Sfinții Părinți ne invata cum sa ne rugam

1

Trebuie să mărturisim că Părinții noștri în vechime se ocupau mult cu Psalmii lui David și cei mai mulți învățau pe de rost întreaga Psaltire, pe care o considerau o slujbă deplină. De la Sfinții Părinți Biserica noastră a preluat obiceiul de a împlini slujba de zi și de noapte cu mulți psalmi. După cum se știe, se citește întreaga Psaltire toată săptămâna, și mulțime de psalmi completează părțile slujbelor, precum utrenia, vecernia și celelalte. Marea însemnătate a psalmilor care s-au impus atât de mult în ierurgia bisericească și în tradiție este ignorată astăzi în neamul nostru, cu excepția instituțiilor monahale. Și aceasta se datorează mai ales necunoașterii limbii[1] și tendinței de a scurta sinaxele bisericești. Dar să ne întoarcem la tema noastră. Cum am spus mai sus, bogăția înțelesurilor Psalmilor lui David a preocupat mult Biserica primară și pe înșiși Părinții însingurați, până în perioada de vârf a Palestinei în secolele V-VI, când monahii savaiți au introdus imnologia pe opt glasuri și a troparelor, în special la praznicele împărătești și ale Maicii Domnului, dar și la cele în cinstea sfinților. Modul acesta general al imnologiei bisericești în noua formă, care se păstrează până astăzi, privește în principal caracterul ecleziastic al obștii generale a credincioșilor.
Totuși, Părinții, pentru rugăciunea privată a celor ce se roagă deosebi, au născocit rugăciuni scurte de un singur gând, ca fiind mai folositoare în scopul interiorizării și concentrării, în locul diversității Psalmilor și a multor tropare ale sinaxelor bisericești. Uneori repetau începutul Psalmului 50: Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea. Alteori, repetau cuvintele vameșului: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului, iar alteori eu, Doamne, ca un om am greșit, iar Tu ca un Dumnezeu iartă-mă. Iar alții iarăși repetau neîncetat cuvintele tâlharului celui recunoscător: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta.
Dar cea mai importantă invocare monologică menținută până astăzi, care s-a impus mulțimilor de credincioși din toate cinurile și pozițiile, a rămas rugăciunea Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.
Acest nume mai dulce decât mierea și fagurele, mai presus de orice nume, întru care nădăjduim și pe care Îl invocăm și întru care putem să ne mântuim, a devenit și a rămas preocuparea stăruitoare și lucrarea permanentă a oricărui credincios conștiincios, care crede și cunoaște modul mântuirii lui.
Dacă rugăciunea este „împreună-ființare și unire a omului cu Dumnezeu”, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, și „convorbire cu Dumnezeu”, potrivit Sfântului Nil, fiecare credincios este dator să încerce mai multe moduri și mijloace care conduc la această reușită, ca să răsplătească Stăpânul nostru intenția noastră bună și să dea El Însuși rugăciunea celor ce se roagă.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] În Grecia există această situație, textele Psalmilor și ale slujbelor sunt scrise în greaca veche pe care puțini greci o mai cunosc astăzi. De aceea pentru ei citirea Psaltirii e anevoioasă, precum și înțelegerea ei.

1

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s