Mărturia unui fost călugăr franciscan: „Ortodoxia este adevărata mireasă a lui Hristos”

22154296_751641545007406_8885749858002671714_n

A îmbrăţişa Ortodoxia nu înseamnă altceva decât a îmbrăţişa credinţa Evangheliei în limpezimea ei iniţială, în timp ce, dimpotrivă, a o nega şi a apostazia de la Ortodoxie înseamnă a nega şi a apostazia de la creştinism, în întregime.

Biserica Ortodoxă este singura care, ca un paznic credincios al credinţei evanghelice, „nu a schimbat vreodată ceva din aceasta, nici nu a scos, nici nu a adăugat”; „nici nu a tăiat cele esenţiale, nici nu le-a adunat pe cele secundare, nici nu a pierdut ceva al ei, nici nu a apucat ceva străin, rămânând întotdeauna înţeleaptă şi credincioasă celor pe care le-a moştenit”, întrucât ştie că în credinţa ce i-a fost dată o dată pentru totdeauna nu e îngăduită nici cea mai mică schimbare, nici măcar făcută de „un înger din cer”, cu atât mai puţin de un om pământesc, mincinos şi păcătos!…

Ortodoxia este adevărata mireasă a lui Hristos, „fără pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci sfântă şi fără prihană”. Aceasta este Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, singura Sa Biserică, „adevărata Biserică Sobornicească, care se luptă împotriva tuturor ereziilor. Să lupte, se poate. Să fie înfrântă, însă, niciodată. Deşi toate ereziile şi schismele din ea au răsărit, ca mlădiţe nefolositoare, tăiate chiar din viţa de vie însăşi, ea rămâne statornică prin rădăcina sa, prin unirea sa cu Dumnezeu”. Cine o urmează, pe Dumnezeu Îl urmează; cine ascultă glasul ei, glasul lui Dumnezeu Îl ascultă; şi cine nu i se supune, se face păgân.

Pavel de Ballester, Episcop de Nazianz

„Convertirea mea la Ortodoxie – mărturia unui călugăr franciscan”, Ed. Nepsis, 2010, pag. 74-75

1

Anunțuri
Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Trebuie făcută totdeauna cumpătat, o nevoinţă, oricare ar fi ea

21768242_748595915311969_4503803219536859125_n

Este lucru ştiut că acela care exersează pese măsură la pian face crampe la mâini, şi cel ce scrie prea mult face de asemenea crampe de scris. Descumpănit şi tulburat, proaspătul muzicant sau scriitor trebuie să-şi întrerupă lucrul său; rămâne fără ocupaţie şi pradă multor influenţe. Această pildă să ne fie de luare aminte. Postul, ascultarea, înfrânarea, privegherea şi rugăciunea luate împreună fac parte dintr-o nevoinţă, şi sunt doar o nevoinţă.

Iar o nevoinţă, oricare ar fi ea, trebuie făcută totdeauna cumpătat, socotind cu înţelepciune propriile puteri şi fără de exagerare în nicio privinţă. „Fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi cu rugăciuni!” îndeamnă Sfântul Apostol Petru şi printr-însul, Domnul!

Tito Colliander

„Calea Asceţilor”, trad. de Pr. Dan Bădulescu, Ed. Scara, Bucureşti, 2002, pag. 57

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Cel care se amuză pe seama altora nimic nu este mai de rușine

1

Cel care se amuză pe seama altora este ciudat, dificil, nestatornic, ușuratic, schimbător.

Cel care se distrează pe seama altuia se schimbă și se preface foarte repede, îi imită pe toți și pe toate, felul de a fi al cuiva, cuvintele, râsul și mersul; face glume și dă prilej de certuri inutile celor pe care-i ironizează fără motiv. În sufletul celui care face își află sălașul vicii mari, dezordine și singurătate; armonia s-a pirdut, zidirea s-a năruit, frica a fost izgonită, respectful a dispărut.

“Dacă se află cineva care este necinstit și urât, acesta este cel care face glume. Nimic nu este mai de rușine decât cel care se amuză pe seama altora. Gura lui nu este plină de har, ci de dureri” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Sfântul Nectarie din Eghina

„Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute”, Ed. Sophia / Metafraze, 2012

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Starețul Iosif Vatopedinul – Oare nu vom răbda încercările pentru dragostea lui Hristos?!

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Sfântul Ioan Gură de Aur: Când nu te afli în biserică, să spui tainic în sinea ta aceste 3 cuvinte

2

Aşa şi tu, atunci când eşti ispitit, să ceri tainic ajutor de la Dumnezeu. El este tot timpul alături de tine, de aceea nu trebuie să I te adresezi într-un fel anume, aşa cum faci cu oamenii.

Când nu te afli în biserică, să spui tainic în sinea ta „Miluieşte-mă, Doamne!” Strigă la Dumnezeu cu gândul tău, fără să-ţi mişti buzele. Dumnezeu ne aude şi atunci când tăcem. Nu este atât de important unde, ci cum ne rugăm. Chiar şi când te afli în baie să te rogi. Să te rogi oriunde ai fi. Întreaga zidire este biserica lui Dumnezeu. Tu însuţi eşti biserica lui Dumnezeu şi cauţi loc unde să te rogi?

În faţa evreilor era marea, iar din spate veneau ameninţător egiptenii. Atunci, Moise a fost cuprins de o aşa de mare spaimă, încât a cerut ajutor lui Dumnezeu fără să spună niciun cuvânt. Şi chiar dacă vocea lui Moise nu se auzea, Domnul l-a întrebat: Ce strigi către Mine? (Ieş. 14, 15). Aşadar, Dumnezeu l-a auzit chiar dacă nu spusese nimic. Aşa şi tu, atunci când eşti ispitit, să ceri tainic ajutor de la Dumnezeu. El este tot timpul alături de tine, de aceea nu trebuie să I te adresezi într-un fel anume, aşa cum faci cu oamenii. Vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: „Iată-mă!” (Isaia 58, 9). Dacă ai mereu inima curată, Dumnezeu te va auzi oriunde şi oricând.

***

Cele mai iubite cuvinte: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul

Noi vorbim Domnului direct, cu smerenia intensă a vameşului care, spre deosebire de fariseul îndrăzneţ şi vorbăreţ, putea doar să se bată în piept şi să spună: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 9-14). Persoana care se roagă cu Rugăciunea lui Iisus în acest mod este om care creşte în cunoaşterea lui Dumnezeu, adică un om care se apropie de Dumnezeu. Da, omul foloseşte cuvinte şi noi credem că aceste cuvinte sunt adevărate. Deşi scopul nu sunt cuvintele în sine, ele sunt necesare celor mai mulţi dintre noi pentru a ne concentra mintea şi a ne deschide inima în smerenie şi pocăinţă.
A te ruga cu adevărat înseamnă a sta cu mintea în inimă în prezenţa Domnului, adică a fi pe deplin deschis lui Hristos, fiind în comuniune cu El din adâncurile ființei noastre. Sfântul Apostol Pavel scrie că Duhul Sfânt ne învaţă cum să ne rugăm, cu suspine prea adânci pentru a le exprima în cuvinte (Romani 8, 26). Ca să spun adevărul, nu mă aflu încă acolo, nici pe departe. Am nevoie de cuvinte în rugăciune pentru a nu-mi lăsa mintea să rătăcească. De aceea cuvintele simple ale Rugăciunii lui Iisus sunt atât de iubite în Ortodoxie: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Ori de câte ori facem ceva care nu are nevoie de o concentrare mintală semnificativă, ne putem ruga în tăcere cu Rugăciunea lui Iisus. Dacă nu este nimeni în apropiere, putem spune cuvintele cu voce tare, fără a provoca probleme. Pentru rugăciunile personale obișnuite de dimineaţă sau de seară, putem dedica cinci sau zece sau mai multe minute. Nu este teologie abstractă, ci o motivație ce ne așază în locul potrivit înaintea Domnului.
Cu această rugăciune în inimile noastre, cerem ajutorul lui Hristos, chiar atunci când mărturisim greşelile noastre. Nu trebuie să fie rostită ca şi cum recităm o formulă sau am încerca să Îl influenţăm pe Dumnezeu cu cuvinte magice, ci din inimă, cu concentrare deplină. Noi vorbim Domnului direct, cu smerenia intensă a vameşului care, spre deosebire de fariseul îndrăzneţ şi vorbăreţ, putea doar să se bată în piept şi să spună: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 9-14). Persoana care se roagă cu Rugăciunea lui Iisus în acest mod este om care creşte în cunoaşterea lui Dumnezeu, adică un om care se apropie de Dumnezeu. Da, omul foloseşte cuvinte şi noi credem că aceste cuvinte sunt adevărate. Deşi scopul nu sunt cuvintele în sine, ele sunt necesare celor mai mulţi dintre noi pentru a ne concentra mintea şi a ne deschide inima în smerenie şi pocăinţă. Dacă încerc să stau în linişte chiar şi pentru câteva minute, în rugăciune fără cuvinte, mintea mea rătăceşte teribil. Nu sunt un expert al rostirii Rugăciunii lui Iisus, dar o consider foarte folositoare pentru cel care vrea să stea așa cum se cuvine înaintea Domnului. Dacă ne adresăm Lui cu smerenie şi pocăinţă, simţim puterea şi prezenţa Sa în viața noastră. Sufletul nostru devine mai fin racordat la ceea ce face El, iar El răspunde chemării noastre de a ne ajuta. Aceasta nu este o meditaţie pentru a te elibera de stres, ci o smerită rugăciune către Mântuitorul nostru.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieții; Pr. Prof. Philip LeMasters, Credinţa uitată. Vechi adevăruri din Răsăritul creştin pentru creştinii contemporani.

sf-ioan-gura-de-aur

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Cum că aceasta se întâmplă din dumnezeiască iconomie. De multe ori, cei păcătoși se cutremură văzând chinurile iadului și pe diavoli, atunci când încă mai răsuflă. Și astfel se despart de trup. Despre cei care mor și iarăși se întorc în trup.

2

1. A Sfântului Grigorie Palama

Întrebare a lui Petru:

Cum se tâlcuieşte lucrul acesta care se întâmplă cu mulţi, că sunt răpiţi din trup, ca într-o amăgire, şi, după ce rămân pentru puţin timp neînsufleţiţi, se întorc iarăşi la viaţă?

Răspunsul lui Grigorie:

Lucrul acesta, Petre, dacă e bine priceput, nu este amăgire, ci e spre în­văţătură de minte. Căci îl rânduieşte milostivirea lui Dumnezeu, prin iconomie, ca un preamare dar al milei Lui; şi e dat multora pentru ca, ieşind din trup şi întorcându-se din nou în acesta, să vadă chinurile iadului, despre care au auzit mai înainte, dar nu credeau; şi aşa să se teamă.

Un monah, pe nume Petru, s-a alipit de un Bătrân, numit Evvasa, şi vieţuia într-un loc împădurit şi pustiu. Acela i-a povestit că înainte de a veni să şadă în pustie s-a îmbolnăvit şi a murit. Îndată, însă, s-a reîntors în trup, zicând că a văzut chinurile iadului şi întinderi nesfârşite cuprinse de foc. Încredinţa că i-a zărit şi pe unii dintre stăpânitorii lumii acesteia, spânzuraţi în văpaie. Pe când era dus şi el spre a fi aruncat acolo, un înger strălucitor s-a arătat pe neaşteptate, precum spunea, şi a oprit să fie aruncat în foc. Acesta i-a zis: „Du-te şi vezi cum vei trăi după acestea, luând aminte la tine însuţi”.
De cum a auzit glasul, mădularele au prins încetul cu încetul a i se încălzi, s-a trezit din somnul morţii veşnice şi a povestit toate câte i s-au întâmplat. Şi din pricină că a văzut chinurile iadului şi s-a înfricoşat de ele, s-a dat pe sine la atâtea postiri şi privegheri, încât chiar de i-ar fi amuţit limba, ar fi grăit vieţuirea lui. Astfel, moartea lui [vremelnică] s-a înfăptuit cu minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, pentru ca să nu moară veşnic.

Din pricină că inima omenească e cuprinsă de grea învârtoşare, uneori înfăţişarea chinurilor poate să o întoarcă spre pocăinţă. Alteori, însă, unora li se face pricină de mai mare osândire. Căci aceştia, după ce au văzut acele cum­plite [chinuri], s-au reîntors în viaţa de aici şi au rămas tot neîndreptaţi. Lor nu le mai rămâne nici un cuvânt de dezvinovăţire.

2. A aceluiaşi Sfânt Grigorie Dialogul, către diaconul său Petru

De multe ori sufletele, cât încă se află în trup, văd unele chinuri pricinuite de duhurile viclene; unele spre zidirea lor, iar altele spre zidirea celor ce îi ascultă.

Era odată un copil foarte neastâmpărat, pe care îl chema Teodor. Acesta avea un frate monah şi, mai degrabă silit decât de voie bună, i-a urmat lui la mă­năstire. Dar Teodor era foarte nesupus şi dacă îi spunea cineva vreun [cuvânt] bun pentru mântuirea lui, nu numai că nu voia să-l împlinească, dar nici măcar să-l asculte; cât despre chipul sfintei vieţuiri[1], nu se învoia nicicum să îl primeas­că. În timpul unei molime aducătoare de moarte, boala i-a vătămat coapsa; şi ajungând la ceasul morţii, s-au strâns toţi fraţii [în jurul lui]. Văzându-l că deja se sfârșea -pentru că tot trupul i se răcise şi era fără simţire, rămânându-i doar în piept puţină căldură de viaţă- se rugau stăruitor pentru el, cerând de la iubitorul de oameni Dumnezeu să-i fie milostiv la ieşirea din trup.
Pe când fraţii se rugau, a început dintr-o dată să strige cu glas mare, curmându-le rugăciunile şi zicând: „Plecaţi de la mine, plecaţi! Căci, iată, am fost dat ca hrană balaurului, dar, pentru că voi sunteţi de faţă, nu mă poate mânca. Capul deja mi l-a înghiţit. Lăsaţi-l în pace, să nu mă chinuiască mai mult şi ceea ce are de făcut, grabnic să facă. Căci de acum i-am fost dat lui de hrană. De ce să rabd zăbava?” Iar fraţii i-au spus: „Pecetluieşte-te, frate, cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci”. Însă acela a răspuns, strigând puternic: „Vreau să mă pecetluiesc, dar nu pot, căci balele balaurului mă împiedică”.
Auzind aceasta, fraţii au căzut cu toţii la pământ, rugându-se cu lacrimi pentru izbăvirea lui, mai puternic şi mai fierbinte. Şi cum stăruiau în rugăciune, bolnavul a strigat cu glas mare: „Daţi mulţumită lui Dumnezeu! Căci, iată, bala­urul care mă înhăţase să mă mănânce a fugit prin rugăciunile voastre şi n-a mai putut sta aici. Rugaţi-vă iarăşi pentru păcatele mele, căci sunt gata să mă întorc şi să părăsesc cu totul viaţa lumească”. A luat degrabă putere dătătoare de via­ţă, iar mai apoi s-a întors cu toată inima către Dumnezeu, schimbat în cuget de osânda cu care fusese pedepsit îndeajuns. Şi astfel a ieşit din trup.

*

Acesta a văzut pedeapsa de după moarte pentru folosul său. Alţii, aşa cum am spus, pentru zidirea noastră, văd caznele pricinuite de duhurile răutăţii, cât încă mai răsuflă; şi, după ce le vestesc, de îndată îşi dau duhul. [Aşa s-a întâm­plat] cu un bărbat pe nume Hrisaorios care, după judecăţile lumii acesteia, era un om foarte de seamă. Însă, pe cât sporea în bogăţie, pe atât se îmbogăţea şi de patimi; semeţ şi mândru, supus voilor trupeşti, se lupta cu râvnă să strângă averi şi era pârjolit vârtos de zgârcenie. Binevoind Domnul să pună capăt atâtor rele, a îngăduit să cadă într-o boală aducătoare de moarte. Iar când a ajuns în ceasul morţii, având ochii deschişi, a văzut duhuri înfricoşătoare şi întunecate stându-i înainte şi trăgându-l cu sila, ca să-l ducă spre zăvoarele iadului. A început aşa­dar să tremure, să pălească şi, scăldat în sudoare, să strige cu glas mare, cerând răgaz. Îl chema cu răcnete puternice şi pline de tulburare pe fiul său Maxim – pe care şi eu l-am cunoscut mai târziu ca monah, când şi eu ajunsesem la rându-mi monah – şi zicea: „Maxime, dă fuga! Niciodată nu ţi-am făcut rău. Ocroteşte-mă cu credinţa ta!”
Maxim s-a apropiat de îndată, răscolit şi cu lacrimi în ochi, şi, împreună cu dânsul, toţi cei din casa lui. Însă acestora nu le era cu putinţă să vadă duhurile rele, care îl trăgeau cu sila pe Hrisaorios. Doar bănuiau că sunt de faţă, după măr­turia aceluia, din gălbeneala feţei lui şi din groaza pe care o îndura. Pentru că, din pricina fricii şi a înfăţişării lor întunecate, se răsucea de pe o parte pe alta în aşternut. Şi când era culcat pe partea stângă îi vedea pe aceia stând înaintea lui, privelişte pe care nu o putea îndura; când se întorcea la perete, şi acolo îi vedea a fi de faţă. Căzând deci în deznădejde, că nu mai poate fi izbăvit de ei, a prins puteri şi a început să strige cu glas mare: „Măcar până dimineaţă îngăduiţi-mi! Măcar până dimineaţă îngăduiţi-mi!” Şi cu strigătele acestea a ieşit din trup.
De aici se arată limpede că nu pentru el ci pentru noi a văzut acestea, ca, aflându-le, să ne temem şi să ne îndreptăm. Căci ce i-a folosit lui că a văzut du­hurile acelea ale răutăţii înainte de moarte şi le-a cerut răgaz, pe care în cele din urmă nici nu l-a primit?

*

Şi Atanasie, cel care era preot la noi, mi-a povestit că în Iconia, de unde şi acesta se trage, este o mănăstire numită „a Galatenilor”. Acolo trăia un monah care era crezut de toţi a avea vieţuire preaînaltă şi deprinderi alese. Însă, după cum l-a arătat sfârşitul, era departe de cele ce părea; căci se înfăţişa înaintea fraţilor ca postind împreună cu dânşii, însă mânca pe ascuns de ei. Venind, deci, peste el o boală, a ajuns la ceasul din urmă al vieţii; şi, cunoscând că s-a apropiat de sfârşit, i-a chemat la el pe toţi fraţii din mănăstire. Aceştia s-au adunat cu osârdie, aşteptând să audă ceva însemnat şi mult râvnit de la un asemenea băr­bat îmbunătăţit, după cum credeau, care acum se sfârşea. Acela, însă, jelindu-se şi tremurând, le-a spus: „Credeaţi că postesc împreună cu voi, însă eu mâncam pe ascuns. Şi, iată, acum am fost dat ca hrană balaurului; mi-a legat picioarele şi genunchii cu coada, şi-a vârât capul în gura mea şi, sorbindu-mi sufletul, mi-l desprinde [de trup]”.
Spunând acestea, de îndată a murit, nefiindu-i îngăduit a rămâne în viaţă, ca să poată, prin pocăinţă, să se izbăvească de balaurul acela. Se arată limpede şi de aici că numai spre folosul nostru, care auzim [întâmplarea], a văzut aceasta. Fiindcă deşi l-a vădit pe vrăjmaşul căruia îi fusese predat, nu a putut să scape de el.

3. Din povestirea călătoriilor Sfântului Apostol Toma

Toma, marele Apostol, după ce a fost vândut de Domnul negustorului Amvani, ca rob cu multă pricepere la meşteşugul construcţiilor, a plecat împreu­nă cu acesta în India. Acolo a fost dus la împărat şi, fiind întrebat despre îndelet­nicirea lui, l-a încredinţat că este preaiscusit în zidiri, înfăţişând cu de-amănuntul multe despre acest meşteşug. Şi, din cuvintele sale, cei care-l ascultau au priceput că, într-adevăr, îndemânarea îi era mare; de aceea i s-au încredinţat de către împărat bani din belşug, pentru a-i zidi palate într-un loc anume. Însă el, luând mulţimea de bani, i-a împrăştiat pe toţi celor nevoiaşi.
După câtăva vreme împăratul a trimis să fie cercetate construcţiile. Şi de îndată ce a aflat de la cei trimişi că Toma nu pusese nici măcar început zidirii, ci toţi banii încredinţaţi îi împrăştiase săracilor, s-a aprins de mânie şi a poruncit să-i fie adus numaidecât înainte Apostolul, legat cu mâinile la spate. Înfăţişându-se Toma, până să-şi termine cuvântul [împăratul], îi zice acesta: „Mi-ai zidit pa­latul?” Iar el răspunse: „Da; şi încă unul foarte frumos”. Şi împăratul: „Să vin, atunci, să îl văd”. Iar Apostolul: „În veacul de acum nu-ţi este cu putinţă să-l pri­veşti, dar după ce te vei muta din această [viaţă] îl vei vedea şi, precum doreşti, îl vei lua în stăpânire cu multă bucurie.”
Auzind toate acestea, împăratul Gundafor – căci aşa se numea – le-a socotit înşelăciune şi nu adevăr. Văzând că Toma vieţuieşte în lipsuri, cu simplitate, şi-a pierdut nădejdea că va mai primi banii înapoi. S-a gândit atunci că îi este potri­vită [Apostolului] o moarte pe măsura sălbăticiei mâniei sale: să fie jupuit de piele şi apoi aruncat în foc. Însă Cel care pe toate le face şi le preface după voia Sa[1], i-a luat-o înainte [împăratului, lovind] cu o rană de moarte pe Gad, fratele lui Gundaforos. Gad acesta se amărâse mai mult decât fratele său, împăratul, de nezidirea palatelor. Şi în timp ce se înverşuna împotriva celui care, chipurile, îi înşelase şi îl zorea pe fratele său să-l pedepsească, a murit el însuşi. Iar moartea lui s-a făcut Apostolului izbăvire de moarte. Căci uitând toţi de Toma, din pricina însemnătăţii aceluia, se ocupau cu înmormântarea trupului [împărătesc].
Însă mare minune a făcut şi aici Dumnezeu, Cel care nu vrea moartea pă­cătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Căci îngerii i-au luat atunci sufletul lui Gad, ca să îi arate sălaşurile veşnice din lumea de dincolo ale celor mântuiţi. Iar el, fermecat de frumuseţea, măreţia şi slava neasemănată a unuia dintre acestea, îi ruga pe cei care îl purtau [să-i îngăduie] să se sălăşluiască fie şi într-una din cele mai amărâte odăi ale lui. Îngerii, însă, nu s-au învoit, zicându-i că palatul e al fratelui său Gundaforos, căruia i l-a zidit străinul Toma. Auzind acestea, se ruga mai fierbinte să i se îngăduie să meargă să-l cumpere de la fratele său. Şi ce s-a întâmplat atunci? Cel la a Cărui poruncă se petrec toate a binevoit ca sufletul omului să se întoarcă iarăşi în trup, ca prin învierea acestuia să se dăruiască, pe lângă izbăvirea Apostolului, şi mântuire multor suflete. În vreme ce înfăşurau deci trupul lui Gad cu giulgiul îndătinat, celor care-l găteau de îngropăciune li s-a arătat dintr-odată cum leşul său neînsufleţit prinde viaţă. Uluiţi, au dat fuga şi au vestit cele întâmplate împăratului Gundaforos, care, cuprins şi el de minu­nare, a venit degrabă lângă fratele său. Iar acesta – o, minune! – deschizându-şi buzele ce fuseseră deja ferecate de moarte, ca şi cum s-ar fi trezit din somn, îl implora, zicând: „Vinde-mi, rogu-te, frate, palatul pe care-l ai în ceruri, cel pe care creştinul Toma ţi l-a zidit”.
Cugetând deci bine împăratul la cele spuse de Gad şi pricepând că Toma este Apostol al lui Dumnezeu şi că acest Dumnezeu propovăduit de el este ade­vărat şi iubitor de oameni, a fost luminat cu strălucirea credinţei şi i-a răspuns fratelui: „Nu-mi este cu putinţă să-ţi vând averea aceea, pe care nu-i uşor să o dobândesc iarăşi; ci mai degrabă merg eu însumi să o iau în stăpânire. Însă ţi-l voi da pe meşter, care încă trăieşte cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar el îţi va lucra sălaş asemănător”. Şi îndată l-a adus înaintea lui pe Toma, slobozit din lanţuri. Apoi au căzut amândoi la picioarele lui, rugându-l în faţa tuturor să le ierte fărădelegea cea din neştiinţă şi să le vestească pe Acel Dumnezeu necu­noscut şi poruncile Sale, ca de atunci înainte, trăind după voia Lui, să dobândeas­că bunătăţile cele veşnice şi nevăzute, ale căror chipuri şi pilde fusese învrednicit Gad să le vadă mai înainte.
Auzind acestea, Apostolul s-a minunat de adâncul purtării de grijă a lui Dumnezeu şi I-a mulţumit după cuviinţă. Apoi, rugându-se şi învăţându-i cele ale credinţei, i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi dintre ceilalţi indieni care au crezut din această minune, a botezat mulţimi ne­numărate.

4. Din Pateric

Un Bătrân s-a dus odată într-o cetate ca să-şi vândă vasele şi s-a întâmplat să se aşeze la poarta unui bogat, care trăgea să moară. Cum şedea, privea cu luare aminte. Şi iată, vede nişte bărbaţi negricioşi şi înfricoşători, călare pe cai negri şi ţinând în mâini ciomege de foc. Când au ajuns la poartă, au lăsat caii afară şi au intrat. Îndată ce i-a văzut, bolnavul a strigat cu glas mare: „Doamne, miluieşte-mă şi ajută-mi!” Atunci îi spun aceia: „Acum, când soarele a apus, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu? De ce nu L-ai căutat atunci când ziua strălucea? De acum nu mai ai nădejde de mântuire, nici mângâiere”. Şi astfel, smulgându-i sufletul cu sila, au plecat.

5. A Sfântului Efrem [Sirul]

Fraţilor! Mare frică e în ceasul morţii. Căci în clipa despărţirii [de trup] i se înfăţişează sufletului toate faptele pe care le-a săvârşit, ziua sau noaptea, bune sau rele. Îngerii, sârguindu-se, se grăbesc să-l scoată din trup, iar sufletul păcătos, văzându-şi faptele, se teme să iasă; silit de îngeri şi cutremurându-se din pricina lucrărilor sale, le zice acestora cu frică: „Lăsaţi-mă încă un ceas ca să ies”. Îi răs­pund însă sufletului faptele sale, toate împreună: „Tu ne-ai săvârşit pe noi; aşa că împreună cu tine mergem către Dumnezeu”. Astfel, tremurând şi văitându-se, se desparte de trup şi merge să se înfăţişeze judecăţii celei nemuritoare.

6. Din Pateric

Un Bătrân a povestit că un frate voia să iasă din lume, însă era împiedi­cat de mama sa. Iar el nu înceta să-şi dorească aceasta, spunând: „Vreau să-mi mântuiesc sufletul”. Mama lui s-a străduit îndelung, dar, nereuşind să-l ţină, i-a îngăduit să plece. Iar acesta, după ce a ieşit din lume şi s-a călugărit, şi-a irosit viaţa în trândăvie.
S-a întâmplat apoi ca mama lui să moară. După câtva timp, s-a îmbolnăvit şi acesta greu, ajungând la un pas de moarte. Căzând ca într-un fel de leşin, a ieşit din trup şi a fost răpit la judecată. Şi a găsit-o pe mama sa laolaltă cu cei jude­caţi, adică cei osândiţi. Aceea, văzându-l, i-a zis cu uimire: „Şi tu ai fost osândit în locul acesta, fiule? Unde-s cele ce ziceai: «Vreau să-mi mântuiesc sufletul»?” Ruşinat mult de vorbele acestea, stătea îndurerat, neavând ce cuvânt de dezvi­novăţire să-i aducă mamei. Apoi aude un glas care zicea: „Luaţi-l pe acesta de aici”. Şi îndată s-a întors în sine şi a povestit celor de faţă câte a văzut şi a auzit, înălţând slavă mare către Dumnezeu, Cel ce caută cu orice chip să-i mântuiască pe păcătoşi.
Când s-a întremat din boală, s-a zăvorât şi a început să şadă grijindu-se de mântuirea sa, pocăindu-se şi tânguindu-se cu inima pentru cele pe care le săvârşise în trândăvie mai înainte. Atât de mari îi erau străpungerea inimii şi la­crimile, încât mulţi din cei care îl vedeau îl implorau să le domolească un pic, ca nu cumva să sufere vreo vătămare din pricina jeluirii sale fără măsură. El, însă, nu voia să fie mângâiat, spunând: „Dacă n-am putut suferi ocara mamei mele, cum voi îndura ruşinea din ziua Judecăţii, dinaintea lui Hristos, a sfinţilor îngeri şi a întregii zidiri?”

Să fim şi noi cu luare aminte, fraţilor, şi să ne nevoim a petrece după cum se cuvine cinului nostru călugăresc şi după cinstea pe care ne-o arată rudele după trup şi ceilalţi oameni, de care e limpede că ne-am îndepărtat pentru a deveni bineplăcuţi lui Dumnezeu. Căci, dacă vieţuim în alt chip – să nu fie! -, cum vom îndura ruşinea de la Judecata cea înfricoşătoare, nu numai înaintea întregii zidiri, de sus şi de jos, dar şi a celor care odinioară ne erau rude şi cunoscuţi, pe care i-am părăsit ca să ne apropiem de Dumnezeu? Atunci, chiar dacă vom fi [osândiţi] dimpreună cu dânşii, pe lângă toate celelalte rele ale noastre, îi vom avea şi pe aceştia pârâşi şi batjocoritori. Căci, aşa cum a spus un Sfânt[2], deşi pe senator l-am pierdut, n-am dobândit cele ale monahului, lucru pentru care am ieşit din lume.

_____________________

[1] Schima monahală.
[2] Este vorba despre Sfântul Vasile cel Mare, care i-a spus unui senator ce devenise monah, însă mai păstra o parte din banii săi: „Şi pe senator l-ai pierdut, şi nici pe monah nu l-ai făcut”. (Avva Casian, Către episcopul Castor, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, Filocalia, vol.l, Bucureşti, 1993, pag. 144).

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007 Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 8 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Unde merg sufletele celor care se săvârșesc si cum sunt după despărțirea de trup

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

1. Din Viața Sfântului Pavel Tebeul

Sfântul Antonie se întorcea, odată, la Sfântul Pavel Tebeul, aducându-i veşmântul Sfântului Atanasie – trimis cu poruncă de acela. Călătorea astfel prin pustiu şi, pe la ceasul al treilea din zi, când de acum nu era prea de­parte de peşteră, vede pe drum, cu ochii cu care văd cei ce s-au învrednicit a privi unele ca acestea, legiuni de îngeri, pâlcuri de apostoli, cete de prooroci şi oştiri de mucenici, iar în mijlocul lor, sufletul lui Pavel, care urca la ceruri cu multă bucurie, întrecând albeaţa zăpezii şi strălucind mai luminos decât aceasta.

2. Din Viaţa Sfântului Pahomie

S-a vestit odată marelui Pahomie, pe când petrecea într-una din mănăs­tirile sale, că un frate din mănăstirea Chinovoskion, care căzuse la pat cuprins de boală, cere să aibă parte de binecuvântarea lui. Când a auzit aceasta, omul lui Dumnezeu s-a sculat şi a pornit la drum. Pe când se afla pe la două-trei mile depărtare de locul unde era fratele bolnav, a auzit în văzduh glas sfânt şi cântare minunată. Privind cu luare aminte, a văzut sufletul fratelui cum era călăuzit pe o cale luminoasă spre viaţa cea fericită, de către îngeri care cântau. Fraţii care îl însoţeau nu au auzit glasul şi nici nu au zărit altceva. Cum, însă, îl vedeau pe Sfântul Pahomie cătând spre răsărit de mai multă vreme, i-au spus: „Te-ai oprit, Părinte? Să ne grăbim ca să-l mai prindem [în viaţă]”. Iar el [a zis] către dânşii: „In zadar alergăm; de când [ne-am oprit], îl văd pe acesta, cum este dus către viaţa cea de veci!” Şi, rugându-l să le spună cum a văzut sufletul, le-a povestit totul, pe cât îi era cu putinţă.
Unii dintre ei au mers atunci la mănăstire şi au iscodit, vrând să afle cu amănunţime ceasul în care a adormit fratele. Şi au cunoscut că a fost chiar în clipa în care l-a văzut Părintele cum era înălţat la cer cu slavă.

3. Din Pateric

Un Bătrân a povestit [următoarele]: „Era o fecioară în vârstă, care sporise mult în frica lui Dumnezeu. Odată am întrebat-o despre pricina lepădării sale de lume şi ea mi-a istorisit acestea: «Eu, minunate, atunci când încă eram copil, aveam un tată blând şi blajin după purtare, însă neputincios şi bolnăvicios la trup, încât cea mai mare parte a vieţii sale a petrecut-o ţintuit la pat. Trăia retras, într-aşa măsură încât de-abia de se întâlnea vreodată cu cineva. Când era sănă­tos îşi lucra cu sârguinţă pământul şi, îndeletnicindu-se cu aceasta, aducea acasă roadele muncii sale. Era atât de tăcut, încât cei care nu îl cunoşteau credeau că e mut.
Aveam şi o mamă a cărei purtare era întru toate potrivnică firii tatălui meu. Căci iscodea şi cele de dincolo de ţinutul nostru. Era atât de vorbăreaţă, cu toată lumea, încât nu o văzuse nimeni tăcând vreodată, câtuşi de puţin; fie se certa şi se ciondănea, fie vorbea necuviincios şi fără rânduială. Mare parte a timpului şi-o petrecea îmbătându-se cu vin, alături de bărbaţi stricaţi. Şi era mult cheltuitoare ca o desfrânată, chivernisind rău bunurile casei şi averile, care, deşi nu erau puţine, nu ne puteau ajunge – căci tatăl meu lăsase în seama ei ocârmuirea gospodăriei. Însă chiar aşa trăind, n-a întâlnit nicicând vreo boală trupească, nici n-a simţit vreo durere, având în toată viaţa trupul teafăr şi sănătos.
S-a întâmplat ca tatăl meu, după ce s-a istovit de bolile sale îndelungate, să moară. Atunci afară s-a stârnit îndată furtună, cu tunete şi fulgere necontenite. Din cer se pogora fără răgaz o ploaie atât de năprasnică, încât vreme de trei zile nu am putut câtuşi de puţin scoate capul afară din casă; şi în tot acest răstimp tata zăcea înăuntru, neîngropat. Văzând aceasta, oamenii din sat au început să spună pe seama celui adormit cleveteli nenumărate. Ziceau: „Vai, ce om rău era printre noi şi nu am băgat de seamă. Negreşit, vrăjmaş al lui Dumnezeu a fost unul ca acesta! De aceea nu i se îngăduie nici să fie îngropat”. Noi, însă, ca să nu ajungem să ne fie cu neputinţă să stăm în casă din pricina trupului care ar fi în­ceput să se strice, l-am scos afară şi, chiar dacă ploaia cădea încă cu putere, l-am îngropat aşa cum am putut.
Mama, fiind de acum şi mai slobodă, se desfrâna cu mai multă neruşinare. Aproape că făcuse din locuinţa noastră o casă de pierzanie şi ne risipea averea în desfătări necontenite, aşa încât ajunsesem în pragul sărăciei. Trecând în acest chip mai multă vreme, i-a venit şi ei sorocul morţii şi a avut parte de o astfel de înmormântare, încât ai fi zis că şi văzduhul ajută la îngropăciune.
După săvârşirea mamei eu deja trecusem de vârsta copilăriei şi începeau să se ivească în mine şi să mă stârnească poftele trupeşti. Într-o seară mi-a ve­nit un gând: «Ce viaţă să aleg?» Şi îmi ziceam în sinea mea: «Oare să aleg viaţa tatălui meu şi să petrec cu bunătate, cuvioşie şi cumpătare? Dar acela nu a avut parte de nici un bun vieţuind astfel; şi după ce s-a istovit în boli şi necazuri, a murit fără să i se îngăduie nici măcar să fie îngropat ca ceilalţi oameni. Dacă o asemenea petrecere a fost pe placul lui Dumnezeu, de ce a fost ispitit de atâtea rele? Iar vieţuirea mamei oare cum a fost? Nu s-a împărtăşit de desfătări şi plăceri neîncetate, ducându-se din viaţa aceasta sănătoasă şi fără să fi pătimit ceva? Aşa trebuie, deci, să vieţuiesc şi eu. Căci e mai bine să te încrezi în ceea ce îţi văd ochii decât în cuvintele altora».
Cum socoteam eu, nefericita, să păşesc pe urmele mamei mele, s-a făcut în­tre timp noapte şi m-a luat somnul. Mi s-a înfăţişat atunci un bărbat mare la trup şi înfricoşător la chip, care m-a privit cu mânie şi sălbăticie şi m-a întrebat cu voce aprigă: «Spune-mi, care-s gândurile inimii tale?» Eu m-am cutremurat toată şi nu îndrăzneam nici să-l privesc. Iar el îmi spune iarăşi, cu glas aspru: «Răspunde-mi, ce gândeşti?» Cum m-a văzut că am înlemnit cu totul de frică şi că-mi ieşisem din minţi, mi-a adus el aminte de toate câte cugetasem. Iar eu, venindu-mi puţin în fire şi neputând să tăgăduiesc, m-am întors spre rugăminte, cerându-i să fiu învrednicită de iertare. Atunci el mi-a luat mâna şi mi-a spus: «Vino să-ţi vezi mama şi tatăl şi după aceea alege-ţi viaţa pe care vrei să o duci».
M-a luat, deci, şi m-a dus într-o câmpie mare cu livadă, unde erau tot felul de pomi, încărcaţi cu felurite roade, a căror frumuseţe covârşea cuvintele [ome­neşti]. Şi cum umblam pe acolo dimpreună cu dânsul, mi-a ieşit în cale tata, m-a luat în braţe şi a început să mă sărute, numindu-mă copil dorit. L-am îmbrăţişat şi eu, rugâdul să-mi îngăduie să stau cu el. Şi mi-a zis: «Acum nu-i cu putinţă aceasta. Dacă însă vrei să mergi pe urmele mele, nu după multă vreme vei veni aici». Cum eu, iarăşi, îl rugam să rămân cu el, îngerul m-a tras de mână şi mi-a spus: «Vino să-ţi vezi şi mama, ca să cunoşti din fapte care vieţuire ţi-e de folos să alegi».
M-a dus, deci, la o casă întunecată foarte, plină de tremur şi tulburare. Îmi arată acolo un cuptor de foc, aprins şi clocotind cumplit, şi pe câţiva, înfricoşători la chip, care stăteau lângă cuptor. Privind în cuptor, am văzut-o pe mama mea, afundată până la gât în foc; o mulţime nenumărată de viermi o mâncau din toate părţile, iar dinţii îi clănţăneau şi îi scrâşneau, din pricina durerii. Văzându-mă şi dânsa, m-a strigat văitându-se: «Vai, copilă, ce dureri de neîndurat! Vai, ce cazne fără de sfârşit! Vai mie, nenorocita! Căci pentru o mică plăcere mi-am pricinuit asemenea chinuri. Vai mie, nefericita! Că pentru desfătări vremelnice, acum mă chinuiesc veşnic. Fie-ţi milă, copilă, de mama ta, care astfel se mistuie şi se topeş­te. Adu-ţi aminte că eu te-am crescut şi mă miluieşte; dă-mi mâna şi scoate-mă de aici!» Şi fiindcă eu m-am ferit din pricina celor de faţă, neîndrăznind nici măcar să mă apropii, ea a început să strige din nou cu lacrimi: «Copila mea, ajută-mă şi nu trece cu vederea jeluirile mamei tale. Nu o trece cu vederea pe cea chinuită atât de cumplit în gheena focului şi roasă de viermele neadormit». Atunci mi s-a frânt inima din pricina ei şi am întins mâna să o trag în sus. Însă focul acela mi s-a atins puţin de mână şi am simţit o durere atât de puternică, încât am început să urlu şi să suspin cu lacrimi. Atunci, la ţipetele mele, s-au trezit cei din casă şi, sculându-se şi aprinzând făclii, au alergat la mine, întrebându-mă stăruitor care-i pricina tânguirilor mele. Iar eu mi-am venit în fire şi le-am povestit cele văzute.
De atunci încolo am râvnit vieţuirea tatălui meu şi mă rog să o dobândesc şi să ajung în locul în care este el. Căci, cu harul lui Dumnezeu, am fost încredinţată din fapte ce fel de cinste şi slavă sunt gătite celor care aleg să trăiască cu dreptate şi cuvioşie şi ce cazne îi aşteaptă pe cei care îşi irosesc viaţa în desfătări»”.

4. A Sfântului Grigorie Dialogul

Benedict, omul lui Dumnezeu, stătea într-una din zile în chilia sa şi, ridicându-şi ochii înspre văzduh, a văzut sufletul cuvioasei sale surori suindu-se la cer în chipul unui porumbel strălucitor. Plin de bucurie duhovnicească, a adus mul­ţumită mare lui Dumnezeu. Apoi a vestit fraţilor celor dimpreună cu el săvâr­şirea acesteia, trimiţându-i îndată să aducă la mănăstire cinstitul şi nepreţuitul ei trup. Căci locul în care fecioara se nevoia nu era mult depărtat de mănăstirea cuviosului. Ducându-se aşadar fraţii şi găsind-o adormită, i-au adus sfântul trup, iar dumnezeiescul Benedict l-a înmormântat în mormântul pe care îl pregătise pentru el însuşi. Precum mintea celor doi era unită prin Sfântul Duh, aşa şi prea­sfântele lor trupuri nu s-au despărţit nici în mormânt.

*

Altădată, omul acesta al lui Dumnezeu, stând într-o noapte la fereastră şi rugându-se atotputernicului Dumnezeu, şi-a ridicat pe neaşteptate privirea şi, iată, s-a arătat din cer atâta revărsare de lumină, încât întreg întunericul nopţii a fost alungat; iar văzduhul s-a luminat atât de tare, încât strălucea mai puternic decât lumina zilei. În ceasul acelei vedenii a urmat şi o altă taină preaminunată, precum a povestit mai apoi cuviosul: „Am văzut, zicea, întreaga lume ca adunată sub o rază de soare”. Luând aminte la această strălucire a luminii cereşti, a zărit sfântul suflet al episcopului Gherman de Capua, ca într-un glob de foc, înălţat la cer de către îngeri. A doua zi, dreptul bărbat a trimis pe cineva la Capua şi a aflat că săvârşirea Sfântului Gherman s-a petrecut chiar în clipa în care văzuse suirea sufletului acestuia la cer.

*

Întrebare a lui Petru:

Cum se poate ca întreaga lume să se adune ca sub o rază de soare îna­inte de obşteasca înviere? Sau cum e cu putinţă ca lumea toată să fie văzută de un singur om?

Răspunsul lui Grigorie:

Ascultă cu luare aminte, Petre, ce am să-ţi spun! Pentru sufletul care îl vede pe Ziditor întreaga lume este strâmtă, fiindcă această vedere duhovnicească a luminii dumnezeieşti se lărgeşte înlăuntrul minţii; iar mintea, din pricina aces­teia, într-atât se revarsă şi se întinde în sus spre Dumnezeu, încât se înalţă mai presus de întreaga zidire. Ajungând acolo şi văzându-se pe sine atât de lărgită, cunoaşte cât de mărunt este ceea ce nu putea înţelege sau vedea atunci când se afla în trupul său smerit[1]. Deci ce-i de mirare că bărbatul acesta, fiind în lumina lui Dumnezeu, atât de mult înălţat şi lărgit de Acesta, a văzut lumea întreagă ca adunată înaintea lui? Nu că s-ar fi strâns într-un singur loc cerul şi pământul, ci mintea lui, fiind răpită la Dumnezeu şi lărgită de lumina aceea duhovnicească, a contemplat cu uşurinţă prin mijlocirea ei cele văzute; căci fiecare existenţă este în Dumnezeu. Întru lumina aceasta care a strălucit ochilor din afară, o lumină lăuntrică i-a luminat ochii cei duhovniceşti, prin care i s-a dezvăluit lui răpirea sufletului [Sfântului Gherman] la cele de sus şi cât de mici sunt toate locurile mai de jos.

Petru:

Mă învoiesc cu cele spuse.

Grigorie:

În vremea în care acest bărbat slăvit urma să părăsească viaţa de aici şi să meargă la Dumnezeu, a vestit mai dinainte ziua sfârşitului său ucenicilor, atât celor dimpreună cu el cât şi celor aflaţi departe, cărora le-a dezvăluit că li se va arăta un semn, prin care vor cunoaşte că el se desparte de trup.
Înainte cu şase zile de cuvioasa lui adormire, a poruncit să i se deschidă mormântul; şi îndată a fost cuprins de o fierbinţeală aprigă, care i-a mistuit tru­pul timp de şase zile. Iar în a şasea zi a poruncit ucenicilor săi să îl ridice şi să îl ducă la biserică. După ce a fost dus acolo şi s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, stând în mijlocul ucenicilor care îl ţineau şi îl sprijineau, şi-a ridicat mâinile la cer şi, privind aşa în sus şi rugându-se, şi-a dat sufletul său sfinţit. În ceasul acela, la doi fraţi, dintre care unul se liniştea în chilia Părintelui iar celălalt locuia departe, s-a arătat aceeaşi vedenie. A văzut fiecare dintre ei cum, iată, o cale minunată se înălţa spre răsărit de la chilia cuviosului până la cer, aşternută toată cu veşminte şi mătăsuri strălucitoare. Pe această cale urcau nişte bărbaţi minunaţi, purtând făclii şi păşind cu rânduială. Un alt bărbat, luminos şi îmbrăcat în alb, a stat ală­turi de ei şi i-a întrebat dacă ştiu a cui este calea pe care o privesc minunându-se. Cei doi au răspuns că nu ştiu şi el a zis: „Aceasta este calea pe care Benedict, cel iubit de Dumnezeu, urcă la cer”. Venindu-şi fiecare în fire din cele văzute, au priceput săvârşirea sfântului bărbat, ca şi cum ar fi fost de faţă şi i-ar fi văzut sfârşitul.

5. Din Pateric

A povestit Avva Macarie Egipteanul: „Pe când umblam eu, odată, prin pustie, am găsit un cap de mort zăcând pe jos. Şi, clintindu-l cu toiagul de finic, am auzit un glas ce ieşea din el. Îi zic: «Cine eşti?» Iar el mi-a răspuns: «Eu am fost mare preot al idolilor şi al păgânilor rămaşi în locurile acestea, iar tu eşti Macarie, purtătorul de Duh. Cunoaşte că de fiecare dată când te milostiveşti de cei aflaţi întru osândă şi te rogi pentru ei, aceştia se mângâie un pic»”.

A întrebat Bătrânul: „Care-i mângâierea şi care-i osânda?” A răspuns ca­pul: „Pe cât este de departe cerul de pământ, atât de mare este focul dedesubtul nostru; şi stăm în mijlocul lui de la tălpi până la creştet. Acolo nu este cu putinţă să se vadă unul pe altul faţă către faţă, ci faţa fiecăruia e lipită de spatele altuia. Dar atunci când tu te rogi pentru noi, putem să vedem în parte faţa celuilalt; şi aceasta ne este mângâierea”.
Auzind acestea Bătrânul, a suspinat adânc şi a zis: „Vai de ziua în care s-a născut omul”, adică păcătosul; căci acestuia, după cum a spus Domnul despre Iuda, îi era mai bine dacă nu se năştea[2]. Iarăşi grăieşte Bătrânul către ţeastă: „Este acolo vreo altă caznă, mai grea?” Iar acela răspunse: „Dedesubtul nostru osânda este mai mare”. A spus Bătrânul: „Cine sunt cei de acolo?” Iar acela a spus: „Noi, cei care nu l-am cunoscut pe Dumnezeu, suntem miluiţi, fie şi puţin. Dar cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu şi L-au tăgăduit sunt sub noi şi sunt osândiţi mai cumplit”. Atunci Bătrânul a luat capul, l-a îngropat şi a plecat de acolo.

Să luăm aminte şi să ne înfricoşăm cei care auzim istorisirea aceasta. Căci dacă cei care îl tăgăduiesc pe Dumnezeu sunt osândiţi mai crunt decât cei ne­credincioşi, să ne sârguim să nu îl tăgăduim prin lucrările întunericului, ca să scăpăm de acea pedeapsă cumplită. Este tăgăduitor de Dumnezeu nu numai cel care o face prin faptă sau cuvânt, ci şi cel care îl tăgăduieşte prin lucrările sale păcătoase, chiar dacă din cuvinte pare că-L mărturiseşte. Martor ne este Apostolul, care spune: Ei mărturisesc că îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor îl tăgăduiesc[3].

Asemenea şi Iacov, fratele Domnului, zice: Dacă cineva socoteşte că e cu­cernic – adică credincios – dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima – punându-şi nădejdea în credinţa lui -, cucernicia acestuia este zadarnică. Căci cre­dinţa fără fapte este moartă[4].

Cele spuse sunt în chip vădit drepte; fiindcă Dumnezeu spune prin prooroc: Vai de cei din pricina cărora numele Meu e hulit printre neamuri[5]. Deci dacă noi, cei care ne numim popor al lui Dumnezeu, moştenire sfântă şi altele asemenea, îl ocărâm pe Dumnezeu prin lucrările noastre de necinste şi facem ca numele cel bun pe care l-am primit[6] să fie hulit printre necredincioşi, din pricina celor pe care le săvârşim, cum nu se va socoti dreptate să fim osândiţi mai greu chiar decât cei necredincioşi, de vreme ce suntem vinovaţi de hula şi de ocara aceasta? De altminteri, Mântuitorul însuşi, Judecătorul cel drept, care nu poate fi înşelat, spune: Acela care a ştiut voia stăpânului său şi nu a făcut-o, va fi bătut mult. Iar cel care n-a ştiut, nici n-a făcut, va fi bătut puţin[6].

De aceea să ne cutremurăm, fraţilor, şi să ne nevoim după puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, ca mai ales din fapte să ne arătăm credincioşi şi să facem toate spre slava lui Dumnezeu, pentru ca oamenii care ne văd să slăvească şi din pricina noastră pe Cel Preaslăvit.

*

Pe când şedea odată împreună cu fraţii, Avva Siluan şi-a ieşit din sine şi a căzut cu faţa la pământ. După puţin s-a ridicat şi, iată, plângea. Fraţii l-au rugat: „Părinte, spune-ne, ce ai?” Iar el tăcea şi plângea. Cum ei îl sileau mai mult, a zis: „Am fost răpit la Judecată şi am văzut mulţi monahi care erau duşi înspre osândă şi mulţi mireni care mergeau în împărăţie”. Din pricina aceasta Bătrânul se tânguia mereu cu inima şi niciodată nu vroia să iasă din chilia sa. Dacă, însă, se întâmpla să iasă, silit de vreo trebuinţă, îşi acoperea chipul cu culionul.

_____________________

[1] Lucruri care par însemnate şi greu de înţeles, celor care au cunoştinţă duhovnicească li se arată ca fiind mărunte ori lesne de tâlcuit.
[2] Mt. 26,24.
[3] Tit 1,16.
[4] Iac. 1,26; 2,26.
[5] Cf. Is. 52,5.
[6] Numele de creştin.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007 Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 9 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.

 

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Ceea ce ne dă Dumnezeu, nu suntem îndreptăţiţi a nu cunoaşte

3

Dumnezeu totuşi vine. „Cine eşti, omule? Oricine ai fi, oricâte păcate ai fi făcut, Eu te voi ierta, te voi sfinţi, te voi face dumnezeu, te voi face ceea ce sunt Eu”. Asta vrea să spună Hristos prin întruparea Sa, prin faptul că S-a făcut Om şi că S-a răstignit pentru om. „Ce problemă aveţi? Eu o voi aranja. Vreţi bunuri? Vă dau câte vreţi.” „Problema – zice Dumnezeu – este că nu vreţi să credeţi, nu vreţi să vă încredeţi în Mine, să vă supuneţi, să mă recunoaşteţi drept Dumnezeu. Poate că nu spuneţi aceasta, dar starea voastră asta arată. Nu vreţi să mă recunoaşteţi ca Dumnezeu, nu vreţi să primiţi ceea ce vă ofer: faptul că vă aduc dreptatea, mântuirea, vă curăţ, vă vindec, vă îndumnezeiesc, vă sfinţesc. Nu vreţi. De ce? Fiindcă voi încercaţi să statorniciţi propria dreptate.” Fiecare, adică, mai mult sau mai puţin, vrea să fie dumnezeu, vrea să se simtă dumnezeu, să-şi facă voia.

Care creştin, astăzi, chiar şi cel mai bun, întreabă constant: „Dumnezeul meu, ce vrei?”, ca în acest fel să scoată total din viaţa şi din sufletul lui voia sa, care se împotriveşte lui Dumnezeu, în loc să I se supună. Negreşit, unii fac aceasta. Ştie Dumnezeu câţi şi cum fac, dar de regulă nici chiar cei mai buni creştini nu cunosc „dreptatea lui Dumnezeu”. Nu pentru că nu au auzit, că nu o cunosc, ci pentru că întreg mecanismul lucrează înlăuntrul nostru în aşa fel încât nu vrea să recunoască dreptatea lui Dumnezeu şi ceea ce oferă El, şi să primească acestea. Iar dovadă este viaţa noastră. Fiindcă îndată ce vom primi ceea ce oferă Dumnezeu, toţi o să devenim sfinţi. Sfinţi!

Dar nu sfinţi ca să ne mândrim cu sfinţenia noastră, ci ca să devenim mai blânzi, mai smeriţi, mai echilibraţi, să ne găsim fericirea şi bucuria, să simţim că suntem copiii lui Dumnezeu, să simţim că Dumnezeu a murit pentru noi şi pentru dragostea pe care ne-a arătat-o; ne vom topi şi noi de dragoste pentru El.

Nu suntem îndreptăţiţi a nu cunoaşte ceea ce ne dă Dumnezeu

Oare nu ne preocupăm toţi de probleme, dacă avem una sau alta? Care probleme? Una singură e problema: te supui sau nu lui Dumnezeu! Şi nu în sensul că faci aceasta forţat şi, de vreme ce nu se poate altfel, o să te supui, ci în sensul că L-ai găsit pe Dumnezeul tău, pe Creatorul tău, pe Ziditorul tău, care te iubeşte mai presus de orice altceva şi care a murit pentru tine. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Toţi vom pleca de aici cu totul diferiţi, dacă în această clipă credem astfel şi stăm înaintea lui Dumnezeu cu smerenie adevărată, cu căinţă adevărată, şi dacă acceptăm cu adevărată încredere în Dumnezeu că aşa stau lucrurile. Iar viaţa noastră va deveni o sărbătoare. Nu în sensul că toate s-au terminat, ci în sensul că L-am găsit pe Dumnezeu, ne-am găsit drumul, am intrat în voia Lui.
Domnul este din prima clipă şi Dumnezeu şi Om şi face voia lui Dumnezeu. Nu fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine. Chiar şi Domnul a trebuit să meargă pe acest drum, adică să facă voia lui Dumnezeu Tatăl şi să săvârşească lucrarea Lui. Şi a fost nevoie să trăiască 30 de ani şi încă alţi trei ca să păşească şi să se ostenească şi să asude şi să asculte unele şi altele ale oamenilor, ca să ajungă la final, acolo unde şi-a predat şinele Său, făcându-Se ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Toţi vom parcurge – noi, ca unii ce suntem păcătoşi – acest drum, pe care cel dintâi ni l-a arătat Hristos. Şi să fim toţi pe drumul lui Dumnezeu, şi nu undeva acolo, dar în realitate pe dinafară.
Nimeni, aşadar, nu are vreo justificare să nu ştie; nimeni. Nici nu este doar o chestiune teoretică, de gândire, ci este o chestiune care ţine de inimă. Este, dacă vreţi, o chestiune de voinţă: vrei sau nu vrei. Dacă îl vrei pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu există şi pentru tine. Dacă vrei să îţi găseşti dreptatea, există Dumnezeu care te îndreptăţeşte, care te mântuieşte. Dacă ignori acest lucru, pretinzi că nu pricepi. Vă amintiţi de câte ori am zis că, după cum suntem de fiecare dată încredinţaţi, cineva pretinde că nu a înţeles.
Iar în momentul acesta este foarte posibil să existe unii pe care să nu-i atingă deloc aceste cuvinte. Atât de denaturat este omul, atât de blocat şi de învelit în propria-i carapace, încât nu-l poate atinge adevărul lui Dumnezeu. Am mai zis că, dacă înveleşti un lucru cu nailon, chiar şi din cel mai subţire, dar nu are nicio fisură, râuri, mări întregi de ar cădea asupra lui, nicio picătură nu-l va atinge. Tot aşa, dacă eşti înfăşurat, dacă te împotriveşti, te revolţi, eşti necredincios, te autojustifici, ai egoismul tău, ai această otravă care a pătruns prin Eva şi apoi prin Adam în tot neamul omenesc, nu te poate atinge adevărul lui Dumnezeu.
Prin urmare, ignori ceea ce îţi dă Dumnezeu, şi nu crezi în El, fiindcă nu vrei să cunoşti. Iar cunoaşterea aici este exact ceea ce spune Sfânta Scriptură: Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristospe Care L-ai trimis. Nu se pune doar problema să cunoşti şi să ştii. Trebuie ca întreaga ta existenţă să fie o comuniune cu Hristos şi o cunoaştere a Lui, a vieţii dumnezeieşti pe care o dă Hristos. Aşa se mântuieşte cineva.

Taina mântuirii – Arhim. Simeon Kraiopoulos. Editura Bizantină, Bucureşti, 2012

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Se dobândeşte cu efort şi strădanie adevarata pace

102

Gândurile care aduc descumpănire şi nelinişte sunt de la diavol. Gândurile ‘după Dumnezeu’ aduc siguranţă, îndrăzneală şi pace.
Cât despre oamenii care trăiesc, chipurile, o anumită fericire, deşi nu au o viaţă duhovnicească şi deşi nu se interesează de trăirea creştină autentică, de trăirea interioară, şi sunt plini de pace şi de fericire, ei bine, află că aceştia trăiesc o pace falsă – pacea stricăcioasă a lumii acesteia -, nu adevărata pace a Domnului nostru Iisus Hristos.
De fiecare dată când ne adunăm forţele sufleteşti şi punem cu hotărâre bazele unui nou început al vieţii interioare, în calea noastră întâlnim o furtună de tot felul de piedici şi ispite. Dar tocmai datorită acestui război demonic, lupta duhovnicească ne aduce roade. Dar ce tot zic! Acest război pe care-l purtăm este absolut necesar, fie că suntem călugări, fie că suntem mireni.
Însă cei care, trăind în fericirea lor înşelătoare, nu cunosc problemele deosebite şi greutăţile vieţii duhovniceşti, cei care sunt mulţumiţi de ei înşişi şi satisfăcuţi, fără să le pese şi fără să se întristeze de nimic, aceştia poate că, într-adevăr, vor trăi peste o sută de ani pe acest pământ trecător, dar nu vor gusta niciodată din pacea pe care noi o căutăm şi pe care am început de pe acum să o gustăm. Aceasta este pacea de “mai presus de minte“, care îi dăruieşte sufletului Duhul cel Sfânt. Este pacea care se dobândeşte numai cu efort şi cu strădanie. Este darul lui Dumnezeu, oferit la capătul multor lupte cu noi înşine şi cu demonii. Astăzi ne dă un strop mic, mâine, o înghiţitură, după aceea, şi mai mult, şi tot aşa, viaţă întreagă, plină de războaie, furtuni, piedici şi amărăciuni, pe drumul nostru duhovnicesc.

Sfântul Macarie de la Optina, Poveţe duhovniceşti, Editura Egumeniţa

2

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Atunci sufletul tău simte pe Domnul, când Domnul te luminează

21078775_1859311734084205_4649571622086055141_n

Mândria nu lasă sufletul să o apuce pe calea credinței. Necredinciosului îi dau acest sfat: să zică „Doamne, dacă exiști, luminează-mă și-ți voi sluji din toată inima și din tot sufletul”. Și pentru acest gând smerit și dispoziție de a sluji lui Dumnezeu, Domnul îl va lumina negreșit. Dar să nu spună: „Dacă exiști, pedepsește-mă”, căci dacă vine pedeapsa se poate să nu ai puterea de a mulțumi lui Dumnezeu și să aduci pocăință.
Când Domnul te luminează, atunci sufletul tău simte pe Domnul; simte că Domnul l-a iertat și îl iubește și cunoști aceasta din experiență, și harul Duhului Sfânt va da mărturie în sufletul tău de mântuirea ta și atunci vei voi să strigi tare lumii întregi: „Cât de mult ne iubește Domnul!”. Până când nu L-a cunoscut pe Domnul, Apostolul Pavel L-a prigonit, dar când L-a cunoscut, a străbătut lumea întreagă propovăduind pe Hristos.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis

2

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu