acesta ?” El a răspuns: „Antihristul”. De statură înaltă, cu ochii ca jăratecul, cu sprâncenele negre, având cioc, fioros la faţă, viclean, perfid, straşnic. Sta cocoţat pe tron cu mâinile întinse spre popor, iar la degete avea gheare ca de tigru şi răcnea: „Eu sunt împăratul şi dumnezeul şi stăpânitorul. Cine nu va primi pecetea mea, aceluia, moarte !” Toţi au căzut la pământ şi i s-au închinat, iar el a început să le pună peceţi pe frunte şi pe mâini, ca să primească pâine şi să nu moară de foame şi sete.
Între timp, slugile antihristului au adus câţiva oameni cu mâinile legate, ca să-i silească să i se închine. Dar ei au zis: „Noi suntem creştini şi credem în Domnul nostru Iisus Hristos”. Antihristul într-o clipă le-a tăiat capetele şi s-a vărsat sânge creştinesc. După aceea au adus un tânăr la tronul antihristului, ca să i se închine lui, dar tânărul a strigat cu glas tare: „Eu sunt creştin, cred în Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu eşti trimisul şi sluga satanei”. „La moarte!”, a răcnit antihrist.
Iar cei ce primiseră pecetea cădeau la pământ şi se închinau lui. Deodată s-a auzit un tunet, au strălucit mii de fulgere, lovind cu săgeţi de foc în slujitorii antihristului. O săgeată uriaşă a strălucit fulgerător şi o vâlvătaie de foc a căzut drept în capul antihristului, coroana s-a făcut ţăndări, milioane de păsări zburau sfâşiindu-i pe slujitorii antihristului cu ciocurile lor. Am simţit cum stareţul m-a luat de mână şi am mers mai departe. Şi am văzut iar mult sânge creştinesc. Atunci mi-am amintit de cuvintele Sfântului Ioan Teologul din Apocalipsă: Şi va fi sânge … până la zăbalele cailor. Doamne Dumnezeule, mântuieşte-mă ! Şi am văzut îngerii zburând şi cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu”. Stareţul a privit înapoi şi a zis: „Nu te mâhni, sfârşitul lumii este aproape. Roagă-te lui Dumnezeu. Domnul este milostiv cu robii Săi”.
Timpul era pe sfârşite. Stareţul a arătat spre răsărit, apoi a căzut în genunchi, rugându-se; m-am rugat şi eu cu el. După aceea stareţul începu să se desprindă cu repeziciune de la pământ, înălţându-se spre cer. De-abia atunci mi-am amintit că nu ştiam cum îl cheamă, şi am strigat: „Părinte, care îţi este numele?” „Serafim de Sarov”, răspunse blând stareţul. „Să scrii tot ce-ai văzut pentru creştinii pravoslavnici”.
Deodată, deasupra capului a răsunat parcă un clopot imens şi, auzindu-i dangătul, m-am trezit: „Doamne, blagosloveşte şi ajută-mă pentru rugăciunile marelui stareţ ! Tu mi-ai descoperit această vedenie cerească mie, păcătosului Tău rob Ioan, iereul din Kronstadt. 1901”.

* * *

Această remarcabilă Descoperire cerească a protoiereului Ioan din Kronstadt, marele purtător de duh şi închinător al ţării ruseşti, a circulat vreme îndelungată în manuscris, fiind copiată şi răspândită de către credincioşi. În anii de restrişte această vedenie a slujit creştinilor prigoniţi drept mângâiere şi consolare.

line

Vedenie despre Înfricoşata Judecată, a Sfântului Ierarh Nifon al Constanţianei Ciprului (secolul al IV-lea)

2

Într-o seară, după ce şi-a terminat obişnuita rugăciune de noapte, cuviosul s-a întins să doarmă pe patul de pietre ca întotdeauna. Era miezul nopţii şi el încă veghea, privind cerul înstelat şi luna. Singur îşi socotea păcatele sale şi se tânguia cu mintea, gândindu-se la înfricoşatul ceas al judecăţii.
Deodată vede că se trage tăria cerului ca o perdea şi apare Domnul nostru Iisus Hristos într-o slavă negrăită. În jurul lui, în văzduh, stăteau toate oştile cereşti; îngeri, heruvimi şi serafimi erau în minunate şi înfricoşate cete, rânduite fiecare după felul, frumuseţea şi strălucirea lor. Domnul S-a adresat conducătorului unei cete şi acela s-a apropiat luminos, cu teamă şi respect:
„Mihaile, mai-marele Aşezământului, pregăteşte cu ceata ta, tronul de foc al slavei Mele şi mergi în Valea lui Iosafat. Acolo să-l aşezi ca prim semn al venirii Mele. Pentru că s-a împlinit ceasul când fiecare va lua plată după faptele sale. Grăbeşte-te, că a sosit ceasul !
Voi judeca pe cei ce s-au închinat la idoli şi s-au lepădat de Mine, Făcătorul lor. Pe cei ce s-au închinat la pietre şi la lemne, pe care le-am dat spre trebuinţele lor. Pe toţi îi voi sfărâma ca pe vasele olarului. Tot aşa şi pe duşmanii Mei, pe ereticii care au îndrăznit să-L coboare pe Duhul Mângâietor în rândul făpturilor. Vai de ei, ce foc îi aşteaptă!
Acum mă voi arăta şi iudeilor, care M-au răstignit şi nu au crezut în dumnezeirea Mea. Mi S-a dat toată stăpânirea şi puterea şi sunt Judecător drept. Atunci, când eram pe cruce, ziceau: Ua ! Cel ce strici Biserica şi în trei zile o zideşti. Mântuieşte-te pre sineţi şi te pogoară de pre cruce (Marcu 15, 29-30). Acum a Mea este răzbunarea, le voi răsplăti ! Voi judeca, voi cerceta, voi pedepsi aspru neamul jidovesc, cel stricat şi viclean, pentru că nu s-a pocăit. Le-am dat vreme de pocăinţă, dar au nesocotit-o; vor lua acum răzbunare.
Le voi răsplăti şi sodomiţilor, care au spurcat pământul şi văzduhul cu nelegiuirea lor. I-am ars atunci şi iarăşi îi voi arde, pentru că au urât plăcerea Duhului Sfânt şi au iubit plăcerea diavolului. Voi pedepsi pe toţi desfrânaţii, neruşinaţii şi întunecaţii care se aseamănă cu armăsarii. Nu s-au îndestulat cu căsnicia lor legiuită, ci s-au bălăcit în fărădelege şi satana i-a aruncat în prăpastia de foc. Nu au auzit că înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului Celui viu ? Nu s-au temut că voi vărsa peste ei mânia Mea; i-am chemat la pocăinţă, dar nu s-au pocăit.
Voi judeca pe toţi tâlharii care au făcut noian de rele, precum şi pe ucigaşi şi pe toţi care au făcut mulţime de păcate. Eu le-am dat timp să se pocăiască, dar ei n-au luat în seamă. Unde sunt faptele lor cele bune? Le-am dat pildă şi icoană pe fiul cel desfrânat şi pe mulţi alţii, ca să nu se deznădăjduiască de păcatele lor. Ei însă au dispreţuit poruncile Mele şi s-au lepădat de Mine. S-au îndepărtat de Mine şi au iubit stricăciunea; pe Mine M-au nesocotit şi s-au făcut robi păcatului. Să meargă deci în focul pe care ei singuri şi l-au aprins.
Dar şi pe cei care au murit ţinând minte răul îi voi trimite într-o înfricoşată muncă. Pentru că n-au dorit pacea Mea, ci au fost mânioşi, răutăcioşi şi răzbunători. Pe lacomi, pe cei ce au luat dobândă şi pe toţi iubitorii de argint, care este închinare la idoli, îi voi nimici şi distruge cu toată mânia Mea, pentru că şi-au pus nădejdea în bani şi pe Mine M-au nesocotit, ca şi cum nu M-aş îngriji de ei.
Pe acei mincinoşi creştini care au învăţat că nu este învierea morţilor şi că există metempsihoză (reîncarnarea sufletelor) acum, aici pe pământ, îi voi topi pe toţi în gheena ca ceara; atunci se vor convinge de învierea morţilor. Magii, vrăjitorii şi toţi care se ocupă cu magia vor fi zdrobiţi.
Vai şi de cei care au petrecut cu chitare şi instrumente; au cântat, s-au îmbătat, au jucat, au vorbit necurăţii şi s-au dedat la rele! I-am chemat şi nu M-au ascultat, ci M-au luat în râs. Acum viermele le va roade inima. Le-am dat la toţi milă şi pocăinţă, dar nici unul nu a luat aminte.
Voi închide în întuneric şi pe cei ce au nesocotit Sfintele Scripturi, pe care le-a scris Duhul Meu prin mijlocirea sfinţilor. Voi judeca şi pe cei ce se ocupă cu superstiţiile şi se încred în cuţite, găleţi, furci şi altele asemenea. Atunci vor înţelege că trebuia să nădăjduiască în Dumnezeu şi nu în creaturile Lui. Se vor tulbura şi împotrivi atunci, dar nu vor avea nici o putere deoarece a Mea este răzbunarea, Eu le voi răsplăti.
Voi pedepsi pe împăraţii şi pe conducătorii care M-au amărât necontenit cu nedreptăţile lor. Au judecat nedrept şi cu mândrie, dispreţuind pe oameni. Şi aceştia vor plăti. Dreapta Mea putere nu primeşte mită. Îi voi pedepsi după fărădelegile lor. Atunci vor înţelege că sunt mai înfricoşat decât toţi împăraţii pământului. Vai de ei, ce iad îi aşteaptă pentru că au fost cruzi şi au vărsat sânge nevinovat, sângele copiilor şi al soţiilor lor.
Cu ce urgie voi pedepsi pe acei slujitori care n-au fost păstori adevăraţi ai Bisericii; care Mi-au părăginit via şi Mi-au risipit oile ! Că au păstorit aur şi argint şi au căutat preoţia pentru interes. Ce pedeapsă vor lua ! Ce tânguire ! Voi vărsa peste ei toată mânia şi urgia Mea şi-i voi zdrobi. S-au străduit să câştige oi şi boi care pier, iar de turma mea cea cuvântătoare nu s-au îngrijit. Voi pedepsi cu toiag fărădelegile lor şi cu bici nedreptăţile lor. Dar şi preoţii care glumesc, râd şi se ceartă în biserică, îi voi arunca în foc şi în tartar!
Am venit şi vin. Cine poate să-mi stea împotrivă ? Dar vai şi amar de cel păcătos care va cădea în mâna Mea ! Pentru că fiecare se va înfăţişa înaintea Mea gol şi descoperit. Cum va îndrăzni atunci să se arate neruşinarea păcătoşilor ? Cum vor privi faţa Mea? Unde-şi vor ascunde ruşinea ? Se vor umplea de ruşine înaintea Mea şi a preacuratelor puteri cereşti.
Voi judeca şi pe monahii care şi-au neglijat canonul şi au nesocotit făgăduinţele pe care le-au făcut înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor. Una au făgăduit şi alta au făcut. Din înălţimea norilor îi voi arunca în prăpastia iadului. Nu le-a fost de ajuns pieirea lor, ci au produs şi altora sminteală ucigătoare. Mai bine le-ar fi fost să nu se fi lepădat de lume decât să se lepede şi să trăiască rău, în desfrânare. A Mea este răzbunarea, Eu le voi răsplăti tuturor celor ce nu au voit să se pocăiască. Îi voi judeca pe toţi ca un Judecător drept”.
Cuvintele acestea pe care Domnul le-a rostit cu glas de tunet către Arhanghelul Mihail au umplut de spaimă nenumăratele puteri îngereşti. Apoi a poruncit să-i aducă cele şapte veacuri de la facerea lumii.
Mihail a primit poruncă să îndeplinească şi acest lucru. De aceea a mers degrabă la casa testamentului şi le-a adus. Erau ca nişte cărţi mari, pe care le-a pus înaintea Judecătorului. Apoi a stat de o parte privind cu respect, cum răsfoieşte Domnul istoria veacurilor. Şi a luat primul veac, l-a deschis şi a zis:
„Aici scrie, în primul rând: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, un Dumnezeu în trei feţe. Din Tatăl S-a născut Fiul şi Făcătorul veacurilor, deoarece cu Cuvântul Tatălui, prin Fiul, s-au făcut veacurile, s-au creat netrupeştile puteri, s-au întărit cerurile, pământul, adâncurile, marea, râurile şi toate cele ce sunt într-însele”.
Apoi, după ce a citit puţin mai jos, a zis: „Chip al Nevăzutului Dumnezeu este primul om, Adam, cu femeia lui, Eva. Atotputernicul Dumnezeu şi Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute a dat lui Adam o poruncă. Aceasta este legea care trebuia ţinută cu toată puterea şi scumpătatea, spre cinstea Făcătorului său şi ca să nu uite că Dumnezeu se află deasupra lui”.
După puţin, a citit mai departe: „Nelegiuirea în care a căzut chipul lui Dumnezeu prin înşelăciune sau mai bine zis din neatenţie şi din neglijenţă. A căzut omul şi a fost izgonit din rai, cu dreaptă judecată şi hotărâre a lui Dumnezeu. Nu putea să stea în acele bunătăţi începătorul nelegiuirii!”
Mai jos a citit: „Cain s-a aruncat asupra lui Abel şi l-a omorât, după voia diavolului. Se cade să ardă în focul gheenei, pentru că nu s-a pocăit. Iar Abel va trăi în veşnicie”.
În acelaşi chip a răsfoit cele şapte cărţi ale veacurilor. În sfârşit, a luat a şaptea carte şi a citit: „Începutul veacului al 7-lea înseamnă sfârşitul veacurilor. Începe să se generalizeze răul, desfrânarea, nemilostivirea. Oamenii veacului al 7-lea sunt răi, invidioşi, mincinoşi, cu dragoste făţarnică, iubitori de stăpânire şi de argint, robiţi de păcatele sodomiceşti şi de celelalte păcate”.
A mers puţin mai departe, a citit ceva şi îndată şi-a ridicat în sus privirea mâhnită; a sprijinit o mână pe genunchi şi cu cealaltă şi-a acoperit faţa şi ochii şi a stat aşa cugetând în sine multă vreme, apoi a şoptit: „Într-adevăr, acest veac a întrecut cu nedreptatea şi cu răutatea pe toate celelalte”.
A citit mai jos: „Păgânii cu idolii lor au fost nimiciţi cu lemnul, cu suliţa şi cu cuiele care au pironit trupul Meu, de viaţă purtătorul”. A tăcut câteva clipe şi iarăşi S-a aplecat asupra cărţii: „Doisprezece comandanţi ai Marelui Împărat, albi ca lumina, au tulburat marea, au închis gurile fiarelor, au înecat balaurii cei gânditori, au luminat pe orbi, au săturat pe cei flămânzi şi au sărăcit pe cei bogaţi. Au pescuit multe suflete moarte, dându-le din nou viaţă. Mare este plata lor”. Şi apoi după puţin a adăugat:
„Eu, Iubitorul de oameni, am ales şi mărturisitori, care au fost biruitori cu ajutorul Meu”. Prietenia lor a ajuns până la cer şi iubirea lor până la tronul Meu ! Dorul lor până la inima Mea şi jertfa lor mă arde cu putere. Slava şi puterea Mea este cu ei !”
După ce a întors multe file, a şoptit cu un zâmbet de mulţumire: „Omul care a ţinut cu cinste cârma celor şapte coline (Constantinopolul) şi a devenit împăratul lor a fost slujitorul dragostei Mele. I se cuvine Împărăţia cerurilor pentru că a fost râvnitor şi următor Domnului Său”.
Apoi, trecând peste multe file, a zis: „O, preafrumoasă şi preacinstită Mireasă, câţi vrăjmaşi s-au străduit să te murdărească! Dar nu M-ai trădat pe Mine, Mirele Tău ! Nenumărate erezii te-au ameninţat, dar piatra pe care ai fost zidită nu s-a mişcat, pentru că portile iadului nu au biruit-o (Matei 16, 18).
Mai jos erau scrise toate păcatele oamenilor, pe care moartea le-a găsit neşterse prin pocăinţă. Şi erau aşa de multe, ca nisipul mării … Le-a citit Domnul nemulţumit şi a dat din cap suspinând. Nenumărata mulţime a îngerilor stătea tremurând de frica dreptei mânii a Judecătorului.
Când Domnul a ajuns la jumătatea acestui veac, a zis: „Sfârşitul lui este plin de putoarea păcatului, de lucrurile omeneşti, care sunt toate mincinoase şi întinate: invidie, ură, minciună, hulă, duşmănie, chefuri, beţii, desfrânări, ucideri, avorturi, lăcomie, iubire de argint, ţinere de minte a răului. Dar ajunge! Îl voi curma la jumătate ! Să înceteze stăpânirea păcatului! Şi zicând aceste cuvinte pline de mânie, Domnul a dat Arhanghelului Mihail semnalul pentru judecată. Imediat, acela cu ceata lui au luat preastrălucitul şi negrăitul tron şi au plecat.
Era aşa de numeroasă ceata aceea, încât pământul nu o încăpea. Şi fugind strigau cu glas de tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot ! Plin este cerul şi pământul de slava Sa! şi de acest înfricoşat strigăt se cutremura cerul şi pământul. Sfânt, Sfânt, Sfânt, mare şi înfricoşat, minunat şi proslăvit este Domnul în vecii vecilor.
Apoi a pornit Gavriil cu ceata lui cântând; a urmat al treilea mare arhistrateg, Rafail, cu ceata lui, înălţând cântarea: Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.
În sfârşit, s-a pornit şi ceata a patra. Comandantul ei era alb şi luminos ca zăpada, cu privirea dulce. Şi fugind cânta cu putere: Dumnezeul dumnezeilor, Domnul au grăit şi au chemat pământul, de la răsăriturile soarelui până la apusuri. Din Sion este bună cuviinţa frumuseţii lui. Dumnezeu arătat va veni, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea. Foc înaintea lui va arde, şi împrejurul lui vifor foarte (Psalmi 49, 1-4). Şi restul psalmului. Iar comandanţii îi răspundeau: Vine Dumnezeu să judece pământul, că Tu stăpâneşti peste toate neamurile. Conducătorul acelei oşti se numea Uriil.
După puţin, au adus înaintea Domnului preacinstita Lui Cruce, care strălucea ca un fulger înfricoşat şi revărsa o negrăită mireasmă. În urma ei veneau cu multă cinste cetele stăpâniilor şi ale puterilor. Priveliştea era de o măreţie uimitoare. Nenumăratele puteri cântau cu o deosebită armonie. Unele ziceau cu multă teamă: Înălţa-Te-voiu Dumnezeul meu împăratul meu, şi bine voiu cuvânta numele Tău în veac şi în veacul veacului (Psalmi 144, 1). Altele ziceau: Înălţaţi pre Domnul Dumnezeul nostru, şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este (Psalmi 98, 5). Aliluia, Aliluia, Aliluia!
Apoi a dat dumnezeiască poruncă să vină iarăşi puternicul comandant Mihail, să stea lângă tronul Domnului. În acea clipă, a apărut un înger care ţinea o trâmbiţă. A luat-o Judecătorul în mâna Sa, a trâmbiţat de trei ori şi a zis trei cuvinte, apoi i-a dat-o lui Mihail. „Mergi la Golgota, unde Mi-am întins preacuratele mâini şi trâmbiţează şi acolo de trei ori!”
Îndată ce a plecat Mihail, Domnul a chemat ceata începătoriilor şi a zis, adresându-se comandantului ei: „Îţi poruncesc să iei dumnezeiasca ta ceată şi să vă împrăştiaţi în toată lumea, ca să aduceţi pe nori pe sfinţi, de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi. Să-i aduceţi pe toţi ca să Mă întâmpine, când va suna trâmbiţa”.
După toate acestea, dreptul Judecător a aruncat o privire spre pământ şi a văzut negură şi întuneric, jale şi vai şi multă tânguire, din înfricoşata tiranie a satanei. Turbează şi urlă balaurul. A dărâmat totul şi le zdrobeşte ca pe iarbă. Pentru că vede pe îngerii lui Dumnezeu că îi pregătesc focul cel veşnic.
Dacă a văzut toate acestea, Judecătorul a chemat un înger de foc cu înfăţişare aspră şi înfricoşată, fără milă; era conducătorul cetelor îngerilor care supraveghează focul iadului, şi i-a zis:
„Ia cu tine toiagul Meu, care leagă şi zdrobeşte. Ia şi nenumărată mulţime de îngeri din ceata ta şi pe cei mai înfricoşaţi care execută pedepsele celor din iad. Să mergeţi la marea cea gânditoare ca să găsiţi urmele domnului întunericului. Apucă-l cu putere şi-l ţine bine, lovindu-l fără milă cu toiagul, până când va preda ceata duhurilor celor rele. Leagă-i apoi tare pe toţi cu puterea toiagului Meu, după porunca Mea, şi apoi aruncă-i în chinurile iadului cele mai groaznice şi fără milă”.
Când toate au fost gata, s-a făcut semn arhanghelului care ţinea trâmbiţa să trâmbiţeze puternic. Imediat s-a făcut o tăcere de moarte ca şi cum s-ar fi liniştit toate.
La prima trâmbiţare s-au alcătuit toate trupurile morţilor. La a doua, Duhul Domnului a pus sufletele în trupurile moarte. Spaimă şi cutremur a cuprins toate; cele cereşti şi cele pământeşti tremurau. Atunci a sunat a treia oară şi cea mai înfricoşată trâmbiţă, care a zguduit toată lumea, când morţii au înviat din morminte „într-o clipită”. Înfricoşată privelişte ! Erau mai mulţi ca nisipul mării. În acelaşi timp se coborau din ceruri ca o ploaie densă spre tronul Judecăţii cetele îngereşti, zicând cu glas de tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de frică şi de cutremur!
Tot pământul şi mulţimea nenumărată a cetelor îngereşti stăteau aşteptând. Tremurau plini de spaimă în faţa înfricoşatei stăpâniri dumnezeieşti, care se cobora pe pământ. Şi pe când toţi priveau în sus, au început cutremure, tunete şi fulgere în Valea Judecăţii şi în văzduh şi toţi au fost cuprinşi de groază. Atunci tăria cerului s-a strâns ca o carte şi a apărut cinstita Cruce strălucind şi scânteind ca soarele. Îngeri o ţineau înaintea Domnului nostru Iisus Hristos şi Judecătorul lumii care venea.
Apoi se auzea un imn, o cântare străină: Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Dumnezeu este Domnul, Judecător, Stăpânitor şi Domn al păcii.
Îndată ce s-a terminat această puternică slavoslovie, a apărut Judecătorul pe nori, şezând pe tron de foc. Cu preacurata Lui strălucire învăpăia cerul şi pământul.
Atunci, din mulţimea morţilor care înviaseră, unii au început să strălucească ca soarele şi îndată au fost răpiţi pe nori în văzduh pentru întâmpinarea Domnului lor. Cei mai mulţi însă au rămas jos. Nimeni nu i-a luat la cer. Se tânguiau cu amar că nu s-au învrednicit şi ei să fie răpiţi pe nori şi mâhnirea şi durerea umpleau de amărăciune sufletele lor. Au căzut toţi în genunchi în faţa Judecătorului şi apoi s-au ridicat.
Înfricoşatul Judecător Se aşezase deja pe tronul Judecăţii şi în jurul Lui se adunaseră toate puterile cereşti cu frică şi cu cutremur. Cei ce fuseseră răpiţi pe nori pentru întâmpinarea Lui stăteau de-a dreapta, ceilalţi se aflau de-a stânga Judecătorului. Cei mai mulţi dintre aceştia erau iudei, conducători, arhierei, preoţi, împăraţi, mulţime de monahi şi mireni. Stăteau ruşinaţi şi se jeleau de pierzarea lor. Feţele lor erau ticăloşite şi suspinau cu adâncă mâhnire. O tânguire de moarte s-a lăsat peste toţi şi nici o mângâiere nu le venea de nicăieri. Dar cei ce stăteau de-a dreapta Judecătorului erau veseli, luminoşi ca soarele, cinstiţi, slăviţi, albi ca lumina, parcă aprinşi de o dumnezeiască lumină. Ca să îndrăznesc să o zic, semănau cu Domnul şi Dumnezeul lor.
Deodată, înfricoşatul Judecător şi-a aruncat privirea într-o parte şi în alta. S-a uitat de-a dreapta bucuros şi a zâmbit. Când însă s-a întors spre stânga, s-a tulburat, s-a mâniat tare şi şi-a întors îndată faţa. Atunci, cu glas puternic şi dumnezeiesc a zis celor de-a dreapta: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia care a fost gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav şi M-aţi cercetat, în temniţă şi aţi venit la Mine (Matei 25, 34-36).
Atunci, aceia s-au mirat şi au întrebat: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Ţi-am dat să mănânci, sau însetat şi Te-am adăpat? Şi când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat, şi când Te-am văzut bolnav şi în temniţă? (Matei 25, 37-39)
Amin zic vouă, întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40).
Apoi S-a întors şi către cei de-a stânga şi le-a zis cu asprime: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi slugilor lui. Căci am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi nu M-aţi primit, gol şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat (Matei 25, 41-43). Doamne, i-au răspuns aceia nedumeriţi, când Te-am văzut bolnav şi în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie? (Matei 25, 44)
Amin zic vouă, le-a răspuns Domnul, întrucât nu aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut (Matei 25, 45). Pieriţi din ochii Mei, blestemaţi ai pământului! În tartar, în scrâşnirea dinţilor, acolo va fi plângere şi tânguire fără de sfârşit!
Cum a rostit Judecătorul această hotărâre, dinspre răsărit s-a pornit un uriaş râu de foc care curgea vijelios spre apus. Era lat ca o mare întinsă.
Văzându-l, păcătoşii din stânga s-au îngrozit şi au început să tremure de spaimă în deznădejdea lor. Atunci, nemitarnicul Judecător a poruncit ca toţi, drepţi şi păcătoşi, să treacă prin râul cel arzător, pentru ca să fie încercaţi prin foc.
Au început cei din dreapta, care au trecut toţi şi au ieşit ca aurul curat. Lucrurile lor nu au ars, ci s-au arătat prin încercare mai luminoase şi mai limpezi, iar ei s-au umplut de bucurie.
Apoi au început să treacă şi cei din stânga prin foc, ca să fie încercate şi lucrurile lor. Dar fiindcă erau păcătoşi, flăcările au început să-i ardă, ţinându-i în mijlocul râului. Şi lucrurile lor au ars ca pleava, iar trupurile au rămas întregi, ca să ardă ani şi veacuri nesfârşite, împreună cu diavolii.
Nici unul nu a reuşit să iasă din acel râu de foc. Pe toţi i-a ţinut focul, pentru că erau vrednici de osândă şi de pedeapsă.
După ce păcătoşii au fost predaţi iadului, înfricoşatul Judecător s-a ridicat de pe tron şi a pornit către dumnezeiescul palat, împreună cu toţi sfinţii Săi. Îl înconjurau cu multă frică şi cutremur puterile cereşti cântând: Ridicaţi căpetenii porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei (Psalmi 23, 7), Domnul şi Dumnezeul dumnezeilor, împreună cu toţi sfinţii Lui, care se vor bucura de veşnică moştenire.
Altă ceată răspundea şi zicea: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului (Psalmi 117, 24), cu cei pe care i-a învrednicit harul Său să se numească fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Domnul, împreună cu fiii Noului Sion şi S-a arătat nouă (Psalmi 117, 25).
Şi arhanghelii care mergeau după Domnul Îl slavosloveau, cântând pe rând o cântare cerească: Veniţi să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, să întâmpinăm faţa Lui cu mărturisire şi în psalmi să-I cântăm Lui. Iar altă ceată răspundea armonios: Dumnezeu mare este Domnul şi Împărat mare peste tot pământul. Că în mâna Lui sunt marginile pământului şi înălţimile munţilor ale Lui sunt. Acestea şi multe alte cântări armonioase cântau îngerii, încât toţi care le auzeau se bucurau de o negrăită bucurie. Astfel cântând, au intrat sfinţii cu Domnul Iisus Hristos la ospăţul cel ceresc din dumnezeiescul palat şi inimile lor săltau de bucurie. Şi îndată porţile palatului s-au închis.
Atunci, Împăratul ceresc a chemat pe mai marii îngerilor. Primii au venit Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil şi conducătorii cetelor. Au urmat apoi cei doisprezece luminători ai lumii, apostolii. Lor le-a dat Domnul slavă strălucită şi douăsprezece tronuri ca de foc, ca să stea cu multă cinste lângă învăţătorul lor, Hristos. Chipul lor scânteia de o negrăită lumină veşnică şi hainele lor străluceau şi erau luminoase ca chihlimbarul; şi căpeteniile îngerilor îi cinsteau. Apoi li s-au dat şi douăsprezece coroane minunate, împodobite cu pietre de mult preţ, care străluceau cu o lumină orbitoare şi îngeri slăviţi le ţineau deasupra capetelor lor.
Au venit apoi înaintea Domnului cei şaptezeci de apostoli. Şi aceştia au primit cinste şi slavă, dar cununile celor doisprezece erau mai minunate.
Acum a venit rândul mucenicilor. Aceştia au primit cinstea şi slava marilor oşti îngereşti care s-au prăbuşit din cer împreună cu Lucifer. Adică, mucenicii au devenit îngeri şi conducători ai cetelor îngereşti. Îndată li s-a adus o mulţime de coroane care au fost puse pe sfintele lor capete. Cum străluceşte soarele, aşa străluceau coroanele. Astfel, sfinţii mucenici, îndumnezeiţi, se bucurau de o nespusă bucurie.
Apoi a intrat ceata sfântă a ierarhilor, preoţilor, diaconilor şi a celorlalţi clerici. Au fost încununaţi şi ei cu cununi veşnice, potrivit cu râvna, răbdarea şi lucrarea lor. Cunună de cunună se deosebea în slava ei, precum se deosebeşte stea de stea. Şi mulţi preoţi şi diaconi erau mai slăviţi şi mai luminoşi decât mulţi arhierei. Lor li s-a dat şi câte o biserică pentru ca să aducă pe jertfelnicul cel înţelegător sfânta jertfă şi slujbe bineplăcute lui Dumnezeu.
A intrat apoi cuvioasa ceată a monahilor. Chipul lor revărsa o tainică mireasmă şi scânteia ca soarele. Domnul i-a împodobit cu şase aripi şi prin puterea Sfântului Duh au devenit asemenea cu înfricoşaţii heruvimi şi serafimi şi au început să cânte cu glas de tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Sa ! Slava lor este mare şi negrăită, iar cununile lor felurit împodobite şi luminoase; potrivit cu luptele şi sudorile lor, au primit şi cinstea.
A urmat apoi ceata proorocilor. Lor le-a dăruit Împăratul Cântarea Cântărilor, Psaltirea lui David, timpane şi hore, lumină nematerialnică, strălucitoare, negrăită bucurie şi slavoslovia Duhului Sfânt. Atunci, Stăpânul dumnezeiescului ospăţ le-a cerut să cânte ceva. Şi au cântat o cântare aşa de melodioasă, încât toţi săltau de fericire. După ce sfinţii au primit aceste daruri din preacuratele mâini ale Mântuitorului, aşteptau acum pe acelea pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit.
A intrat apoi toată ceata oamenilor care s-au mântuit în lume: săraci şi domni, împăraţi şi supuşi, robi şi liberi. Au stat toţi înaintea Domnului, care a despărţit dintre ei pe cei milostivi şi curaţi şi le-a dat desfătarea Raiului din Eden, palate cereşti şi luminoase, cununi de mult preţ, sfinţenie şi bucurie, sceptre şi tronuri şi îngeri ca să-i slujească.
Apoi au venit toţi cei ce din dragoste pentru Hristos s-au făcut săraci cu duhul. Acum au fost slăviţi foarte mult. Din însăşi mâna lui Hristos au primit cunună strălucită şi moştenirea Împărăţiei cerurilor. Apoi cei ce plâng păcatele lor şi-au primit marea mângâiere a Sfintei Treimi. Pe urmă, cei blânzi şi fără răutate, care au moştenit cerescul pământ, unde se află dulceaţa şi mireasma Duhului Sfânt. Şi ei au fost cuprinşi de o negrăită bucurie şi plăcere, văzând că s-au învrednicit să moştenească pământul cel fericit; cununile lor ca de trandafiri scânteiau.
Au urmat cei flămânzi şi însetaţi de dreptate. Lor le-a dat plata dreptăţii ca să se sature şi cu buna lor aşezare s-au bucurat văzând că Împăratul Hristos este înălţat şi slăvit de îngeri.
Apoi au intrat cei prigoniţi pentru dreptate. Lor le-a dăruit sfânta slavoslovie şi preaminunată viaţă. S-au aşezat pentru ei tronuri minunate pe care să stea în Împărăţia cerurilor. Coroanele lor erau de aur sfânt şi nematerialnice şi străluceau aşa de tare, încât de slava lor să se bucure şi cetele îngereşti. A intrat apoi ceata celor prigoniţi pentru Hristos, Marele Dumnezeu şi Mântuitorul sufletelor noastre. Pe ei i-a aşezat pe tronuri de aur şi au fost lăudaţi de Dumnezeu.
După aceştia a intrat marea mulţime de păgâni, care nu au cunoscut legea lui Hristos, dar din fire au ţinut-o, ascultând de glasul conştiinţei lor. Mulţi străluceau ca soarele de nevinovăţia şi curăţia lor şi Domnul le-a dat Paradisul şi cununi luminoase şi împletite de trandafiri şi crini. Dar pentru că au fost lipsiţi de dumnezeiescul botez erau orbi. Pentru că sfântul botez este lumina şi ochiul sufletului. Şi nu vedeau deloc slava lui Dumnezeu. De aceea cine nu este botezat, deşi moşteneşte bucuria Raiului şi simte ceva din mireasma şi dulceaţa lui, nu vede nimic.
După aceştia, a văzut Cuviosul Nifon o ceată de sfinţi care erau copiii creştinilor. Toţi păreau să fie ca de treizeci de ani. Mirele i-a privit cu faţa veselă şi le-a zis: Haina botezului este într-adevăr fără pată, fapte însă deloc. Vouă ce să vă fac ? Atunci ei au răspuns cu îndrăzneală: Doamne, am fost lipsiţi de bunătăţile Tale cele pământeşti, cel puţin să nu ne lipseşti de cele cereşti!
Mirele a zâmbit şi le-a dat bunătăţile cele cereşti. Au primit şi cununa nevinovăţiei şi a nerăutăţii şi toate oştile cereşti i-au admirat. Era minunat să auzi pe sfinţii îngeri care, bucurându-se nespus de vederea tuturor cetelor sfinţilor, cântau dulci cântări.
După toate acestea, Sfântul Nifon vede că vine înaintea Mirelui o dumnezeiască Mireasă. În jurul ei se revărsau miresme cereşti şi mir dumnezeiesc. Pe preafrumosul ei cap purta o neasemuită diademă împărătească care scânteia. Îngerii o priveau uimiţi şi sfinţii copleşiţi. Harul Sfântului Duh o îmbrăca în haină aurită şi preaînfrumuseţată. Intrând în dumnezeiescul palat, o însoţeau o mulţime nenumărată de fecioare care cântau cu slavoslovii şi imne măreţia lui Dumnezeu.
Când a ajuns lângă Mirele Hristos, marea Împărăteasă s-a închinat de trei ori împreună cu toate sfintele fecioare. Atunci Cel preafrumos a văzut-o şi s-a bucurat. Şi-a plecat capul şi a cinstit-o ca pe preacurata Maica Sa. Aceasta s-a apropiat cu multă evlavie şi cinste şi a sărutat nemuritorii şi neadormiţii Săi ochi, precum şi îndureratele Sale mâini.
După dumnezeiasca sărutare, Domnul a dat fecioarelor haină strălucitoare şi cununi prealuminoase şi au venit toate puterile cereşti cântând şi fericind-o şi slăvind-o.
Atunci, Mirele s-a ridicat de pe Tronul Său având de-a dreapta pe Maica Sa, iar de-a stânga pe cinstitul Prooroc şi Înaintemergătorul Său, a ieşit din palat şi a mers la dumnezeiescul ospăţ, unde se aflau bunătăţile pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pregătite pentru toţi cei ce au iubit pe Dumnezeu. În urmă veneau toţi sfinţii. Aceştia, cum au văzut bunătăţile, s-au umplut de o nespusă bucurie şi au început să umble prăznuind la minunatul ospăţ. Dar pe acestea robul lui Dumnezeu Nifon nu a mai putut să le descrie. Deşi l-am silit de multe ori, nu mi-a spus măcar cât de puţin. Nu pot, fiule, zicea suspinând, să înfăţişez cu limba sau să asemuiesc cu vreun lucru pământesc lucrurile acelea. Erau mai presus de orice cugetare şi închipuire, dincolo de toate cele văzute şi nevăzute.
Deci, după ce Domnul a împărţit sfinţilor toate bunătăţile cele negrăite şi nemaiauzite, a poruncit heruvimilor să înconjoare veşnicul ospăţ, aşa cum zidul înconjoară un oraş. A poruncit apoi ca serafimii să înconjoare pe heruvimi, domniile pe tronuri, începătoriile pe domnii, stăpâniile pe începătorii şi în sfârşit puterile cerurilor pe stăpânii. Precum un zid înconjoară un oraş, aşa cetele cereşti se înconjurau una pe alta.
De-a dreapta ospăţului veacurilor stătea cu mare cinste Arhanghelul Mihail cu ceata lui; la stânga Gavriil cu ceata lui, Uriil stătea la apus şi Rafail la răsărit. Toate acestea s-au făcut cu porunca Domnului nostru Iisus Hristos, a Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului tuturor sfinţilor. Aceste patru cete erau foarte mari şi împreună cu cetele preacuratelor puteri înconjurau ospăţul lui Dumnezeu cu mare strălucire.
Când toate acestea s-au terminat, atunci Însuşi Dumnezeu-Omul Iisus S-a supus Celui ce-I supusese toate şi I-a predat toată stăpânia şi domnia şi puterea, care o luase de la El. Apoi El a intrat la dumnezeiescul ospăţ, ca Moştenitor al Tatălui, Împărat şi Arhiereu împreună moştenitor cu toţi sfinţii.
La sfârşitul tuturor tainelor pe care le-a văzut Sfântul Nifon, a văzut cea mai înfricoşată descoperire. Însuşi Tatăl Fiului Unul-Născut, Născătorul, Lumina cea neapropiată şi negrăită, a răsărit deodată luminând deasupra preacuratelor puteri, deasupra tuturor cerurilor şi a cetelor cereşti. Lumina peste preacuratul ospăţ cum luminează soarele lumea. Aşa strălucea Tatăl milostivirilor. Şi precum buretele absoarbe şi ţine vinul, aşa sfinţii se umpleau de nespusa dumnezeire a Tatălui şi Împăratului, neîntrerupt cu El în veci. De acum nu mai era pentru ei nici noapte, nici zi. Exista numai Dumnezeu şi Tatăl, Fiul şi Duhul, lumina şi hrana, viaţa şi strălucire, bucurie, veselie şi desfătare în Duhul Sfânt.
Apoi s-a făcut o adâncă tăcere. Ochii Sfântului Nifon au primit o lumină curată, neamestecată ca să vadă. Primei cete care înconjură ospăţul i s-a rânduit să săvârşească o cântare neîntreruptă şi nesfârşită. Ea a fost cuprinsă de o negrăită şi nespusă bucurie. Îndată dumnezeiasca şi înfricoşata ceată a început o negrăită slavoslovie. Inimile sfinţilor săltau de bucurie şi desfătare. Cântarea de slavoslovie a trecut de la prima ceată la ceata a doua a serafimilor. A început atunci şi aceea să cânte cu multă măiestrie o cântare tainică. Ca o înşeptită dulceaţă răsuna slavoslovia şi în urechile sfinţilor, care se bucurau negrăit cu toate simţirile lor. Ochii vedeau lumina cea neapropiată, mirosul lor mirosea mireasma dumnezeirii, urechile lor auzeau dumnezeiasca cântare a preacuratelor puteri, gura lor gusta Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, nou, întru Împărăţia cerurilor, mâinile lor pipăiau veşnicele bunătăţi şi picioarele lor săltau la ospăţ. Astfel, toate simţirile lor se săturau de negrăită bucurie.
După puţin timp, cea de-a doua ceată a transmis acea dumnezeiască cântare cetei a treia, apoi cetei a patra până la cea din urmă, producând cu dulceaţa cântării plăcere şi bucurie în inimile sfinţilor. Şi era uimitor că cetele nu cântau mereu aceeaşi cântare, ci era o felurime nemărginită de cântări şi noutate în cântările pe care le cântau. Când cele şapte cercuri ale cetelor au întregit preacurata lor slavoslovie, ceata arhanghelilor a început cântarea cea întreit sfântă: a cântat Mihail şi a răspuns Gavriil; apoi a cântat Rafail şi a răspuns Uriil. Se auzea o armonie extraordinară. Cei patru stâlpi de foc, arhanghelii, erau mai presus; cântarea lor era înflăcărată şi pătrunzătoare.
Mişcaţi de acea negrăită dulceaţă au început atunci toţi sfinţii de la cerescul ospăţ să cânte măreţiile lui Dumnezeu. Astfel, pretutindeni, înlăuntru şi afară răsuna cântare îngerească. Cântare preasfântă care înflăcăra sfintele inimi cu o fericită plăcere în vecii nesfârşiţi.
După ce le-a văzut pe toate acestea de trei ori fericitul Nifon, când se afla în mare răpire şi vedere, a auzit glasul lui Dumnezeu, zicându-i: Nifone, frumoasă a fost prooroceasca ta vedenie. Scrie dar cu amănuntul toate cele ce ai văzut şi auzit, pentru ca aşa se vor întâmpla. Şi le-am arătat ţie pentru că îmi eşti prieten credincios, fiu al Meu iubit şi moştenitor al împărăţiei Mele. Încredinţează-te deci acum, când te-am învrednicit să vezi înfricoşatele taine, de marea Mea iubire de oameni faţă de cei ce se închină cu smerenie împărăţiei şi stăpânirii Mele. Pentru că Eu mă bucur să privesc spre cel blând şi smerit şi care se cutremură de cuvintele Mele.
După ce i-a spus aceasta, Domnul l-a eliberat de acea înfricoşată şi preaminunată vedenie care îl stăpânise timp de două săptămâni. Când şi-a venit în sine, stătea îngrozit şi se tânguia îndurerat. Lacrimile îi curgeau şiroaie şi zicea: Vai de mine, ticălosul! Ce-l aşteaptă pe bietul meu suflet! Vai de mine, mişelul! Oare în ce stare mă voi afla acolo, eu păcătosul? Cum mă voi îndreptăţi faţă de Judecătorul? Ce scuză voi aduce pentru păcatele mele şi unde voi ascunde mulţimea fărădelegilor mele? O, întinatule şi ticălosule! … Suspin nu am, nici lacrimi şi nici pocăinţă nu aflu; milostenie deloc, nerăutatea şi blândeţea se află foarte departe de mine. Vai mie! Ce să fac eu nevrednicul şi întinatul? De unde să încep să-mi mântuiesc sufletul?
Haina botezului am întinat-o, botezul l-am murdărit, sufletul mi l-am înnoroiat, mintea mi-am întunecat-o, viaţa mi-am cheltuit-o în petreceri şi beţii. O, păcătosul de mine ! Nu ştiu ce voi face. Ochii mei privesc lucrurile cele de ruşine, urechile ascultă cântece lumeşti, mirosul adulmecă după miresme, gura îmi este pornită spre lăcomie. Vai mie, ticălosul ! Mâinile mele se bucură în păcate, trupul meu doreşte să se tăvălească în noroiul fărădelegii şi caută paturi moi şi mâncare aleasă. Oh, nelegiuitul, întunecatul şi împuţitul ! Unde să merg nu ştiu ! Cine mă va scoate din acel foc amar ? Cine mă va izbăvi din întunericul cel mai dinafară al înfricoşatului tartar ? Cine mă va izbăvi de scrâşnirea dinţilor? Vai, vai mie, scârbosul şi nelegiuitul ! Mai bine era să nu mă fi născut! … O, de ce slavă mă lipsesc eu, înnegritul ! De ce cinste şi de ce cununi !
Ce bucurie şi veselie voi pierde fiindcă m-am robit de păcat ! Ticăloase suflete, unde îţi este umilinţa, unde luptele, unde virtuţiile? Vai ţie, întinatule ! În ce loc te vei afla în ziua aceea? Ai făcut vreun bine ca să placi lui Dumnezeu? Vei merge în văpaie. Cum vei răbda vaiul şi scrâşnirea? O, întinate suflete, cum ai poftit să te tăvăleşti mereu în necurăţie, cum ai slujit necontenit pântecelui? Nelegiuitule şi stricatule, ce ruşine vei suferi înaintea lui Dumnezeu? Cu ce ochi te vei uita la dumnezeiasca Sa faţă? Spune-mi ! Spune-mi ! Ai văzut acele preaminunate privelişti pe care Domnul le va înfăptui cândva. Spune-mi deci, o, suflete, ai vreo faptă vrednică de acea slavă ? Cum vei intra acolo după ce ai întinat dumnezeiescul botez? Vai de tine, ticăloase suflete al meu. Vei moşteni focul cel veşnic şi unde va fi atunci păcatul şi tatăl lui ca să te mântuiască? Ci, Doamne Dumnezeul meu, mântuieşte-mă de foc, de scrâşnirea dinţilor, de tartar.
Cu aceste cuvinte se ocăra pe sine fericitul, rugându-se. În zilele următoare, l-am văzut că se plimbă târându-şi picioarele, oftând cu amare suspinuri, tânguire şi lacrimi. Se gândea la lucrurile minunate pe care le văzuse şi făcea tot ce se putea ca să le câştige.
Adeseori, când se gândea mai adânc şi mai curat la vedenia sa, ieşea din sine. Ardea după vederea Duhului Sfânt şi zicea: O, ce bucurie, ce slavă, ce strălucire aşteaptă pe sfinţi în ceruri ! Cum mă mai tem să nu fiu lipsit de ele! Suspina adânc şi adăuga: Doamne, ajută-mă şi mântuieşte întunecatul meu suflet!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s