Ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi, dacă zicem că păcat nu avem

1

Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu.
Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.
Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dimpotrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bârna din ochiul lor – da, o ditamai bârnă – nu o iau în seamă” (cf. Matei 7, 3). Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii?
Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, „la bani mărunţi”, raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngâmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrânare, de tâlcuire anapoda a cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de răceală în credinţă şi de câte altele. Ţi-aş găsi, poate, nu o singură „pată”, ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean.
Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! Şi când te gândeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproapelui! Despre ce iubire poate fi vorba când cauţi cu orice preţ să vezi şi să găseşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi când, pentru un singur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzând să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci când ar fi cazul?
Uitat-aţi oare că dragostea „toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşile şi altora aceşti viermi moralizatori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşile, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui. Frate! „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă, să stea” (Romani 14, 4).

Sfântul Ioan de Kronstadt

„Viaţa mea în Hristos”

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Să nu fie amestecată deloc făţărnicia n toate faptele noastre bune

1

Domnul Iisus Hristos i-a comparat pe farisei cu nişte morminte îngrijite pe dinafară, însă pline pe dinăuntru cu oase moarte (v. Mt. 23, 27), iar Sfinţii Părinţi cu un măr roşu şi frumos la vedere, însă pe dinăuntru ros de viermi cu desăvârşire.
Cât de exactă comparaţie! În sufletul făţarnicului nu este bunătate adevărată, nu este dragoste adevărată, însă pe dinafară el pare şi bun, şi evlavios. Iată că Domnul ne previne cu privire la această nenorocită făţărnicie. El cere ca în toate faptele noastre bune să nu fie amestecată deloc făţărnicia.

Sfântul Luca al Crimeei

”La porțile Postului Mare”, Ed. Biserica Ortodoxă

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Fiul meu, este deșertăciune lumea aceasta

1

Ma bucur, fiul meu, ca esti bine. Am vazut si greseala ta. Deoarece cu putin n-ai ajuns sa injuri, acum sa faci de doua ori metaniile pe care le aveai, timp de patruzeci de zile.
Dar sa le incepi dupa Pogorarea Duhului Sfant. Si ai grija, fiul meu, ca de acum incolo sa nu-ti intre in obicei asa o lucrare a demonilor.
O, copilul meu, ai grija ! Astazi lumea este foarte rea. Si diavolul seamana cugetele cele viclene pentru a slabi vointa sufletului. De aceea sa te infranezi cat poti de mult. Din prea multa mancare se nasc cugetele viclene si imaginatiile. Totdeauna, in ceas de ispita, sa alergi la Domnul nostru Iisus Hristos si la Maica Domnului. Sa ceri ajutorul sfintilor si sa te rogi. Daca diavolul te va insela si vei face vreun pacat, nu mai poti dupa aceea sa devii preot. Si ar fi pacat sa-ti para rau toata viata. De aceea, roaga-te, roaga-te cat poti de mult.
Sa fugi ca de foc de gandurile rele. Sa nu le dai niciun fel de atentie, pentru ca sa nu prinda radacini inlauntrul tau. Nu deznadajdui. Dumnezeu este mare si ii iarta pe cei pacatosi. Numai sa te caiesti atunci cand gresesti si sa nu mai faci lucruri asemanatoare.
Fii atent cu colegii tai. Sa nu vorbesti prea multe, nici sa asculti lucruri care nu trebuie. Deoarece lucrurile urate pe care le auzi murdaresc. Ai grija sa fii ascultator, cuminte, smerit, sa faci binele, sa fii prieten ai rugaciunii si al citirii. Sa te rogi cu lacrimi; sa inveti rugandu-te. Gura ta sa nu inceteze a spune : ” Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”.
Si sa fii gata ca, atunci cand va voi Bunul Dumnezeu, sa devii un calugar bun, placut lui Dumnezeu si oamenilor. Deoarece lumea aceasta, fiul meu, este desertaciune; plina de toata rautatea, locul de exil al lui Adam si, apoi, al nostru. Si fericit este cel care va putea sa treaca cu bine aceasta instrainare, sa ajunga la limanul mantuirii. Acela se va bucura vesnic cu sfintii si va imparati impreuna cu Hristos in vecii vecilor.

Gheron Iosif

„Marturii din viata monahala”, Ed. Bizantina

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Taina Sfintei Spovedanii

1

Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:

– Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe sau la spovedanie de mult timp şi nu cred că este neapărat să mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu şi atât.

– Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă.

Nedumerit, omul nu a mai ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat:

– Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă?

– Da, răspunse omul.

– Dar două zile, o porţi?

– S-ar putea.

– Dar o săptămână sau o lună, o porţi?

– Nu, părinte, bineînţeles că nu.

– De ce? – îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.

– Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi pe mine, când este curată şi frumoasă.

– Păi, vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată pentru a o purta iarăşi, la fel şi sufletul se „murdăreşte” de păcate şi răutate şi cum 1-ai putea curăţa dacă nu la spovedanie şi la slujbe, prin dragostea şi harul Domnului?!

„Intră în Biserică şi te căleşte! Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor.”

Sfântul Ioan Gură de Aur

st-john-chrysostom

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Să vezi atunci cum pleacă păcatele… Datorită dragostei, devii neobosit.

2

Rațiunea pentru care Cuviosul Porfirie s-a supus la suferințe de bunăvoie și la tot feluri de lipsuri nu a fost ura față de trup sau față de viață, ci „viața din belșug”, care izvorăște din iubirea lui Hristos, când aceasta lucrează și aprinde inima.

„Nu simțeam nici o lene. Eram fericit să mă rog și când eram obosit. Când eram obosit, Îl căutam și mai mult pe Dumnezeu. Trebuie să credeți acest lucru și să înțelegeți că într-adevăr era cu putință. Este o chestiune de dragoste. Nu înseamnă pur și simplu a face totul repede. Îți faci munca, începi alta, te întorci, faci o altă muncă și încerci să le termini pe toate, să irigi, să sapi, să aduci pământ și crengi, să mergi în munte ca să aduci lemne pentru lucrul de mână. Datorită dragostei, devii neobosit. Să vezi atunci cum pleacă păcatele! Toate dorm. Auziți? Aceasta este cu adevărat viață străină, viață cuvioasă, sfântă, viață paradisiacă”.

Din Monahul Patapios Kavsokalivitul, Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul – Sfințenia în secolul al XXI-lea, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 69-70

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Numai să vrei, mănăstire poate fi şi casa ta

1

Mă chinuiau, de la o vreme, nişte gânduri: îmi tot spuneam că aş putea să mă fac şi eu călugăr şi să mă dedic în întregime lui Dumnezeu, dar, cum eram deja căsătorit şi aveam şi copii, nu mai reuşeam să fac nimic bun pentru Dumnezeu. Cu astfel de gânduri (şi cu multe altele) m-am dus la Bunicuţul. Mi-am spovedit multele păcate, dar fără să zic absolut nimic despre gândurile acelea. Şi numai ce-l aud că-mi zice:

‒ Hai, lasă, nu mai gândi aşa! Lasă astea, că nu-s de tine! Şi casa ta poate fi o mănăstire, care să nu difere cu nimic de cea adevărată. Ajunge numai să faci ce-ţi spun. Nu locul face mănăstirea, ci modul de viaţă. Aşa că du-te, roagă-te şi să ai răbdare în toate!

Pe toate le vedea Părintele, prin Harul lui Dumnezeu, şi venea în întâmpinarea tuturor gândurilor noastre. Acest lucru te ţinea într-o stare de veghe permanentă cât te aflai lângă el şi te ocrotea de orice gând rău.

Din Sfântul Părinte Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 254-255

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Patimile din noi şi diavolii din afara noastră, sunt vrajmasii rabdarii

1

Răbdarea creştinească are doi vrăjmaşi: patimile din noi şi diavolii din afara noastră.

În prim plan stau patimile din noi. Între ele trebuie să indicăm mai cu seamă iritarea, supărarea, mândria, iubirea de sine, mânia, furia, ura şi alte neputinţe omeneşti înrudite cu acestea.
Le avem înlăuntrul nostru? Nu le avem! – se gândesc mulţi. Aproape toţi ne amăgim pe noi înşine când facem singuri evaluarea. Pentru că nu ne cunoaştem îndeajuns, de obicei devenim îngăduitori. Ne socotim pe noi ca fiind sensibili şi răbdători, ca amabili şi săritori, ca milostivi şi compătimitori. Putem fi şi, într-adevăr, suntem astfel, în condiţii normale. Dar dacă se schimbă relaţiile dintre noi, dacă suntem jigniţi, batjocoriţi şi nedreptăţiţi, dintr-o dată ne schimbăm. Nebănuite patimi izbucnesc în noi, în urma cărora dăm în clocot, ne supărăm şi amabilitatea noastră se evaporă brusc.
Cine ne scoate de pe făgaşul amabilităţii? Cine ne face nerăbdători? Oamenii răi din jurul nostru? Comportările lipsite de recunoştinţă faţă de noi? Caracterele nedesăvârşite din jurul nostru? Ori grelele împrejurări ale vieţii? Nu! Nouă ne place să căutăm îndreptăţirea nerăbdării noastre…
Dar ce fel de răbdare este aceea care nu se irită dacă nu există factori iritanţi? Aceasta este o răbdare înşelătoare. Adevărata stare virtuoasă a celor răbdători se manifestă la năpustirea vrăjmaşilor, şi nu atunci când totul în jur este liniştit şi paşnic.
Nu o pricină din afara noastră aduce întru noi manifestarea nerăbdării, ci nerăbdarea care dormitează în inima noastră precum o fiară sălbatică în bârlogul său şi care iese la iveală de îndată ce o provocăm. Iritarea e urmarea neputinţei noastre, boala care se înrădăcinează în natura noastră păcătoasă.

Arhimandrit Serafim Alexiev, Răbdarea – tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, p. 49-51

1

 

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Zapada

1

Faceti osteneala si iesiti în acest timp în orisice câmp veti voi si uitati-va cu bagare de seama la acest acoperamânt alb de zapada, care înveleste toata fata pamântului: toate firicelele de zapada cazute din cer, oricât s-au învârtit prin vazduh, oricât s-au ciocnit unele cu altele, cu toate acestea au cazut în ordine, s-au asezat în chip prietenesc unele lânga altele si au faurit o multime de alcatuiri felurite, dintre care fiecare în parte merita sa fie luata în seama. Câte linii drepte, câte linii frânte, câte linii oblice, câte perpendiculare, câte convexe, câte concave, câte circumferinte nu sunt aicea? Aici vedeti toata geometria! Si, cu tot frigul si amorteala iernii, nu numai ca toate sunt la locul lor, dar mai mult înca, nimic nu e lipsit de încântare si frumusete. Vedeti voi oare ce frumos e garnisita cu zapada aceasta prapastie urâta? Ce cornis regulat si delicat e pe marginea ei! Ce coloane zvelte înlauntrul ei! Câta curatie în lucrare! Ti se pare ca e o marmura iesita din mâna celui mai iscusit sculptor! Si câte marmuri din acestea, câta sculptura de felul acesta! Toata aceasta frumusete si aceasta întreaga iscusinta în faurirea astor munti de zapada ramâne nebagata în seama nu numai acolo unde nu sunt oameni, ci si acolo unde sunt. Au oare multi sunt aceia carora le place sa traga povete folositoare de la zapada? Însa Dreapta cea a-toate-facatoare nu cauta de sunt sau nu spectatori ai operei sale. Facându-le pe toate cu cumpanire, cu masura si cu numar, ea se multumeste pe sine însasi si nu poate face nimic altminteri, decât numai astfel cum cere vrednicia sa, adica bine întocmit si maret.

Sfantul Inochentie al Odessei, Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 81-83

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Istorisire despre o minune ce s-a petrecut la mănăstirea Peşterilor odată de Sfintele Paşti

1

În 1463 arhimandrit al mănăstirii Peşterilor era fericitul Nicolae.
În ziua de Paşti a acelui an, ziua în care toţi creştinii sărbătoreau învingerea morţii şi slobozirea din iad, unul dintre părinţii mănăstirii, cuviosul şi virtuosul ieromonah Dionisie Stepa, a intrat în peştera cuviosului Antonie ca să tămâieze cinstitele moaşte ale sfinţilor părinţilor adormiţi. Îl urmau şi câţiva fraţi cu lumânări aprinse. Când ajunse în locul unde fusese vechea trapeză a monahilor de la peşteri, fericitul Dionisie tămâie sfintele moaşte şi spuse cu voce tare:

– Sfinţi părinţi şi fraţi! Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul ca să ne bucurăm într-însa! Hristos a înviat!

În aceeaşi clipă – o minune! – toate moaştele şi-au ridicat încet capetele şi au răspuns cu o voce puternică, cerească:

– Adevărat a înviat!

Cu uimire şi sfântă teamă au alergat cu toţii şi-au istorisit părintelui stareţ Nicolae şi celorlalţi fraţi cele petrecute. Cu toţi au slăvit pe Hristos cel Înviat şi pe aleşii robii Săi.

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Marcu Ascetul: Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul botez

1

Întrebare

Unii socotesc Sfântul botez desăvârşit, întemeindu-se pe Scriptură, care zice: „Scoală-te, primeşte botezul şi spală-te de păcatele tale“ (Fapte XXII, 16) sau: „Spălaţi-vă şi fiţi curaţi“ (Isaia I, 15), sau: „Dar v-aţi spălat, dar v-aţi curăţit“ (1 Cor. VI, 11), precum şi alte multe de felul acesta. Alţii însă susţin că păcatul cel vechi se desfiinţează abia prin nevoinţe, aducând şi ei mărturia Scripturii, care zice: „Să ne curăţim pe noi înşine de toată întinăciunea trupului şi a duhului“ (2 Cor. VII, 1). Ba aceştia susţin că chiar şi lucrarea însăşi a păcatului se află în ei după botez.
Ce vom zice noi la acestea sau cui vom crede?

Răspuns

Trebuie să credem propovedaniei apostolilor şi să rămânem pe lângă mărturisirile lor, şi să nu ispitim puterea lui Dumnezeu prin socotinţe omeneşti. De asemenea, să nu primim iarăşi de bunăvoie jugul robiei, ci să ţinem strâns la libertatea noastră prin împlinirea poruncilor. Căci pe măsura împlinirii lor aflăm tot adevărul, precum trebuie să ştim limpede că pe măsura neîmplinirii lor stăm sub puterea păcatului. Numai fiindcă am socotit deşartă propovedania, ascultând mai mult de curiozitatea noastră decât de cuvântul lui Dumnezeu, s-a făcut deşartă şi credinţa noastră, şi ne aflăm încă în păcate.

Întrebare

Noi nu spunem că propovedania este deşartă, ci căutăm să aflăm adevărul.

Răspuns

Dacă ţinem propovedania de adevărată, să împlinim toate poruncile şi atunci vom şti de mai suntem stăpâniţi de păcat. Căci Sfântul botez este desăvârşit, dar nu desăvârşeşte pe cel ce nu împlineşte poruncile. Drept aceea să nu credem socotinţelor omeneşti, ci mai degrabă dumnezeieştii Scripturi, care spune: „Hristos a murit pentru păcatele noastre“ (1 Cor. XV, 3) sau: „Ne-am îngropat cu El prin botez“ (Rom.VI, 4), sau: „Cel ce a murit s-a îndreptat de păcat“ (Rom.VI, 3), sau „Păcatul nu va mai stăpâni peste noi“ (Rom.VI, 14), de vom împlini poruncile; iar de nu le împlinim, suntem necredincioşi şi stăpâniţi de păcat. Căci credinţa stă nu numai în a ne fi botezat în Hristos, ci şi în a împlini poruncile Lui. Că o dată ce ne-am îngropat cu El prin botez ne-a şi ridicat pe noi, şi ne-a aşezat împreună cu Sine în cele cereşti e vădit din Scripturi (Efes. II, 6). Dar nu e mai puţin vădit că ne-a dat şi porunci ca, împlinindu-le, să aflăm desăvârşirea pe care ne-a dat-o nouă. Iar de nu le vom împlini, ne vom arăta stăpâniţi de păcat.
Dacă zicem deci că păcatul se desfiinţează prin fapte, atunci „Hristos a murit în deşert“ (Gal. II, 21) şi toate cele spuse sunt mincinoase. Şi dacă aceştia spun că botezul nu este desăvârşit, ci dobândesc desăvârşirea prin nevoinţe, deşartă este pentru ei şi legea libertăţii, şi toată legiuirea Noului Testament e desfiinţată. Ba aceştia Îl fac şi pe Hristos însuşi nedrept odată ce porunceşte celor botezaţi să săvârşească fapte de-ale libertăţii, câtă vreme ei sunt robiţi de păcat împotriva voii. Iar harul lui Dumnezeu nu mai e în acest caz har, ci răsplata nevoinţelor noastre. Căci dacă prin fapte (scăpăm de păcat), atunci nu mai putem spune că prin har. Iar dacă prin har, fapta nu mai e faptă, ci poruncă a Celui ce ne-a eliberat şi faptă a libertăţii şi a credinţei. Acestea li le-a spus Sfântul Pavel mai înainte galatenilor, potrivit cu iconomia dumnezeiască, sfătuindu-i ca pe unii ce erau la fel de necredincioşi ca şi aceştia de acum.
Dar noi nu avem aceeaşi necredinţă în harul lui Dumnezeu. Să nu fie! Nici nu făgăduim credinţa în propovedania apostolică. Ci, chiar dacă suntem ţinuţi sub păcat şi după botez, aceasta nu se întâmplă din pricină că botezul ar fi nedesăvârşit, ci pentru că nesocotim porunca şi ne alipim de plăceri de bunăvoie, cum ne mustră dumnezeiasca Scriptură. Căci omul se întoarce cu voia sa liberă la păcatul său, „ca un câine care vine la vărsătura sa“ (2 Petru II, 20–22). Pentru că nici botezul, nici Dumnezeu, nici Satana nu sileşte voia omului. Oare n-au auzit aceştia că poruncile lui Hristos, cele date după botez, sunt o lege a libertăţii? Căci zice Scriptura: „Aşa să lucraţi şi aşa să grăiţi, ca unii ce veţi avea să fiţi judecaţi prin legea libertăţii“ (Iacov II, 12). Şi iarăşi zice Sfântul Petru: „Adăugaţi la credinţa voastră virtutea“ (2 Petru I, 5). Iar după ce spune cele următoare, adaugă zicând: „Cel care nu are acestea e orb, cu vederea micşorată, uitând de curăţirea păcatelor lui de demult“ (2 Petru I, 9). Aţi putut înţelege din cele spuse că e vorba de curăţirea întâmplată în chip tainic prin botez, dar care e aflată efectiv (ένεργώς) prin porunci.
Dacă însă botezându-ne nu ne-am eliberat de păcatul strămoşesc, e vădit că nu putem săvârşi nici faptele libertăţii. Iar dacă putem să le săvârşim pe acestea, arătat este că tainic ne-am eliberat de robia păcatului, precum este scris: „Legea Duhului vieţii m-a slobozit pe mine de legea păcatului şi a morţii“ (Rom. VIII, 2), dar nesocotind poruncile Celui ce ne-a curăţit pe noi, suntem purtaţi de păcat. Drept aceea, sau arată-mi tu mie că cei botezaţi nu pot împlini poruncile libertăţii, şi atunci botezul nu e desăvârşit, sau, arătând noi că aceştia au primit o astfel de putere, să mărturisească toţi că au fost eliberaţi prin harul lui Hristos, dar s-au predat pe ei înşişi în robia păcatelor prin faptul că n-au împlinit toate poruncile, şi de aceea iarăşi s-au supus lor. Şi dovada s-o ia chiar din mărturia adusă de ei: „Să ne curăţim pe noi înşine, fraţilor, de toată întinăciunea trupului şi a duhului“ (2 Cor. VII, 1). Căci cel robit păcatului cum se poate curăţi însuşi pe sine de toată întinăciunea trupului şi a duhului, odată ce nu are libertatea şi puterea trebuincioasă, ci e ţinut sub păcat? Iar dacă ai stăpânire peste patimi, poţi cunoaşte că nu eşti ţinut sub ele prin puterea lor, ci din pricina voinţei tale. Deci toate câte ni le spune dumnezeiasca Scriptură despre curăţire, ni le spune ca unor oameni liberi şi ca unor oameni liberi ne dă îndemnul să nu rămânem în asemenea gânduri, ci să iubim libertatea, având puterea să înclinăm spre ceea ce vrem, fie bine, fie rău.

Întrebare

Dacă ne-am eliberat la botez, de ce nu vedem aerul libertăţii, cum îl văd cei ce se nevoiesc?

Răspuns

Vederea noastră este întunecată de plăcerile cu voia şi de nesocotirea poruncilor pe care aceia le-au împlinit. Căci am spus mai înainte că omul se eliberează prin darul lui Hristos, dar voia sa stăruie pe lângă ceea ce iubeşte, chiar după ce s-a botezat, din pricina libertăţii sale. Când Iisus zice: „Cei ce se silesc răpesc Împărăţia cerurilor“ (Matei XI, 12), vorbeşte despre voia noastră, vrând ca fiecare din noi să se silească potrivit cu botezul, ca să nu se abată spre rău, ci să stăruiască în bine. Desigur, precum omul pătimea de silă sub robia stăpâniilor (rele), Dumnezeu putea să ne slobozească şi să ne facă neschimbători tot cu sila. Dar n-a făcut aşa, ci prin botez ne-a scos cu sila din robie, desfiinţând păcatul prin cruce, şi ne-a dat poruncile libertăţii, dar a urma sau nu poruncilor a lăsat la voia noastră liberă. Drept aceea, împlinind poruncile ne arătăm dragostea faţă de Cel ce ne-a eliberat; iar nepurtând grijă de ele sau neîmplinindu-le, ne dovedim împătimiţi de plăceri.
Dar aceştia se poticnesc chiar în gândurile lor când zic: „Vrem să împlinim poruncile, dar nu putem, fiind ţinuţi cu puterea de păcat; de aceea trebuie să ne nevoim mai întâi şi să ştergem păcatul ca să putem împlini poruncile libertăţii“ (1 Tim. I, 7). Ei nu înţeleg însă ce zic, nici ceea ce vor să dea ca lucru sigur. Căci dacă nu ai peste tot libertate şi nu poţi împlini poruncile, prin care nevoinţe zici că ştergi păcatul? Pentru că nevoinţele celor credincioşi sunt porunci. Tu deci zici: „Nu pot împlini poruncile, până nu mă voi curăţi întâi prin nevoinţe“. Dar arată-mi atunci nevoinţele de care zici că sunt afară de porunci, şi voi crede părerii tale. Dacă îmi arăţi rugăciunea, ea e poruncă; dacă îmi arăţi postul e tot poruncă; privegherea, de asemenea, e poruncă; dărnicia, la fel, e poruncă; punerea sufletului tot poruncă este; curăţirea gândurilor e şi ea poruncă; crucea, moartea şi orice altă faptă a virtuţii ai mai numi, toate sunt porunci. De aceea, celor ce au primit puterea de a împlini poruncile, Hristos le porunceşte ca unor credincioşi să se nevoiască, să nu se întoarcă spre cele dinapoi, nu pentru că prin porunci ar avea să şteargă păcatul, ci ca să nu se mai întoarcă pe ei înşişi la cele dinapoi. Deci aceste porunci nu scot afară păcatul (căci aceasta s-a făcut numai prin cruce), ci păzesc condiţiile libertăţii voastre. Căci spune-mi mie: Dacă scoţi afară păcatul lui Adam prin fapte, de ce s-a zis că „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi“ (1 Cor. XV, 3)?
Dar la acestea nu au ce răspunde, ci pun doar întrebări care se bat cap în cap, căutând să folosească orice pentru socotinţele lor şi neascultând de adevărul Scripturii. Deci zic aceştia: „Dacă păcatul se şterge prin botez, de ce lucrează iarăşi în inima noastră?“ Dar noi am arătat de multe ori pricina, spunând că nu vreo rămăşiţă a păcatului lucrează în noi după botez (căci acesta dă dezlegarea deplină), ci că noi înşine ne înfăşurăm cu voia liberă în legăturile care au fost dezlegate prin împlinirea poruncilor. Căci gândul care zăboveşte în jurul vreunei plăceri sau mânii nu e un semn al păcatului rămas, ci al unei împătimiri libere. Pentru că avem puterea să stingem gândurile şi să surpăm „toată înălţarea care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu“ (2 Cor. X, 5), cum zice Scriptura. Prin urmare, gândul rău este, pentru aceia care îl sting în ei, semn al dragostei de Dumnezeu, nu al păcatului. Căci nu atacul (προσβολή) gândului este semn al păcatului, ci convorbirea prietenoasă a minţii cu el? Pentru că, dacă nu-l iubim, de ce zăbovim cu el? Căci dacă n-am săvârşit fapte rele, este cu neputinţă să lungim vorba cu el în inimă, odată ce îl urâm din toată inima. Prin urmare, dacă chiar şi când e urât un gând stăpâneşte cu putere mintea (căci nu spun că nu se întâmplă aceasta), acest fapt nu este o rămăşiţă din păcatul lui Adam, ci un semn al necredinţei de după botez. Căci, dacă după Sfântul botez, măcar că putem împlini poruncile nu le împlinim, chiar dacă nu vrem suntem ţinuţi sub păcat până ce, împlinind toate poruncile, vom ruga pe Dumnezeu prin pocăinţă să şteargă păcatul necredinţei noastre. Pentru că două sunt pricinile lucrării păcatului în noi şi amândouă sunt de la noi: una lucrează pe măsura neîmplinirii poruncilor, iar cealaltă ne stăpâneşte cu putere din cauza faptelor noastre rele de după botez. Şi numai Dumnezeu înlătură această lucrare, dacă îl rugăm prin milostenie, prin rugăciune şi prin răbdarea necazurilor ce vin asupra noastră. Dar şi pe acestea ni le dăruieşte, în chip ascuns, tot harul dat nouă prin botez.

Întrebare

Atunci nu cumva a păcătuit şi Pavel după botez, dacă era stăpânit de păcat cu voia lui? Căci zice: „Văd altă lege luptându-se împotriva legii minţii mele“ (Rom. VII, 13).

Răspuns

Aşa strică şi celelalte locuri din Scriptură cei rătăciţi de înţelegerea lor păcătoasă. Dar ia capitolul acesta de mai sus şi vei afla că Sfântul Pavel nu grăieşte despre sine cum era după botez, ci despre iudeii necredincioşi, vrând să-i convingă că fără harul lui Hristos dat prin botez e cu neputinţă să fie biruit păcatul. Căci zicând: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?“ (Rom. VII, 24), adaugă: „Mulţumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru (Rom. VIII, 25), că legea Duhului vieţii m-a slobozit pe mine de legea păcatului şi a morţii“ (Rom. VIII, 2). De aceea zice: „Legea este duhovnicească, iar eu sunt trupesc, vândut sub păcat“ (Rom. VII, 14). De aci urmează că toate ale legii şi ale templului, şi ale jertfelor îşi află împlinirea desăvârşită în noi, cei care am primit în chip tainic harul Duhului la botez. Căci a spus de noi că suntem templu al Duhului (1 Cor. VI, 19) şi ne îndeamnă să aducem jertfe duhovniceşti (1 Petru II, 5) numindu-ne iudei întru ascuns, şi nu la arătare (Rom. II, 29) şi tăiere împrejur a inimii în duh, nu în literă. Ba a mai spus că cerescul legiuitor Hristos a scris legea duhovnicească prin Duh în cei credincioşi, nu în table de piatră, ci în table de carne ale inimii (2 Cor. III, 3).
Deci precum a spus despre acestea că se află întru ascuns, tot aşa trebuie să le înţelegi şi pe toate celelalte, pe care le-a amintit ca chipuri. Dar fiindcă n-am crezut încă cu tărie lui Hristos şi nu ne-am socotit pe noi datori faţă de toate poruncile Lui, nici nu ne-am lepădat de noi înşine după cuvântul Lui, nu cunoaştem tainele mai sus pomenite, pe care le-am primit din clipa botezului. Când însă ne vom mustra pentru puţinătatea credinţei noastre şi vom crede în El cu sinceritate prin împlinirea tuturor poruncilor Sale, atunci, câştigând în noi înşine trăirea lucrurilor mai sus pomenite, vom mărturisi că într-adevăr Sfântul botez este desăvârşit şi prin El ni s-a dat harul, însă stă ascuns în chip nearătat, aşteptând ascultarea noastră şi împlinirea poruncilor pentru care am primit putere prin el.
De aceea, câţi însă n-am împlinit poruncile libertăţii, încă n-am ajuns la Ierusalimul cel liber (căci Ierusalimul de sus este liber şi el e maica noastră (Gal. IV, 26)116(În greceşte „Ierusalim“, ca nume de cetate, e de genul feminin.), care ne renaşte prin baia naşterii celei de-a doua), ci suntem încă pe drumul lui Cain şi rătăcim, umblând razna. Căci cel ce se ceartă întru neştiinţă şi se împotriveşte adevărului arată că nu merge pe drumul drept, ci s-a abătut de la drum. De aceea fericitul Pavel, văzându-ne că suntem zăbavnici în urcuşul spre desăvârşire, zice: „Aşa să alergaţi ca să o luaţi“ (1 Cor. IX, 24). Iar dacă n-am ajuns încă la cetate, când vom vedea templul şi când vom intra în el ca să ne învrednicim să aducem jertfă la altar? Dar ce vorbesc despre credinţă, despre templu şi despre altar, când n-am lăsat în urmă nici măcar fiarele din trestie (Ps. LXVII, 31), pe care proorocul roagă pe Dumnezeu să le certe, ca să nu-i răpească animalele cele dintâi născute, care au fost rânduite să fie aduse ca jertfă de iudeul cel din ascuns. Căci în această stare ne aflăm dacă, după tine, iudeul din ascuns există, potrivit cu cuvântul lui Pavel, dar templul încă n-a fost zidit de Fiul lui David, nici altarul n-a fost încă pregătit de El. Pentru că aceasta o susţine făţiş cel ce zice că şterge păcatul lui Adam prin nevoinţe, şi nu prin harul lui Dumnezeu.
Dar harul acesta se află în noi în chip ascuns de la botez, însă nu ni se va face văzut decât atunci când, după ce vom fi străbătut bine drumul poruncilor, vom aduce ca jertfă Arhiereului Hristos gândurile cele sănătoase ale firii noastre, nu pe cele muşcate de fiare.117(În cele 153 de capete despre rugăciune (supra, p. 101), în cap. 126 se spune: „Rugăciune săvârşeşte acela care aduce totdeauna primul gând al său ca rod lui Dumnezeu“. Poetul V. Voiculescu zice către Dumnezeu în poezia Aşteptare sub cortul pustiei. (Destin, Bucureşti, Cartea Românească, 1933, p. 26): „Te-aştept. Pe masa punerii înainte / Aşez gândurile frământate, azimă căznită.“) Căci cele mai multe din ele sunt luate de fiare când se abat de la calea poruncilor, adică de la răbdarea necazurilor. Sărind din calea cea dreaptă, ele o iau atunci razna, învinuind de aceasta mai degrabă pe alţii, decât pe stăpânul lor. Abia puţine din ele umblă pe calea cea dreaptă şi aceasta fiindcă sunt păzite de rugăciune, legate de nădejde şi îmboldite de încercări. Şi numai acestea ajung la cetate şi la templu, unde sunt aduse jertfă.118(Asemănarea gândurilor cu oile ce pot fi sfâşiate de fiare e luată de la Evagrie (vezi scrierea acestuia Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor; supra, p. 61; P. G. 74, 1220C).)
Cetatea este dreapta socoteală întru Hristos, care e plină de lumină. Când aceasta chiverniseşte cu evlavie şi după lege lucrurile, vieţuieşte în pace şi dreptate. Dar când greşeşte, se predă duşmanilor spre dărâmare. Iar templul este locaşul sfânt al sufletului şi al trupului, care e zidit de Dumnezeu. În sfârşit, altarul este masa nădejdii aşezată în acest templu. Pe ea se aduce de către minte şi se jertfeşte gândul întâi născut al fiecărei întâmplări, ca un animal întâi născut adus ca jertfă de ispăşire pentru cel ce-l aduce, dacă îl aduce neîntinat.
Dar şi acest templu are un loc în partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Înaintemergător (Evr. VI, 20), locuind de la botez în noi, „afară numai dacă nu suntem creştini netrebnici“ (2 Cor. XIII, 5). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, mai ascunsă şi mai sinceră a inimii, încăpere care, dacă nu se deschide prin Dumnezeu şi prin nădejdea raţională şi înţelegătoare, nu putem cunoaşte în chip sigur pe Cel ce locuieşte în ea şi nu putem şti de-au fost primite jertfele de gânduri sau nu. Căci precum la început, în vremea lui Israil, focul mistuia jertfele, tot aşa se întâmplă şi acum. Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea mai sus pomenită, Arhiereul ceresc primeşte gândurile întâi născute ale minţii şi le mistuie în focul dumnezeiesc, de care a spus: „Foc am venit să arunc în lume şi cât aş vrea să fie încă de pe acum aprins“! (Luca XII, 49). Iar gânduri întâi născute a numit pe cele care nu apar într-a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse îndată, de la prima aruncare (προσβολή) şi răsărire în inimă, lui Hristos.119(Un gând odată ivit face să se nască după el şi în legătură cu el un altul. Sau, cu alte cuvinte, se dezvoltă în altul. Deci nu trebuie să aşteptăm un gând să se dezvolte în altul sau să apară după el dintr-o prelungire a cugetării, ci îndată să-l aducem lui Dumnezeu, adică să ne îndreptăm cugetul la Dumnezeu ca să punem acest gând în legătură cu El sau să-l avem pe Dumnezeu ca însoţitor în dezvoltarea mai departe a primului gând. Căci prezenţa lui Dumnezeu în cugetul nostru va opri dezvoltarea gândului ivit pe o pantă primejdioasă. Desigur, aci e vorba de un gând bun. Căci gândul rău trebuie nimicit îndată, tot prin îndreptarea cugetului spre Dumnezeu. Păzirea aceasta a gândurilor de la prima lor apariţie, pentru a fi aduse lui Dumnezeu când sunt bune sau pentru a fi alungate când sunt rele, trebuie să formeze, împreună cu purtarea necazurilor şi cu rugăciunea neîntreruptă, slujba lăuntrică necontenită a omului evlavios, adică pocăinţa de toată viaţa. De observat că gândurile pot fi ţinute curate numai când strădania aceasta e împreunată cu purtarea necazurilor. Acestea nu stau numai într-o alăturare întâmplătoare, ci într-o legătură necesară.) Căci cele ce i se aduc din vălmăşagul cugetării le-a numit Scriptura şchioape, oarbe şi pocite, şi de aceea ele nu sunt primite ca zeciuieli de către Arhiereul ceresc şi Stăpânul Hristos.
Că după botez noi suntem pricina oricărui gând rău s-a dovedit cu mărturii din Scriptură. Dar dacă e trebuinţă să se dovedească aceasta şi prin înlănţuirea firească a cugetării, vom spune: O, omule, care zici că şi după botez eşti împins la lucru fără vină de către păcatul lui Adam şi făgăduieşti să îl înlături pe acesta prin nevoinţe, află că te împotriveşti chiar cuvintelor tale şi chiar în ele te poticneşti. Căci dacă zici că gândurile rele sunt păcatul lui Adam, învaţă de la Pavel că, odată ce te-ai îmbrăcat în Hristos prin botez (Gal. III, 27), ai putere şi arme să le surpi. „Iar armele ostăşiei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, ca să dărâme întăriturile; noi surpăm gândurile minţii şi orice înălţare care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu“ (2 Cor. X, 4–5). Dar dacă având putere împotriva lor nu le alungi de la primul lor atac, e vădit că iubeşti plăcerea din pricina necredinţei şi consimţi cu ele, şi atunci tu eşti pricina acestei lucrări a lor, nu Adam.

Întrebare

Cum poate iubi plăcerea din pricina necredinţei sau cum poate consimţi cu gândurile cel ce s-a închis în chilie şi posteşte în fiecare zi, cel ce petrece în înfrânare, în sărăcie, în înstrăinare de toate, în rugăciune şi în purtarea altor supărări (necazuri) de felul acesta?

Răspuns

Bine ai zis că cel ce face unele ca acestea suportă multe supărări. Căci, dacă am împlini fără supărare şi cu bucurie virtuţile mai sus pomenite, nu am iubi plăcerea cu mintea. Dar, fiindcă ne lăsăm pătrunşi de supărare, e cu neputinţă ca simţind durerea ostenelilor trupeşti să nu stăm de vorbă cu gândurile care răsar ca nişte momele (προσβολαί) şi să nu ne mângâiem cu ele amărăciunea de pe urma ostenelilor. Dacă n-am căuta asemenea mângâieri, am dovedi că nu suntem supăraţi de osteneli. Iar aceasta ni se întâmplă deoarece nu primim aceste osteneli de dorul bunurilor viitoare, ci de frica ispitelor ce vin în viaţa de aici asupra noastră.
Din pricina aceasta socotim în chip greşit că numai fapta rea este păcatul nostru, pe când gândul dinainte de ea zicem că e o lucrare străină. Dar e cu neputinţă să alunge lucrarea gândului aceia care socotesc că nu e a lor, ci că e străină. Există, desigur, şi fără consimţământul nostru (δίχα συνδυασμοϋ) câte un gând neplăcut şi urât care, pătrunzând pe furiş, răpeşte cu sila mintea la sine. Totuşi să ştii sigur că şi aceasta îşi are pricinile în noi. Căci sau ne-am predat după botez vreunui gând rău, ajungând până la faptă, şi de aceea ne-am făcut vinovaţi chiar fără să ni se pară, sau ţinem în noi de bunăvoie niscai seminţe ale răutăţii şi de aceea se întăreşte cel rău. Şi acela, stăpânindu-ne prin seminţe, nu pleacă până ce nu le aruncăm pe acestea. Iar dacă ne stăpâneşte prin fapta noastră rea, va fi fugărit de-abia atunci când vom aduce lui Dumnezeu osteneli vrednice de El. De aceea eu nici acest păcat nu-l numesc păcat al lui Adam, ci mai degrabă al celui ce a făcut răul şi are seminţele. Chiar dacă în amândouă aceste cazuri pricina este un gând care a pătruns ca un hoţ (căci amândurora le premerg gândurile), eu îţi voi spune că pricina adevărată este cel ce avea putere să-l facă curat de la prima răsărire (έκ προσβολής) şi nu l-a curăţit, ci a stat de vorbă cu el până a ajuns la faptă. Iar dacă nu l-a putut răpune înainte de-a ajunge la faptă, din pricina slăbiciunii minţii, cum poate făgădui să-l izgonească după săvârşirea faptei?
Dacă totuşi poţi face aceasta după faptă, trebuie să înţelegi că şi înainte de faptă îţi ajuta Dumnezeu dacă voiai. Şi când vezi că ţi-a venit ajutorul prin inimă, înţelege că nu ţi-a venit harul de afară printr-o mutare din altă parte, ci că harul dat ţie prin botez, în chip ascuns, a lucrat acum aşa de tare, încât ai urât gândul şi l-ai alungat. De aceea Hristos, slobozindu-ne de orice silă, n-a împiedicat aruncarea (προσβολή) gândurilor în inimă. Aceasta, pentru ca unele din ele, fiind urâte de noi, îndată să fie şterse, altele, fiind iubite, în măsura în care sunt iubite să şi rămână; şi astfel să se arate şi harul lui Dumnezeu, şi voia omului, ce anume iubeşte: ostenelile din pricina harului sau gândurile din pricina plăcerii. Şi să nu ne mirăm că nu suntem luaţi în stăpânire cu sila numai de cele pe care le iubim, deoarece este între ele o înrudire păcătoasă, cum este şi între gândurile care sunt aruncate în noi (προσβολαί) şi între pofte, ca şi între diferitele noastre pofte între ele, astfel încât fiecare poftă predă gândul care a aprins-o pe ea, după ce a zăbovit mai mult, poftei apropiate sau acel gând este atras de pofta a doua fără să vrem, împins fiind cu sila şi de obişnuinţa cu cea dintâi. Căci cine, plin fiind de slavă deşartă, va putea fugi de mândrie? Sau, desfătându-se cu hrană îmbelşugată, nu va fi luat în stăpânire de curvie? Sau cine, dându-se pradă zgârceniei, nu va fi înăbuşit de lipsa de milă? Şi cum cei lipsiţi de toate acestea nu se vor întărâta fără voie şi nu vor împroşca cu furie? De aceea trebuie să înţelegem că din pricina noastră suntem luaţi în stăpânire de păcat, dar după Duhul suntem sloboziţi de robia cu sila. „Căci legea Duhului vieţii, zice, m-a slobozit pe mine de legea păcatului şi a morţii“ (Rom. VIII, 2). Deci atârnă de noi, care am auzit şi am aflat poruncile Duhului, ca să umblăm sau după trup, sau după duh. Dar e cu neputinţă să umble după duh cei ce iubesc lauda oamenilor sau odihna trupului, precum e cu neputinţă să vieţuiască după trup cei ce preţuiesc cele viitoare mai mult decât cele de acum. De aceea noi, care am fost amăgiţi aşa de mult, suntem datori să urâm de aci înainte lauda oamenilor şi odihna trupului, prin care odrăslesc gândurile rele chiar dacă nu vrem noi; şi să spunem din inimă Domnului cuvântul proorocului: „Oare n-am urât, Doamne, pe cei ce te urăsc pe Tine, şi nu m-am topit împotriva duşmanilor Tăi? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei, şi duşmani mi s-au făcut mie“ (Ps. CXXXVIII, 21–22).
Şi cu adevărat duşmani ai lui Dumnezeu sunt gândurile rele care împiedică să se facă voia Lui. În vreme ce Acela „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului“ (1 Tim. II, 4), acestea ne amăgesc prin patimi şi ne închid calea spre mântuire. Despre ele şi Domnul a spus că nu vin de la Adam, ci pornesc din inimă şi de aceea spurcă pe om (Matei XV, 18). Pe de altă parte, e sigur că nu sunt din credinţă, ci din slava deşartă. „Căci cum puteţi crede, când primiţi slavă de la oameni şi slava cea de la Unul Dumnezeu n-o căutaţi?“ (Ioan V, 44)
Deci să urâm slava deşartă şi să credem Lui în privinţa tuturor, împlântând în El, ca în pământ, orice gând al inimii şi al nădejdii fără imagini. Căci făcând aşa, precum la începutul credinţei venite prin botez Trupul lui Hristos s-a făcut mâncare credinciosului, tot aşa acum mintea, devenită tare în credinţă şi curată prin lepădarea gândurilor şi prin nădejdea înţelegătoare, se va face mâncare a lui Iisus. Pentru că El a zis: „Mâncarea mea este să fac voia Tatălui meu“ (Ioan IV, 34). Iar aceasta este „ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului“, după cuvântul lui Pavel. Mâncarea lui Iisus este deci adevărul cuprins în credinţa înţelegătoare, împreunată cu nădejdea, credinţă care nu mai e din auz, ci din lucrarea Preasfântului Duh, şi despre care spune Scriptura că e adeverirea lucrurilor nădăjduite; căci este o credinţă din auz (Rom. X, 17) şi credinţa aceasta care e adeverirea lucrurilor nădăjduite (Evr. XI, 1).
Dar cel nebotezat sau cel iubitor de slavă deşartă nu poate veni la cunoştinţa adevărului. Căci întâi se dă botezul în Biserica universală, şi prin botez se dă în chip tainic (μυστικώς) harul care locuieşte astfel în chip ascuns (κρυπτώς). Pe urmă, pe măsura împlinirii poruncilor şi a nădejdii înţelegătoare, aceasta se descoperă celor ce cred în Domnul, care a zis: „Cel ce crede în mine, precum a spus Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a spus-o despre Duhul, din care vor avea să ia cei ce cred în El“ (Ioan VII, 38–39). De aceea noi credem că prin botez am primit slobozenia şi curăţirea în chip tainic. Căci luăm aminte la cel ce zice: „Iar acum v-aţi spălat, acum v-aţi îndreptat, acum v-aţi curăţit“ (1 Cor. VI, 11). Şi acestea le scrie corintenilor, care încă nu erau curăţiţi prin lepădarea gândurilor cu ajutorul nădejdii înţelegătoare şi sfinţiţi prin lucrarea din inimă a Duhului, ci erau încă răi şi nedrepţi, şi răpitori, iar aceasta chiar şi faţă de fraţi. Dar li le-a scris ca să arate că cei botezaţi după harul lui Hristos au primit în chip tainic curăţirea, dar după puţinătatea în credinţă e stăpânit fiecare de pofta sa, fiind tras şi vrăjit de ea. Căci s-a scris: „Pe urmă pofta zămislind naşte păcat, iar păcatul odată săvârşit aduce moarte“ (Iacov 1, 15). Aşadar, păcatul cu gândul vine din pofta proprie, iar din el rezultă fapta păcatului, pe care Scriptura a numit-o moarte.
Că harul Duhului este în noi de la botez, învăţându-ne tot adevărul după cuvântul Domnului (Ioan XVI, 13), poţi să cunoşti din Scriptură şi chiar din efectele ce le simţim. Iată ce zice în Fapte fericitul Petru către mulţime: „Pocăiţi-vă. Şi să se boteze fiecare dintre voi în numele Domnului nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor, şi veţi lua darul Sfântului Duh“ (II, 38). Dar îndată ce careva nu crede e luat în stăpânire de păcat. Iată cum îi ceartă Apostolul pe cei doisprezece bărbaţi din Efes care s-au botezat fără credinţă. El i-a întrebat: „Primit-aţi voi Duhul Sfânt crezând? Ei însă i-au răspuns: Nici n-am auzit măcar că este Duh Sfânt. Zis-a deci Pavel către ei: Dar cu ce botez v-aţi botezat? Iar ei au spus: Cu botezul lui Ioan. Atunci a grăit Pavel: Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, spunând norodului să creadă în Cel ce o să vină după el, adică în Iisus. Auzind ei aceasta, s-au botezat în numele Domnului Iisus. Şi punându-şi Pavel mâinile peste ei, a venit Duhul Sfânt asupra lor“ (Fapte XIX, 2–6).
Încredinţatu-te-ai acum că chiar de la botez li se dă Duhul Sfânt celor ce cred cu tărie, iar celor ce nu cred sau cred rău şi nu sunt botezaţi nu li se dă? Iar că noi suntem cei care Îl întristăm şi Îl stingem în noi, aflaţi de la Apostolul, care zice: „Duhul să nu-l stingeţi, proorociile să nu le scoborâţi“ (1 Tes. V, 20); şi iarăşi: „Nu întristaţi pe Duhul Sfânt în care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării“ (Efes. IV, 30). Dar aceste mărturii nu le aducem ca să spunem că tot omul care a fost botezat şi a primit harul rămâne după aceea neschimbabil şi nu mai are trebuinţă de pocăinţă. Ci prin ele arătăm că chiar de la botez, după darul lui Hristos, ni s-a dăruit harul desăvârşit al lui Dumnezeu spre împlinirea tuturor poruncilor, dar că pe urmă tot cel ce l-a primit în chip tainic, dar nu împlineşte poruncile, pe măsura neîmplinirii e luat în stăpânire de păcat, care nu e al lui Adam, ci al celui care a nesocotit poruncile, întrucât luând puterea lucrării, nu săvârşeşte lucrul. Căci neîmplinirea poruncilor vine din necredinţă. Iar necredinţa nu este un păcat străin, ci al celui care nu crede, făcându-se pe urmă maică şi începătură a oricărui păcat.
Deci fie că vrem să ne desăvârşim repede, fie încet, suntem datori să credem în chip desăvârşit lui Hristos şi să lucrăm toate poruncile lui, odată ce am luat de la El puterea unei astfel de lucrări; dar nu împlinindu-le una câte una şi pe fiecare în parte, ci îmbrăţişând deodată pe cele singulare şi astfel împlinindu-le pe toate în acelaşi timp. Căci sunt porunci mai generale, care cuprind în ele o mulţime din celelalte. Prin urmare, n-avem altă datorie decât să purtăm această luptă împotriva necredinţei noastre şi să nu nesocotim poruncile cuprinzătoare, prin care ni se descoperă în chip limpede harul dat nouă. De acest lucru se roagă şi Sfântul Pavel să avem parte, zicând: „Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui, Domnului nostru Iisus Hristos, să vă dea vouă Domnul putere ca să vă întăriţi prin Duhul Său în omul dinlăuntru şi ca să locuiască Hristos întru toată încredinţarea şi simţirea în inimile voastre prin credinţă“ (Efes. III, 14–17).
Dar e vremea să întăresc, precum am spus, această mărturie şi prin efectele ce le simţim. Căci în măsura în care, crezând, lucrăm poruncile, lucrează şi Duhul Sfânt în noi roadele Sale. Iar „roadele Duhului sunt, cum zice Sfântul Pavel, dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea“ (Gal. V, 22–23). Cine este, aşadar, atât de străin de aceste roade după botez, încât să îndrăznească a tăgădui că a primit harul Duhului la botez? Pe de altă parte, cine stă atât de neîntrerupt în fiecare zi sub înrâurirea acestor roade până n-a împlinit în chip desăvârşit poruncile, încât să poată spune: „Sunt desăvârşit şi neschimbabil“? Aceasta arată că precum harul este desăvârşit, dar noi nu suntem desăvârşiţi din pricina neîmplinirii poruncilor, tot aşa Sfântul botez este desăvârşit faţă de noi, dar noi suntem nedesăvârşiţi faţă de el.
Drept aceea, o, omule care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea (δός τήν έργασίαν, είς ήν τήν δύναμιν είλφας) şi te pregăteşte ca să primeşti arătarea celui ce locuieşte întru tine. Şi astfel ţi se va arăta ţie Domnul, potrivit făgăduinţei, în chip duhovnicesc, precum însuşi ştie: „Iar Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate“ (2 Cor. III, 17). Atunci vei înţelege ceea ce s-a spus, că: „Împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este“ (Luca XVII, 21).
Dar mai trebuie ştiut că şi poruncile parţiale, fiind din numărul celor parţiale, se întregesc prin acelea care se numesc şi singulare. Şi cei ce au împlinit poruncile parţial, pe măsura aceasta vor intra în împărăţie. Dar cei ce voiesc să ajungă la desăvârşire sunt datori să împlinească toate poruncile în mod cuprinzător. Iar cea care le cuprinde pe toate este lepădarea sufletului propriu, care e moartea. Şi precum până când cineva mai trăieşte în trup e în lipsă cu împlinirea acesteia, tot aşa până la ieşirea din trup nu poate fi ferit de atacul gândului (άδεκτος είναι προσβολής ού δύναται), pentru lipsa mai sus pomenită.
Prin urmare, dacă vreunul dintre credincioşi, fiindcă a împlinit poruncile, află în sine oarecare lucrare duhovnicească pe măsura vieţuirii sale, să creadă că a luat de mai înainte puterea pentru ea, întrucât a primit prin botez harul Duhului, pricina tuturor virtuţilor, adică nu numai a virtuţilor ascunse şi duhovniceşti, ci şi a celor arătate; şi nimenea dintre cei virtuoşi să nu-şi închipuie că a făcut vreun bine oarecare numai prin puterea lui. Căci omul bun, zice Cuvântul, nu de la sine, ci „din vistieria cea bună a inimii scoate cele bune“ (Luca VI, 45). Iar prin vistierie înţelege pe Duhul cel Sfânt, ascuns în inima credincioşilor. „Căci asemenea este Împărăţia cerurilor unei comori ascunse în ţarină, pe care, aflând-o, omul a ascuns-o şi ducându-se a vândut toate şi a cumpărat ţarina aceea“ (Matei XIII, 44). Acest cuvânt tâlcuieşte foarte potrivit cele spuse. Căci cel ce a înţeles limpede că de la botez are pe Hristos ascuns în sine, după cuvântul Apostolului, aruncă lucrurile lumii şi stăruieşte numai în inima sa, păzind-o cu toată străjuirea (Prov. IV, 23) şi privind ţintă la sfârşitul vieţii, cum zice proverbul. De aceea el nu trebuie să-şi închipuie că alungă păcatul lui Adam prin nevoinţe; dar nici păcatele care se nasc în el după botez nu trebuie să-şi închipuie că le scoate afară altfel decât prin Hristos. Căci „El este cel ce lucrează în voi şi să voiţi, şi să lucraţi după bunăvoinţă“ (Filip. II, 13). Adăugând Apostolul cuvintele „după bunăvoinţă“, a arătat că a binevoi să lucrăm virtuţile atârnă de noi. Dar şi cuvintele Domnului: „Fără de Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan XV, 5) sau: „Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi“ (Ioan XV, 16) au acelaşi înţeles. Poate aşa trebuie înţeles şi versetul: „Toate printr-însul s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din tot ce s-au făcut“ (Ioan I, 3), dacă în „toate“ se cuprind şi faptele noastre; la fel cuvintele: „Nimenea nu vine la Tatăl decât prin Mine“ (Ioan XIV, 6). De aceea şi proorocul n-a zis: „Din Ierusalim îţi vor aduce Ţie împăraţii daruri în templul Tău“ (cum se cuvenea şi cum se făcea), ci: „Din templul Tău îţi vor aduce Ţie împăraţii daruri în Ierusalim“ (Ps. LXVII, 30). Aceasta pentru că mintea, care e împăratul fiecăruia, ia întâi din templul cel ascuns al inimii îndemnurile bune şi frumoase de la Hristos, care locuieşte acolo, şi le duce până la vieţuirea virtuoasă, pe care proorocul a numit-o Ierusalim; şi apoi iarăşi le aduce prin intenţia cea bună lui Hristos, care i le-a dăruit mai înainte.
Iar acestea le-am spus nu înlăturând cele viitoare, ci mărturisind că puterea pentru împlinirea poruncilor am primit-o şi de legăturile morţii am fost dezlegaţi. Deci datoria care ne rămâne nouă este aceea a lucrării, şi de nu vom lucra poruncile lui Dumnezeu, harul dat nouă nu se va descoperi. Căci odată ce murisem în păcat, cum am mai fi putut face noi binele, dacă nu ne-ar fi înviat însuşi Domnul prin baia naşterii de-a doua şi nu ne-ar fi dăruit harul Duhului? Drept aceea să cunoaştem că odată ce ni s-a dăruit harul desăvârşit al Duhului spre împlinirea tuturor poruncilor, el ne dă ajutorul spre creşterea cea după Hristos şi el ne întăreşte până la moarte pe noi, lucrătorii săi, „până când toţi vom fi ajuns la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos“ (Efes. IV, 13). Aceasta este învăţătura părintească de care am vorbit mai înainte.

Întrebare

Atunci pe cine primeşte în chip tainic cel ce s-a botezat? Pe Hristos sau pe Duhul Sfânt? Căci o dată ai spus că locuieşte în el Hristos, altă dată, Duhul Sfânt?

Răspuns

Pe Duhul Sfânt îl primim prin botez. Dar fiindcă acesta e numit şi Duhul lui Dumnezeu, şi Duhul Fiului, de aceea prin Duhul primim şi pe Tatăl, şi pe Fiul.

Întrebare

Atunci Duhul este Treimea?

Răspuns

Noi nu spunem prin aceasta că Treimea este o singură persoană. Dar fiindcă Duhul nu se desparte de Tatăl şi de Fiul, de aceea mărturisim că în El se află Treimea, dată fiind dumnezeirea Sa. Căci precum în Tatăl este Fiul şi Duhul Sfânt, şi iarăşi în Fiul Tatăl şi Duhul, aşa şi în Duhul este Tatăl şi Fiul nu prin amestecarea celor trei ipostasuri, ci prin unitatea aceleiaşi voinţe şi dumnezeiri. Drept aceea şi noi, fie că numim pe Tatăl în parte, fie că pe Fiul, fie că pe Duhul, prin numele cel Unul numim Treimea în înţelesul în care am spus.

Întrebare

Cum zice Scriptura că Ierusalimul este ceresc, iar tu ai zis că este în inimă?

Răspuns

Nu numai Ierusalimul, ci şi celelalte bunuri, câte vor avea să le primească drepţii la înviere, ştim că sunt sus. Dar arvunele şi pârga lor lucrează duhovniceşte în inimile celor cu credinţă tare încă de pe acum. Aceasta pentru ca, dobândind siguranţa despre cele viitoare, să dispreţuim toate cele de aici şi să iubim pe Dumnezeu până la moarte. De aceea n-a zis: „Aveţi să vă apropiaţi“, ci: „V-aţi apropiat de muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc“ (Evr. XII, 22). Căci capabili de ele ne-am făcut încă de la botez. Dar numai cei tari în credinţă se învrednicesc să ajungă la ele, cei care mor în fiecare zi pentru dragostea lui Hristos, adică se ridică mai presus de toată preocuparea vieţii de aici şi nu mai cugetă la nimic altceva decât la un singur lucru: să ajungă la dragostea desăvârşită a lui Hristos, care este deschizătura cea mai dinăuntru a inimii, unde a intrat ca Înaintemergător Iisus. Aceasta a căutat-o mai presus de toate şi Sfântul Pavel. De aceea a zis: „Alerg după ea doar voi prinde-o, întrucât prins am fost şi eu de Iisus Hristos“ (Filip. III, 12). (Adică mă străduiesc să-L iubesc, întrucât şi eu am fost iubit.) Iar după ce a prins această iubire, n-a mai vrut să se gândească la nimic altceva, nici la necazurile trupului acestuia, nici la minciunile creaţiunii, ci a lepădat aproape orice gând, nemairăbdând nici măcar o clipă să fie lipsit de lucrarea Duhului. Deci arătând toate câte le-a dispreţuit pentru această dragoste duhovnicească, zice: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Oare necazul ori strâmtorarea, ori prigoana, ori foamea, ori golătatea, ori primejdia, ori sabia?“ (Rom. VIII, 35); ca să continue: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa“ (Rom. VIII, 38) şi nici una din cele ce urmează; şi iarăşi: „Nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru“ (Rom. VIII, 39). Aceasta pentru că n-a primit să se gândească la nici una dintre acestea, ci numai cum să stăruie în aceea.

Întrebare

Dar cum ai spus cu puţin înainte că Duhul locuieşte în noi?

Răspuns

Vorbind de pârgă n-am înţeles vreo parte a întregului, nici vreo secţiune oarecare a Duhului (căci acesta nici nu se taie, nici nu se schimbă), ci am indicat capacitatea noastră de primire, întrucât nu putem face loc în noi întregii lucrări a Duhului, fără numai prin împlinirea poruncii desăvârşite, adică a morţii. (Căci şi moartea lui Hristos pentru adevăr este o poruncă a lui Dumnezeu.) Deci precum soarele fiind desăvârşit trimite tuturor la fel raza sa desăvârşită, simplă şi egală, dar pe urmă fiecare pe măsura în care are ochiul curăţit primeşte lumina, tot aşa şi Sfântul Duh pe cei ce cred în El i-a făcut capabili de toate lucrările şi darurile Sale încă din clipa botezului, dar nu tuturor le-a dat să pună la fel în lucrare darurile, ci fiecăruia după vrednicia şi pe măsura împlinirii poruncilor, adică pe cât mărturiseşte şi face arătată prin fapte bune măsura credinţei în Hristos. De aceea zice: „A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului în inimile noastre, care strigă: Ava (Părinte)!“ (Gal. IV, 6); şi: „Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu“ (Rom. VIII, 16).
Iar că nimenea nu scoate singur din sine păcatul lui Adam, ci numai Hristos, după măsura credinţei în El, află de la Apostol, care zice: „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi“ (1 Cor. XV, 3); şi iarăşi: „Iar Dumnezeu învederează dragostea Sa către noi prin aceea că, fiind noi păcătoşi, Hristos a murit pentru noi“ (Rom. V, 8–9); şi: „Ne-am îngropat cu El prin botez, ca precum s-a sculat Hristos din morţi, aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii“ şi celelalte (Rom. VI, 4); şi iarăşi: „Cine a murit este slobod de păcat“ (Rom. VI, 7); sau: „Cu harul sunteţi mântuiţi prin credinţă şi nu din fapte, ca să nu se laude cineva“ (Efes. II, 8–9); şi iarăşi: „Căci eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină în Domnul; umblaţi deci ca nişte fii ai luminii“ (Efes. V, 8); şi: „Iar noi nu suntem fiii celei roabe, ci ai celei slobode. Întru libertatea în care ne-a slobozit Iisus, staţi cu tărie“ (Gal. IV, 31; V, 1); şi iarăşi: „Ca nişte oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al vicleniei“ (1 Petru II, 16). Vezi cum celor ce le zici tu nevoinţe, prin care afirmi că scoţi afară păcatul, Scriptura le zice fapte ale învierii, ale libertăţii şi ale luminii? Dar şi faptele acelea, de care tu zici că sunt păcatul lui Adam, Scriptura le numeşte abateri ale libertăţii. Căci atunci când zice: „Să nu aveţi libertatea ca acoperământ al vicleniei“ sau: „Nu întristaţi pe Duhul Sfânt“ (Efes. IV, 30), sau ne îndeamnă „să nu facem voia cărnii şi a gândurilor“ (Efes. II, 3), sau întreabă: „După ce aţi început în duh, căutaţi acum desăvârşirea în trup“? (Gal. III, 3), sau spune: „Nu suntem datori trupului, să vieţuim după trup“ (Rom. VIII, 12), Scriptura arată că acestea şi cele asemenea stau în puterea noastră să le facem sau să nu le facem şi deci nu învinuieşte pe Satana sau păcatul lui Adam, ci pe noi.
Iar dacă vrei să asculţi cu băgare de seamă, îţi voi spune ţie acestea în chipul cel mai rezumativ: Tu zici că gândurile ce îmbracă diferite chipuri (μετασχηματικούς) sunt păcatul lui Adam. Dar iată că Pavel ne mustră în chip limpede şi vădit pe noi ca pricini ale acestei răutăţi a cugetării, zicând: „Nu vă faceţi după chipul veacului acesta, ci vă preschimbaţi întru înnoirea minţii voastre“ (Rom. XII, 2).
Dacă însă acestea nu atârnă de la voia noastră, ci vin de la stăpânirea silnică a Satanei şi sunt o rămăşiţă a păcatului lui Adam, de ce suntem învinuiţi de Scriptură, odată ce suntem ţinuţi sub păcat fără voia noastră şi suntem stăpâniţi silnic de Satana? Oare vom fi trimişi la munci fără vină? Sau poate e nedrept Dumnezeu, odată ce a poruncit cele mai presus de capacitatea firii şi cere de la noi, contrar firii, cele mai presus de puterea noastră? Aceasta nu poate fi. Să nu fie!
Dar eu te voi întreba, iar tu să-mi dai răspuns: Suntem sau nu datori să aducem în fiecare zi lui Dumnezeu atâta evlavie câtă poate aduce firea noastră în baza puterii ce i s-a dat? Cu siguranţă că vei răspunde: Da, pentru că Dumnezeu a dăruit-o aceasta firii şi potrivit cu puterea ne-a rânduit şi poruncile. Dacă, aşadar, binele pe care I-l aducem astăzi este datoria pentru astăzi, arată-mi mie cu ce vei plăti păcatul vechi, fie al tău, fie al lui Adam? Eu îţi voi spune nu numai că nu poţi arăta cu ce vei plăti pentru acela, dar nici datoria de fiecare zi nu o poţi plăti întreagă. Şi de unde e vădit acest lucru? Din faptul că nu te afli totdeauna în aceleaşi virtuţi. Căci cu cât sporeşti virtutea astăzi, cu atât te-ai dovedit dator pentru ziua de ieri, făcând arătată puterea firii. Fiindcă prin sporul de azi s-a dovedit că nu există un spor sau un scăzământ al firii, ci al voinţei, şi de aceea suntem biruiţi de păcat.

Întrebare

Să zicem că e aşa. Dar eu ştiu un lucru: Dacă Adam n-ar fi păcătuit, eu n-aş fi avut experienţa momelii răului (προσβολής).

Răspuns

Nici aceasta n-ai spus-o drept. Căci a nu avea experienţa momelii răului e propriu firii neschimbabile, nu celei omeneşti. Dar noi suntem de-o singură fire cu Adam. Deci trebuia ca acela să fie ca noi şi noi ca acela. Drept aceea să te încredinţeze însuşi omul dintâi că n-a fost nici neschimbabil, nici schimbabil în chip unilateral spre rău şi deci n-a călcat porunca din necesitatea firii, ci din buna plăcere a voinţei. Şi precum acela avea putinţa să asculte de momeala Satanei, dar avea şi puterea să se împotrivească, aşa şi noi.

Întrebare

Acuma te mai rabd, că nu desfiinţezi momeala (atacul) Satanei.

Răspuns

Dar eu n-am desfiinţat-o nici în cele spuse mai înainte, niciodată. Doar ştiu că Iov a fost ispitit de diavolul. Iar Scriptura zice: „Nu ne este nouă lupta împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva căpeteniilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri“ (Efes. VI, 12); şi iarăşi: „Staţi împotriva diavolului şi va fugi de la voi (Iacov IV, 7); iar în alt loc: „Duşmanul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită“ (1 Petru V, 8).
Dar fiindcă voi socotiţi120(În textul grecesc: „noi socotim“.) că gândurile rele nu sunt ale noastre, ci vin din alte izvoare, spunând o dată că sunt păcatul lui Adam, altă dată că sunt însăşi Satana şi iarăşi altă dată că sunt momeala (προσβολής) aruncată de Satana, noi vom spune că altceva este păcatul lui Adam, altceva Satana, altceva momeala Satanei şi altceva gândurile noastre rele, chiar dacă îşi au punctul de plecare în momeală. Satana este însuşi ipostasul diavolului, care a încercat să-L ispitească chiar şi pe Domnul. Păcatul lui Adam este călcarea poruncii de către primul om. Momeala aruncată de Satana este arătarea unui lucru rău în forma exclusivă a unui gând (μονολόγιστος έμφάνεια πράγματος πονηού) . Ea foloseşte puţinătatea credinţei noastre ca prilej să se apropie de mintea noastră. Căci dacă am primit porunca să nu ne îngrijim de nimic, ci să păzim cu toată străjuirea inima noastră (Prov. IV, 23) şi să căutăm Împărăţia cerurilor aflătoare înlăuntrul nostru, îndată ce se depărtează mintea de inimă şi de căutarea amintită, dă loc momelii diavolului şi se face în stare să primească şoapta lui cea rea. Dar nici atunci nu are diavolul puterea să stârnească gândurile noastre cu forţa, pentru că, dacă ar fi aşa, nu ne-ar cruţa şi ne-ar aduce cu sila orice gând, şi nu ne-ar îngădui să cugetăm la nimic bun. El are numai puterea să ne arate în forma exclusivă a unui gând, la prima lui răsărire, înţelesuri păcătoase, spre a ispiti lăuntrul nostru, dându-i prilej să încline fie spre ceea ce vrea el, fie spre porunca lui Dumnezeu, întrucât acestea se împotrivesc întreolaltă. Astfel, dacă-l iubim, ne mişcăm îndată gândurile spre lucrul arătat şi cugetarea noastră începe să se ocupe în chip pătimaş cu el; dacă însă îl urâm, nu putem zăbovi, ci urâm şi momeala însăşi. Iar dacă momeala stăruie chiar când e urâtă (căci se întâmplă şi acest lucru), aceasta nu e din pricina unei alipiri proaspete, ci pentru că s-a întărit printr-o veche obişnuinţă. De aceea rămâne neclintită pe loc, ca gând simplu, fiind împiedicată de neplăcerea inimii să progreseze la o cugetare dezvoltată şi la patimă. Căci arătarea aceasta izolată, fiind urâtă de cel ce e atent la sine însuşi, nu are puterea să târâie cu sila mintea în vălmăşagul pătimaş de gânduri, decât numai prin împătimirea inimii după plăceri. Aşadar, de vom lepăda cu totul împătimirea după plăceri, nu vom mai putea fi vătămaţi nici de apariţia gândului simplu al vechilor obişnuinţe, iar conştiinţa nu va mai avea îndoieli în ce priveşte siguranţa celor viitoare. Căci cunoscând mintea împotrivirea trândavă a acestei obişnuinţe şi mărturisind lui Dumnezeu vechea pricină, îndată e înlăturată şi această ispită.
Şi iarăşi va avea mintea putere să vegheze asupra inimii şi să o păzească cu toată străjuirea, încercând să pătrundă în cele mai dinlăuntru şi mai neturburate cămări ale ei, unde nu sunt vânturi de-ale gândurilor rele, care împing cu sila şi sufletul, şi trupul în prăpăstiile voluptăţii şi le aruncă în fântânile de smoală;121(Vezi această tâlcuire a locului din Facere XIV, 10 şi la Nil Ascetul, în Cuvânt ascetic, cap. 52 (supra, p. 189); P. G. 79, 784BD.) de asemenea, nici vreo cale largă şi încăpătoare, pardosită cu cuvinte şi chipuri de-ale înţelepciunii lumeşti care să vrăjească pe cei ce pornesc pe ea, oricât de înţelepţi ar fi. Cămările acestea curate, care sunt cele mai de dinlăuntrul sufletului, şi casa lui Hristos nu primesc nimic din lucrurile goale ale veacului acesta fie că sunt raţionale, fie că sunt neraţionale, fără numai acestea trei, pe care le-a numit Apostolul: credinţa, nădejdea şi dragostea.
Deci cel ce este iubitor de adevăr şi primeşte osteneala inimii poate să nu fie atras în afară nici de obişnuinţele vechi în felul în care am arătat, ci să vegheze asupra inimii şi să străbată tot mai înăuntru, şi să se apropie numai de Dumnezeu fără să se scârbească de ostenelile atenţiei şi ale stăruinţei. Căci nu poate să nu se ostenească cu inima cel ce ia aminte la împrăştierile gândului şi la plăcerile trupeşti, având să stea mereu închis între anumite hotare (să se circumscrie), nu numai în cele din afară, ci şi în cele dinăuntru. Mai ales că acele împrăştieri şi plăceri adeseori abat şi cugetul, şi fapta.
Prin urmare, e drept că momeala ca gând simplu exercită o putere silnică atunci când stăruie, chiar dacă e urâtă. Dar convorbirea gândurilor ce se adaugă atârnă de voia noastră liberă. Aceasta au arătat-o şi cei ce n-au păcătuit întru asemănarea călcării lui Adam, întrucât momeala n-au putut-o împiedica, dar convorbirea prietenoasă cu ea au lepădat-o cu totul.

Întrebare

Oare n-am primit în chip necesar greşeala lui Adam, care este păcatul nostru cu gândul?

Răspuns

Păcatul cu gândul nu e greşeala lui Adam, ci semnul împătimirii fiecăruia după plăceri. Dar nici greşeala n-am primit-o, căci dacă ar fi aşa, în temeiul moştenirii ar trebui să călcăm toţi în chip necesar porunca şi să nu mai fim învinovăţiţi de Dumnezeu, păcătuind în chip necesar în temeiul moştenirii naturale.122(Este vorba de noi, cei botezaţi, care nu mai putem aduce ca scuză pentru păcatele noastre moştenirea păcatului strămoşesc. Noi nu mai putem spune că avem în noi moştenirea păcatului lui Adam. Dar Marcu Ascetul nu neagă o prezenţă a unei asemenea moşteniri în cei nebotezaţi. Aceasta se vede din faptul că atribuie botezului rolul de-a ne fi eliberat de silnicia păcatului, de-a ne fi dat puterea să nu mai păcătuim dacă vrem, de-a ne fi dat curăţirea (supra, p. 259, răspuns la întrebarea a doua).) Dar nu este aşa. Căci nu călcăm toţi porunca, precum nu toţi o păzim. De aci se poate spune limpede despre păcat că nu se întâmplă în chip necesar, ci e o împătimire după plăceri. Tu întrebi de ce Domnul, venind pentru greşeală, nu a desfiinţat-o în botez, ci şi acum fiecare are puterea să calce porunca sau să nu o calce? Eu îţi voi răspunde: Călcarea avându-şi pricina în voia liberă, precum s-a dovedit, nu a primit-o nimeni în chip necesar. Dar moartea, care e din pricina ei şi e necesară, am moştenit-o, pentru că ea este înstrăinare de Dumnezeu. Căci murind primul om, adică înstrăinându-se de Dumnezeu, nu mai puteam vieţui nici noi în Dumnezeu. De aceea a venit Domnul, ca să ne facă iarăşi vii prin baia naşterii de-a doua şi să ne împace cu Dumnezeu, ceea ce a şi făcut. Aşadar, n-am primit greşeala, pentru că altfel ar fi stăpânit în chip necesar şi peste El acela care a împărăţit şi peste „cei ce n-au păcătuit întru asemănarea greşelii lui Adam“ (Rom. V, 14).

Întrebare

Să zicem că Adam a săvârşit greşeala prin voinţă, şi pentru aceasta, fiind de aceeaşi natură cu el, şi noi cădem prin voinţă. Dar atunci n-a avut el şi momeala tot prin voinţă?

Răspuns

Este sigur că momeala a avut-o în chip necesar. Dar momeala nu e nici păcat, nici dreptate, ci dovada libertăţii voii. De aceea s-a şi îngăduit să se arunce momeala în noi, ca pe cei ce înclină spre împlinirea poruncii să-i încununeze ca pe unii ce sunt credincioşi, iar pe cei ce înclină spre plăcere să-i osândească ca pe unii ce sunt necredincioşi. Dar şi aceasta trebuie să o ştim, că nu suntem judecaţi îndată după fiecare hotărâre, ca cercaţi sau netrebnici, ci după ce vom fi fost probaţi toată viaţa noastră pământească prin momeli, arătându-ne aci biruitori, aci biruiţi, aci căzând, aci ridicându-ne, aci rătăcind, aci umblând bine. Abia atunci, în ziua ieşirii din trup socotindu-se toate, vom fi judecaţi potrivit cu ele. Prin urmare, momeala nu este păcat. Să nu fie! Căci deşi ea arată în chip necesar lucrurile în forma simplă a unui gând, dar noi am primit în Domnul puterea lucrării duhovniceşti şi stă în puterea noastră să le judecăm de la prima răsărire de cuget, spre a şti dacă e vorba de ceva vătămător sau de ceva folositor, şi astfel să lepădăm sau să primim gândurile care vin; deci acestea nu se înmulţesc din necesitate, ci din buna plăcere. Să zicem totuşi ca tine, că şi acestea odrăslesc în temeiul necesităţii şi al moştenirii. Dar atunci de ce ne osândeşte dumnezeiasca Scriptură pentru gândurile rele? Sau cum putem opri gândurile care ne turbură din necesitate şi în temeiul moştenirii? Iar dacă răspunzi: „Putem prin harul pe care l-am primit de la botez“, află că şi aşa noi suntem pricina, având de la Dumnezeu putere să le înlăturăm de la cel dintâi început al răsăririi lor în cuget. Iar dacă face cineva pe altul pricină a păcatelor sale, nu numai că nu păcătuieşte fără teamă, ci huleşte împotriva lui Dumnezeu, învinovăţindu-L că îngăduie să fie războiţi oamenii fără vină.

Întrebare

De ce atunci eu, care sunt botezat şi mă rog lui Dumnezeu, şi cerşesc harul Lui, şi voiesc cu toată puterea să mă izbăvesc, şi să mă mântuiesc de gândurile rele, totuşi nu pot? Nu e vădit că fapta păcătoasă a lui Adam ne-a lăsat această moştenire, căreia nu-i putem rezista?

Răspuns

Ar trebui ca noi, care suntem raţionali, să ştim ce auzim. Dar fiindcă sufletul întunecat de iubirea de plăcere şi de slava deşartă a căzut în adâncul neştiinţei, nu mai aude nici porunca Scripturii şi nu mai ascultă nici de rânduiala firii, nici de povăţuirea celor încercaţi, ci urmează numai socotinţelor proprii. Căci cine crezând dumnezeieştii Scripturi şi împlinind poruncile Domnului nu vede cum, pe măsură ce sporeşte în acestea, se depărtează gândurile şi se încredinţează că acelea nu ne stăpânesc prin puterea lor, ci prin puţinătatea credinţei şi neîmplinirea poruncilor? Aceasta e cauza pentru care nu ne aflăm toţi în aceeaşi stare şi nu suntem purtaţi de aceleaşi cugetări; fiindcă pricinile gândurilor stau în voia noastră slobodă. Căci dacă ar veni în chip silnic de la Adam, toţi am fi stăpâniţi de ele la fel şi am fi ţinuţi sub puterea lor fără a fi în stare să le rezistăm. Ba n-am mai avea trebuinţă nici de îndemnurile Scripturii, dacă gândurile ne-ar stăpâni firea prin moştenire, şi nu prin voinţa iubitoare de plăcere. Dar nu este aşa. Să nu fie! Pentru că vedem că nu toţi suntem purtaţi de ele la fel, nici la aceleaşi timpuri, nici spre aceleaşi fapte, ci fiecare în măsura în care a crezut Domnului în privinţa bunurilor viitoare, dispreţuind slava omenească şi împătimirea de plăceri, în aceeaşi măsură a înlăturat gândurile şi s-a făcut mai liniştit decât cel împătimit de dulceţurile vieţii. De aceea ne deosebim unul de altul şi în cugetare, şi în viaţă. Noi vrem să îmbrobodim adevărul când căutăm să stingem gândurile nu prin credinţa în Iisus, adică nu prin lucrarea poruncilor Lui, nici prin umilinţă şi smerită cugetare împreunate cu osteneala inimii, ci rămânând la împătimirea ascunsă după plăcere, adică la iubirea de slavă deşartă, la dorul de-a plăcea oamenilor, la înalta părere de sine, la închipuirea biruinţei, la mândrie şi la toate celelalte asemănătoare, pe care nedobândindu-le ne înmulţim gândurile poftitoare. De ce încercăm să înlăturăm în chip greşit efectele, păstrând pricinile din care provin?
Dar dacă totuşi susţii că e mincinos cuvântul nostru şi suntem stăpâniţi de gânduri fără vina noastră, să ne cercetăm cu şi mai multă luare-aminte, ca unii ce ne mărturisim lui Dumnezeu. Cine nu ştie că ne îngrămădim patimile mai sus pomenite în fiecare zi cu lucrul, cu cuvântul şi cu cugetarea? Şi cine nu ştie că pe cei ce ne ajută la aceasta îi iubim ca pe nişte binefăcători, iar pe cei ce ne împiedică îi ocolim ca pe nişte duşmani? Dar dacă iubim patimile amintite aşa de mult încât le şi apărăm pe faţă, cum vom urî momeala lor în forma de gând simplu şi prim (τήν μονολόγιστον αύτών προσβολήν)? Iar dacă a fost primită prima răsărire de cuget, cum nu îi vor urma acesteia gândurile atârnătoare de ea?

Întrebare

Să zicem că acestea sunt aşa. Dar atunci de ce a făgăduit Domnul în Evanghelii să facă dreptate celor ce strigă către El ziua şi noaptea? (Luca XVIII, 7–8)

Răspuns

Domnul nu spune parabola către cei ce zac în patimile lor cu voia, ci către cei războiţi numai de obişnuinţe. De aceea celor nedreptăţiţi de duşmani le-a făgăduit să le facă dreptate, dar pe cei care leapădă porunca ajutătoare îi mustră, zicând: „De ce mă chemaţi: Doamne, Doamne – şi nu faceţi cele ce vă spun?“ (Luca VI, 46) Pe aceştia îi aseamănă cu bărbatul nebun ce-şi clădeşte casa pe nisipul voilor sale (Luca VI, 49).
Drept aceea, nu te întemeia, cu o minte nestatornică şi cu o judecată nesocotită, pe toate bănuielile tale, ca şi când ar fi adevărate, aci zicând: „Eu sunt botezat şi rog pe Dumnezeu, şi chem harul Lui, voind cu toată puterea să mă izbăvesc de gândurile rele, dar nu pot, fiind stăpânit fără vină de gânduri“, aci aşteptând iarăşi dreptatea Domnului, pe care a vestit în Evanghelii că o va face, înfăţişându-te totdeauna pe tine nevinovat. Aceasta este o mare hulă.
Dar te voi întreba şi eu de temeiul înaltei păreri ce ţi-o faci despre tine, ca să-mi dai răspuns. Şi ştiu că, strâns de adevăr, sau vei grăi cuvinte de şi mai mare fudulie, sau vei mărturisi vina ta. Iată întrebarea.

Întrebare

De ce Domnul, odată ce a spus că „va face dreptate în grabă“ (Luca XVIII, 8), nu face în grabă, ci întârzie şi te lasă în gândurile rele, măcar că te rogi din toată inima şi fără şovăire, precum ai spus?

Răspuns

La această întrebare tu răspunzi: „Eu cred că pricina pentru care întârzie să facă ceea ce a spus nu e alta decât răbdarea mea. Căci cu cât va răbda cineva să fie războit mai mult, cu atât se va şi slăvi mai mult.“ Eu socoteam că în răspunsul tău se va arăta numai înalta părere ce ţi-o faci despre tine. Dar tu ai adăugat şi o hulă. Căci pentru ca să te poţi lăuda pe tine cu răbdarea mincinoasă, L-ai înfăţişat şi pe Dumnezeu mincinos cu cuvântul Său, iar gândurile rele, care, după cuvântul Domnului, ies din inimă şi spurcă pe om (Matei XV, 19–20), nu mai sunt, după tine, prilejuri ale răutăţii, ale voluptăţii şi ale oricărui păcat, cum zice Scriptura, ci ale răbdării. Dar eu niciodată n-am aflat nici în Vechiul, nici în Noul Testament lăudaţi pe cei stăpâniţi de gânduri rele, ci mai degrabă osândiţi ca vinovaţi. Căci Dumnezeu, precum urăşte gândurile rele, aşa urăşte şi inima care le naşte. De aceea, cei ce le avem pe ele suntem datori să plângem ca nişte iubitori ai păcatului şi nu să ne trufim ca unii ce am fi războiţi de rele străine. Cunoaşte deci, o, omule, că Domnul priveşte la inimile tuturor şi celor ce urăsc prima răsărire de gând rău (τών πονηρών ένδυμημάτον τήν πρωτόνοιαν) îndată le vine în ajutor (le face dreptate), precum a făgăduit, şi nu lasă roiul vălmăşagului de gânduri să năvălească şi să întineze mintea şi conştiinţa lor; iar pe cei ce nu stârpesc primele înmuguriri prin credinţă şi nădejde, ci se lipesc cu dulceaţă de ele pe motivul că vor să le cunoască bine şi să le probeze, îi lasă, ca pe unii ce sunt lipsiţi de credinţă şi vor să se ajutoreze singuri, să fie izbiţi şi de gândurile ce urmează, pe care de aceea nu le surpă, fiindcă vede că momeala lor este iubită de aceia şi nu este urâtă de la prima mijire.
Iar dacă după toată această limpede înfăţişare se mai află cineva care nu crede cele spuse, să purceadă a învăţa adevărul cu lucrul însuşi. Şi dacă nu crede nici Scripturii, şi nu vrea să se încredinţeze pe sine nici cu lucrul, s-a dovedit că iubeşte plăcerea părerii de sine. Căci ce e mai dulce ca această părere de sine care socoteşte păcatul cu gândul ca străin şi face pe oameni mai degrabă să se trufească şi să se înalţe, ca nişte nevinovaţi, în loc să-şi mărturisească şi să-şi plângă iscodirile păcătoase?

Întrebare

Tu ai spus că fapta de neascultare a lui Adam n-am primit-o, dar moartea lui am primit-o. Dar unde stăpâneşte moartea, stăpânesc şi gândurile rele.

Răspuns

O, ce necredinţă! De ce a venit atunci Domnul în trup, dacă nu ca să moară pentru toţi, potrivit Scripturilor, şi să surpe pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul (Evr. II, 14). Iar dacă socoteşti că moartea cea din Adam mai stăpâneşte până acum din altă pricină decât pentru necredinţa noastră, e vădit că bagatelizezi venirea lui Hristos şi ţii botezul de nedesăvârşit, odată ce şi cei botezaţi sunt ţinuţi încă sub moartea protopărintelui, fără o vină proprie. Dar atunci, o, omule, cum se mai poate spune că te-ai făcut din nou Adam cu harul lui Hristos şi nu mai porţi nimic din cel vechi în chip necesar, decât ceea ce se naşte din credinţa ta stricată şi din neascultarea ta? Doar ştim că Domnul a venit pentru noi, a murit pentru noi, ne curăţeşte pe noi prin botez, ne aşază în raiul Bisericii, ne îngăduie să mâncăm din tot pomul din rai, adică să iubim pe tot cel botezat în Biserică şi să-l răbdăm în înfrângerile ce le suferă, şi să nu-l urmărim pe fiecare în toate zigzagurile lui şi pentru lucrurile care ni se par bune să-l iubim, iar pentru cele care ni se par rele să-l urâm. Căci aceasta înseamnă a mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, din care gustând, mintea îndată se poticneşte în propriile ei păcate şi îşi descoperă, prin iscodirea răutăcioasă a aproapelui, goliciunea ei, de care mai înainte nu ştia, fiind acoperită de vălul înţelegerii şi al milei. De aceea li s-a poruncit celor aşezaţi în raiul Bisericii: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi“ (Matei VII, 1), „iertaţi şi vi se va ierta vouă“ (Luca VI, 37). Pe scurt, li s-a spus: „Câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea. Căci aceasta este Legea şi proorocii“ (Matei VII, 12; Luca VI, 1). Precum ai făcut, îţi va fi ţie. Dar de câte ori n-am călcat aceste porunci! De câte ori n-am osândit pe aproapele fără milă! De câte ori nu l-am urât sau nu l-am nedreptăţit, fără să fim nedreptăţiţi!
Iar dacă aşa este, ce mai batjocorim pe Adam şi-l mai învinuim şi pentru rele străine? Căci dacă am căzut în aceeaşi moarte, am călcat şi porunca cu voia, ca şi acela. Aşadar, trei lucruri i s-au întâmplat lui Adam, şi nu cum socoteşti tu. Acestea sunt: atacul (momeala) prin orânduire mai înaltă, călcarea poruncii prin necredinţă şi moartea prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, ca urmare nu atât a atacului prin iconomie, cât a călcării din necredinţă. Noi am moştenit numai moartea lui Adam, pentru motivul că nu puteam să ne facem din morţi vii, până nu a venit Domnul şi ne-a făcut pe toţi vii. Iar prima înmugurire de gând (τήν πρωτόνοιαν) o avem prin orânduire (κατ’ οίκονομίαν), ca şi acela; tot asemenea, puterea de-a asculta sau nu de ea, după cum ne e voia. Dar păcătuirea cu gândul o avem din voia liberă. Despre aceasta ne încredinţează „cei ce n-au păcătuit întru asemănarea greşelii lui Adam“, cum zice Apostolul (Rom. V, 14). Căci dacă aceia, fiind din Adam, au putut să nu păcătuiască întru asemănarea greşelii lui Adam, e vădit că şi noi putem.
De ce mai aducem atunci scuze pentru păcate şi spunem lucruri nedrepte împotriva lui Dumnezeu, că adică ar îngădui să fim războiţi de rele străine? Suntem datori să ştim exact că toată vina ce izvorăşte din Adam fiind desfiinţată de Domnul, oricine mai pătimeşte de vreun păcat, i se întâmplă aceasta pentru că a dispreţuit, prin necredinţa sa sau prin iubirea de plăcere, desăvârşirea pe care a primit-o în chip tainic la botez. Căci chiar dacă omul încă n-a cunoscut ce-a primit, fiind nedesăvârşit în credinţă şi cu lipsuri în lucrarea poruncilor, dar Dumnezeu i-a dăruit desăvârşirea. Fiindcă zice: „Tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor“ (Iacov I, 17). Iar acest dar desăvârşit nu-l află cineva oricum, chiar dacă ar folosi toată isteţimea lumească, ci numai din lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, în analogie cu ceea ce împlineşte din ele. Căci după cum e deosebită împlinirea lor, aşa e deosebită şi descoperirea darului. Deci nimenea nu se bizuie în cuvinte şi în forme dacă nu are înţelegerea aceasta. Căci zice: „Nu cel ce se laudă pe sine este cercat, ci cel pe care îl laudă Domnul“ (2 Cor. X, 18). Dar chiar şi acela care primeşte laude de la Domnul e dator să se folosească de cuget drept şi să ştie exact că oricât ar fi luptat cineva împotriva necredinţei sale şi oricât ar fi înaintat în credinţă, şi orice bun ar fi dobândit, nu numai prin cunoştinţa simplă, ci prin lucrare, n-a aflat sau nu va putea afla nimic mai mult, decât ceea ce primise în chip tainic prin botez. Iar aceasta este Hristos. Pentru că zice: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat“ (Gal. III, 27). Dar Hristos fiind Dumnezeu desăvârşit a dăruit celor ce s-au botezat harul desăvârşit al Duhului, care nu primeşte nici un adaos de la noi, ci ni se descoperă şi ni se arată potrivit cu lucrarea poruncilor, sporindu-ne credinţa „până când toţi vom fi ajuns la unirea credinţei, la bărbatul desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos“ (Efes. IV, 13). Aşadar, orice i-am aduce Lui după ce-am fost născuţi din nou a fost ascuns de mai înainte de El în noi, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Cine a cunoscut gândul lui Hristos sau cine I-a dat Lui ceva mai înainte, ca să i se întoarcă după aceea ca răsplată? Pentru că de la El şi pentru El, şi întru El sunt toate. Lui i se cuvine slava în vecii vecilor. Amin“ (Rom. XI, 34–36).

2

 

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu