Leacuri pentru rabdare

22366438_1911480008867377_4556882584846836603_n

(din Pateric)

Întrebat-a un frate pe un părinte oarecare iscusit, zicând:

„Spune-mi, părinte, care faptă este folositoare şi mai odihnitoare omului?” Şi a răspuns bătrânul, zicând:

„Fiule, fapta cea mai folositoare şi mai odihnitoare omului aceasta este: Unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu”.

Zis-a fratele:

„Spune-mi, părinte, în ce chip şi cum este aceasta, unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu?” Atunci a zis sfântul bătrân:

„Fiule, unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu este în acest chip: Să-şi facă omul aceasta hotătâre, zicând: Doamne, iată eu de acum înainte îmi unesc toată voia mea cu voia Ta, aşa fel încât voia mea să nu se mai împotrivească, nici să mai bănuiască, ori să mai răpştească (cârtească) voinţei Tale. Orice va dori şi va fi plăcut voii Tale, aceea să dorească şi să fie plăcut şi voii mele.
De va vrea şi va fi plăcut voii Tale ca să-mi vină mie oarecari scârbe ori supărări ori necazuri (fie din boala trupului, fie din primejdie, fie din pedeapsă), cu alte cuvinte oricare rea pătimire îţi va fi plăcută Ţie ca să vină asupra mea, aceea îmi va fi plăcută şi mie şi bine primită voinţei mele.
De asemenea dacă va fi bine primit şi plăcut voii Tale ca să se pornească un frate oarecare asupra mea, cu mare ocară, cu sudalmă şi cu defăimare ori şi cu bătaie, acestea vor fi plăcute şi bine primite şi voii mele.
Şi toate cari vor fi plăcute şi iubite şi bine primite voii Tale, acelea vor fi plăcute şi iubiteşi bine primite şi voii mele.
Deci de acum înainte nu va ieşi voia mea din voia Ta nici se va despărţi, ştiind că voia Ta este totdeauna spre binele şi folosul meu şi fără voia Ta nimic nu se lucrează, nici se face în lume. De mi-a făcut cineva vreo scârbă sau supărare, aşa voia Ta a vrut! Deci şi voia mea asemenea doreşte (supunându-se voinţei Tale).
Iată, fiule, ţi-am spus care faptă este mai folositoare şi mai odihnitoare omului. Şi ţi-am arătat în ce chip este unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu. Deci mergi şi fă aşa şi atunci vei fi pururea odihnit şi te vei mântui”.

***

Zis-a un alt părinte:

„Stejarul de nu va fi clătinat de vânturi, acela nici nu va creşte şi nici rădăcină nu va slobozi. La fel şi călugărul, de nu va pătimi şi nu va răbda, nu poate să fie ostaş viteaz”.

***

Zis-a un părinte oarecare:

„Ceara de nu se va înfierbânta cu foc spre a se muia, nu este cu putinţă a se întipări pecetea ce o vei pune pe dânsa”.

Asemenea şi omul de nu va fi muiat prin focul scârbelor, al bolilor, al ostenelilor, al ispitelor şi al neputinţelor, nu se poate tipări într-însul pecetea Sfântului Duh, că pentru aceasta zice Domnul către Pavel Apostolul:

„Ajunge ţie darul Meu, că puterea Mea întru neputinţe se săvârşeşte!”

Iar însuşi Sf. Apostol Pavel zice în cartea sa: „Cu dulceaţă este mie a mă lăuda pentru neputinţele mele, ca să se sălăşuiască întru mine puterea lui Hristos”. Deci şi tu, fiule, rabdă pentru Domnul cu mulţumire toate scârbele şi necazurile şi năpastele şi bolile şi orice ispită îţi va veni, după voia lui Dumnezeu, pentru folosul tău. Că prin răbdarea scârbelor cu mulţumire, va intra omul întru împărăţia Cerului, precum însuşi Domnul zice: „Cu multe scârbe se cade a intra întru Împărăţia Cerului”.

***

Zis-a iarăşi un sfânt părinte:

„De-ţi va trimite ţie Dumnezeu vreo boală trupului tău, nu cumva să te mâhneşti sau să te scârbeşti de aceasta ca unul din cei necredincioşi. De vreme ce Stăpânul şi Făcătorul tău voieşte ca să-ţi lămurească şi să-ţi curăţească sufletul tău, cu boala şi cu pedeapsa trupului, ca pururea purtător de grijă pentru mântuirea ta.
Iar tu, făptură fiind, pentru ce te mâhneşti şi să te scârbeşti asupra Făcătorului tău, Care te-a făcut pe tine dintru nefiinţă întru fiinţă şi dintru ce nu erai, întru ceea ce eşti.
Căci El, văzându-ţi şi cunoscându-ţi stricăciunea şi îmbolnăvirea sufletului tău, pe care ai dobândit-o prin păcatele tale, vrea ca pe această stricăciune s-o lămurească şi s-o tămăduiască prin boala şi pedeapsa trupului tău, precum Însuşi ştie ce trebuie.
Iar tu, frate, cu tot sufletul şi cu toată voinţa inimii, primeşte-le pe toate întocmai aşa cum îţi vin ţie după voia Lui; adică pe cele iuţi şi amare ca şi pe cele dulci, că toate sunt bune şi folositoare.
Mulţumeşte bunăvoinţei Lui şi te roagă totdeauna ca să-ţi dea răbdare până la sfârşit. Aşa fă şi te vei mântui!”

Anunțuri
Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Cateva pilde de la Sfintii Parinti

12651250_1265220060161637_2968840745811781025_n

Despre folosul ascultării când se face pentru Dumnezeu

(Închin această mică adunare de cuvinte fraţilor şi surorilor din Ţara Sfântă, cari se ostenesc în ascultări prin Mânăstiri străine, spre încredinţare că nu-şi vor pierde plata lor dacă vor sluji cu răbdare şi fără de cârtire. Nevrednicul între Ieromonahi Ioan Iacob).

I.

Zis-a ava Ruf, că cel ce şade întru ascultare de părinte duhovnicesc mai multă plată are decât cel care petrece singur în pustie. Şi spunea el că a povestit unul din părinţi, zicând: „Am văzut patru cete în cer şi anume: cea dintâi ceată a celor cari sunt bolnavi şi mulţumesc lui Dumnezeu, a doua ceată a celor cari se îndeletnicesc cu iubirea de străini (cu primirea străinilor şi întru aceasta stau şi slujesc), a treia ceată a celor cari umblă după pustie (adică a celor cari iubesc pustia) şi nu doresc să vadă om, a patra ceată a celor cari sunt în ascultarea părinţilor duhovniceşti şi se supun lor pentru Domnul. Şi purtau cei din ascultare lanţ de aur şi pavăză (sabie) având mai multă slavă decât ceilalţi”. Şi întrebând el pentru ce au mai multă slavă cei de pe urmă şi mai mici, i-a răspuns povăţuitorul lui (îngerul) zicând:

„Cel care umblă după iubirea de străini şi cel care petrece la pustie, din voia lor fac aceasta. Iar cel care face ascultare (în mânăstire, ori deosebi) îşi lasă toate voile sale şi atârnă ne părintele său. Pentru aceasta mai multă slavă a luat ca ceilalţi”.

Bună este ascultarea, care pentru Dumnezeu se face.

O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor!

O, ascultare, născătoarea tuturor faptelor celor bune!

O, ascultare, care deschizi cerurile şi sui pe oameni de pe pământ!

O, ascultare, hrănitoare tuturor sfinţilor!

O, ascultare, care eşti locuitoare împreună cu îngerii!

II.

Din viaţa unui cuvios, care a trăit în mânăstirea Sf. Sava

În cartea Sf. Ioan Scărarul găsim o minunată povestire a unui stareţ din vechime cu numele Ioan din mânăstirea Sf. Sava. Acest cuvios savait a trăit în aceeaşi vreme când trăia şi Sf. Ioan Scărarul de la Sinai.

S-au cunoscut amândoi la Muntele Sinai şi pentru folosul de obşte, Sf. Ioan Scărarul aminteşte cele auzite de la Ioan Savaitul. Şi iată anume cum povesteşte însuşi stareţul:

„În mânăstirea mea din Asia, de unde sunt eu, se află un bătrân leneş, supărăcios şi nerăbdător. Nu ştiu cum a reuşit de şi-a găsit bătrânul un ucenic cu numele Acachie. Acesta era cu multă simplitate în ideile lui, însă foarte înţelept cu socoteala şi cu bună aşezare întru toate vorbele şi lucrurile lui.

Atât de multe şi nenumărate răutăţi îndura el din partea bătrânului, încât pentru mulţi, sunt cu îndoială şi de necrezut.

Căci nu era pedepsit numai cu ocări şi cu necinstiri, ci era chinuit în fiecare zi cu răni grele şi nesuferite.

Însă vrednicul de fericire Acachie le suferea pe toate cu deplină tăcere şi supunere, cu inimă curată şi fără vreo pomenire de rău. Această răbdare a lui era aşa de mare şi aşa de smerită şi minunată încât pe toţi îi mişca la inimă şi-i umplea de mirare.

Deci văzându-l eu (zice Sf. Ioan Savaitul) ticăloşindu-se peste măsură (întocmai ca un rob cumpărat) îi ziceam adeseori întâlnindu-l:

Ce este frate Acachie, cum te afli astăzi? Ai dobândit ceva câştig sau nu?”

Şi el, fericitul, îmi arăta numaidecât, când ochiul lui vânăt (cu vânătăi), când grumazul lui umflat, iar alteori capul rănit de lovituri.

Eu însă (zice Sf. Ioan) cunoscând prea minunata lui Răbdare îi ziceam:

Bine, bine, fii cu răbdare şi vei dobândi mult folos din aceasta!”

Deci petrecând el 9 ani în asemenea ascultare la bătrânul cel nemilostiv, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu şi a fost îngropat în cimitirul părinţilor.

După 5 zile a mers bătrânul lui la un părinte vestit, care era stareţ în locul acela (acel stareţ era însuşi Sf. Ioan Savaitul, care ne povesteşte, dar nu vrea să spună).

Deci a zis bătrânul către stareţ:

„Părinte, a murit fratele Acachie!”

Acela (adică Sf. Ioan) i-a răspuns:

„Drept să-ţi spun, mie nu-mi vine să cred că a murit!” Dar bătrânul a zis iarăşi:

Vino de vezi cu înşişi ochii tăi ca să cunoşti adevărul!”

Atunci s-au sculat şi au mers împreună la cimitir. Acolo, stareţul a strigat pe cel mort ca şi când ar fi fost viu, zicând:

Frate Acachie, ai murit?”

Iar ascultătorul cel recunoscător şi supus (voind să arate şi după moarte adevărata ascultare) a răspuns către marele stareţ, zicând:

„Cum este cu putinţă, părinte, ca să moară cel ce păzeşte ascultarea?”

Auzind acestea bătrânul (gheronda lui) s-a înfricoşat şi căzând la pământ plângea tânguindu-se. Apoi cerând de la egumen o chilie în apropiere de cimitir, a petrecut celaltă vreme a vieţii sale întru mare pocăinţă şi smerenie, zicând către toţi cu lacrimi fierbinţi:

„Iartaţi-mă, fraţilor, că eu am ucis pe fratele Acachie, cu neomenoasa tiranie pe care am arătat-o către el!”

La sfârşitul acestei povestiri, Sf. Ioan Scărarul are părerea că stareţul cel mare, care a vorbit cu Acachie (cel mort de 5 zile) este însuşi Ioan Savaitul, care din multa lui smerenie n-a voit să se vădească singur.

III.

Să auzim acum şi altă povestire despre acest cuvios Savait

Pe vremea când şedea el la Mânăstirea Sf. Sava, au venit pe la el trei monahi mai tineri, cerându-i să-i primească în ascultarea lui. După ce i-a odihnit bătrânul trei zile (fiind ei obosiţi de pe drum), le-a zis:

‘Iertaţi-mă, fraţilor, că eu sunt om rău şi curvar din fire, iar voi sunteţi tineri şi pentru asta nu pot ca să ţin pe nici unul pe lângă mine!”

Aceia însă fiind încredinţaţi despre faptele cele bune ale bătrânului şi cunoscând sfinţenia sufletului său nu s-au smintit nicidecum, ci stăruiau rugându-l ca să-i primească.

Iar când au văzut că nu se înduplecă, au căzul la picioarele lui, rugându-l ca să-i canonisească şi să le rânduiască cum trebuie să-şi petreacă viaţa lor şi anume unde să locuiască pentru folosul mântuirii lor. Cunoscând Sfântul Bătrân că ei vor primi porunca lui cu supunere şi cu smerenie a zis către cel dintâi:

„Fiule, Domnul voieşte ca tu să petreci întru linişte (adică în pustie) împreună cu un părinte bătrân şi să te supui lui cu sârguinţă”. A zis şi celui de-al doilea:

„Mergi de-ţi vinde toate voile tale, dăruindu-le lui Hristos şi după porunca Lui, ridicând Crucea, să şezi în mânăstire de obşte (adică în chinovie). Acolo să ai răbdare întru toate ostenelile şi ispitele precum şi în toate cele scârbicioase care îţi vor veni în toată vremea vieţii şi negreşit vei dobândi comoară în ceruri”.

După aceea a zis şi celui de-al treilea:

„Să ţii minte fără uitare Cuvântul Evangheliei care zice: „Cine va răbda până în sfârşit, acela se va mântui!” Şi să-ţi fie cuvântul acesta unit cu răsuflarea ta şi de-a pururea nedreptăţit. După cum urmezi cu răsuflarea aşa să-ţi aduci aminte şi de cuvântul acesta şi de porunca mea. Deci să cauţi (de este cu putinţă) pe cel mai aprig, mai supărăcios şi mai aspru părinte şi stareţ din câţi sunt pe lume. Să te supui lui ca însuşi lui Dumnezeu, până la sfârşitul tău, cu toată răbdarea şi vioiciunea. Ca mierea şi ca laptele să bei în toate zilele ocările, batjocurile şi toate defăimările lui”.

Acestea grăindu-le bătrânul, a întrebat monahul:

„Bine, părinte, însă dacă cumva acela (adică stareţul la care mă trimiteţi) îşi petrece viaţa lui cu trândăvie şi lenevire, nelucrând după Dumnezeu, atunci eu ce trebuie să fac? Să rămân ori să plec de sub conducerea lui?” Atunci Sf. Ioan i-a răspuns:

„Chiar şi curvind de l-ai vedea, să nu te desparţi de el, ci să zici în cugetul tău astfel: „Prietene, oare ce ai venit să faci aici? Au doară n-ai venit să cercetezi pe fiecare ce face şi cum petrece, ci ai venit ca să te supui şi să rabzi toate cele grele şi scârbicioase, adică toată reaua pătimire, pentru ca să-ţi câştigi mântuirea!”

Atunci ai să vezi (zice bătrânul) cum se risipeşte din inima ta umflarea mândriei, care mereu te bântuie, ai să vezi apoi cum se veştejeşte aprinderea desfrânării, iar în sufletul tău va străluci lumina cea nespusă a fecioriei şi curăţiei”.

IV.

Zicea ava Daniil pentru ava Dula:

Că întâi a şezut de obşte 40 de ani, apoi la Schit s-a liniştit şi între părinţii cei mari s-a socotit. Deci acesta (adică ava Dula) spunea că în multe feluri cercând a aflat că cei ce petrec în mânăstirea de obşte sporesc mai mult şi mai degrabă în lucrarea faptelor bune, decât cei ce se liniştesc, dacă vor avea şi vor întrebuinţa supunerea din inimă curată.

V.

Mai spuneau părinţii despre ava Ioan, ucenicul lui ava Pavel, că va avea mare ascultare. Că erau într-un loc mormânturi şi locuia acolo o leoaică. Iar bătrânul a văzut acolo baligi de bou. Deci îi zice ucenicului să meargă ca să le aducă. Iar el a zis:

„Dar ce voi face avo, pentru leoaică?” Iar bătrânul glumind a zis:

„De va veni asupra ta, s-o legi şi s-o aduci încoace”.

Deci s-a dus fratele acolo către seară şi iată a venit leoaica asupra lui. Iar el, după cuvântul bătrânului s-a repezit s-o prindă şi a fugit leoiaca. Dar el alergând după ea zicea strigând: „Aşteaptă, că mi-a zis ava al meu ca să te leg!” Şi prinzând-o a legat-o.

În vremea asta se necăjea bătrânul aşteptându-l. În sfârşit, iată că se arată ucenicul, aducând leoaica de funie. Şi văzând bătrânul s-a minunat. Dar pentru ca să îl smerească (să nu se înalţe) l-a lovit pe ucenic zicând: „Nebunule, câine turbat mi-ai adus aici?” Şi a dezlegat îndată pe leoaică, lăsând-o să se ducă.

VI.

Zicea Sfânta Singlitica: „Când suntem în viaţa de obşte să alegem mai mult ascultarea decât nevoinţa”. Apoi mai zicea iarăşi: „Cu dreaptă socoteală trebuie să ocârmuim sufletul şi când suntem în viaţa de obşte să nu căutăm cele ale noastre, nici să ne plecăm socotelii noastre, ci aceluia care ne este părinte să ne supunem după credinţă”.

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Cuvant celor ce calcă din jena Posturile Bisericii

1

Sunteţi nedumerit cu privire la post: aflîndu-vă la rude, vă vedeţi silit să mîncaţi de dulce, iar de cerut să gătească pentru dumneavoastră mîncare de post vă temeţi să cereţi, ca nu cumva să daţi prilej să se spună că vă socotiţi mai presus de alţii şi că vă îngîmfaţi. Întrebaţi ce să faceţi într-o asemenea situaţie.

Nu vreau să vă leg [cu vreun canon, lege, etc.], însă vă dau următorul sfat: după părerea mea, nu trebuie să vă temeţi să vă rugaţi rudele să gătească pentru dumneavoastră mîncare de post. Asta nu înseamnă să vă daţi aere. Nicidecum, ci îndepliniţi datoria ascultării faţă de Sfînta Biserică: cu ce să vă daţi aere? Văzîndu-vă şi alţii vă vor urma exemplul. Dar dacă veţi mînca de dulce şi alţii se vor lua după dumneavoastră şi nu se vor teme că greşesc, iar dumneavoastră veţi fi atunci de două ori vinovat: şi pentru sine, şi pentru ei.
Ce vă pasă ce se va spune despre dumneavoastră? Nu daţi atenţie, ci fiţi liniştit. Dacă rudele dumneavoastră mănîncă de dulce pentru că sînt bolnave, au o oarecare îndreptăţire, însă bineînţeles că şi ele trebuie să se pocăiască pentru aceasta – dar dacă fac aceasta doar pentru că se tem de gura lumii, nu este deloc bine.

Ştiţi ce plată a hotărît Domnul pentru neascultarea faţă de Biserică?

Sfantul Macarie de la Optina „Sfaturi către mireni„ Ed. Sophia, 2011, p. 10-11

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Creştinii au să dea răspuns şi pentru neamuri. Obiceiurile cele rele ale creştinilor, nu lasă neamurile să creadă în Hristos.

1Creştinii au poruncă de la Dumnezeu să se facă sfinţi, precum şi Dumnezeu este Sfînt. „Fiţi sfinţi, că sfînt sînt eu Domnul Dumnezeul vostru” (Lev. 19,2). Pentru aceasta toate lucrurile şi obiceiurile creştinilor, se cuvine prin urmare să fie şi acestea toate sfinte, toate cinstite, toate cu bună aşezare, toate evlavioase, încît văzîndu-le pe acestea, cei necredincioşi şi neamurile, nu numai să laude pe creştini ca pe o sămînţă binecuvîntată de Dumnezeu, precum zice Isaia: „Şi se va cunoaşte întru neamuri sămînţa lor şi a fiilor lor în mijlocul popoarelor, tot cel ce va vedea pre ei îi va cunoaşte, că aceştia sînt sămînţă binecuvîntată de Dumnezeu.” (Is. 61,9); ci să se îndemne încă să creadă în Iisus Hristos şi să primească credinţa creştinilor.

Văzînd neamurile cele necredincioase că la creştini se ţin lucruri şi obiceiuri păgîneşti, nu se îndeamnă să creadă în Hristos şi să slăvească pe Dumnezeu şi Tatăl, precum ne-a poruncit Domnul zicînd: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vază lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pre Tatăl vostru cel din ceruri” (Mat. 5,16); ci se pornesc şi zic acestea: „Creştinii se laudă că sunt mai buni decît noi în credinţă, dar şi ei sunt asemenea ca şi noi, pentru că lucrurile şi obiceiurile pe care le facem noi şi ei le fac”; şi cu aceste cuvinte hulesc pe Dumnezeu şi numele cel sfînt al creştinismului şi cauza acestei hule sîntem noi, după cum însuşi Dumnezeu, cu multă întristare zice: „Pentru voi numele Meu pururea se huleşte întru neamuri” (Is. 52,5). Pentru aceasta foarte cu înţelepciune şi prea cu adevărat spune un părinte: „Că noi creştinii, avem să dăm seamă înaintea lui Dumnezeu, nu numai pentru noi, ci şi pentru neamuri şi pentru cei necredincioşi.”

Dacă noi am avea viaţă sfîntă, precum şi credinţa ne este sfîntă, într-adevăr am fi tras şi pe păgîni la credinţa noastră cea creştinească. Şi aceasta este pricina pentru care Domnul a asemănat Împărăţia cerurilor şi propovăduirea dumnezeieştii Evanghelii cu aluatul. „Asemenea este Împărăţia cerurilor, aluatului, pre care luîndu-l muierea l-a ascuns în trei măsuri de făină pînă ce s-a dospit toată” (Mat. 13,33), ca să ne arate prin asemănarea aceasta, că, precum aluatul cînd se va frămînta cu făina, schimbă întru asemănarea lui toată făina aceea şi o preface în aluat, şi acela iarăşi poate să schimbe altă făină şi să o facă iarăşi aluat.

Într-acest chip şi Domnul a pus întîi pe Apostolii Săi ca pe un aluat al credinţei în cele trei neamuri de oameni: al iudeilor, zic, al păgînilor şi al samaritenilor (că aceştia erau între iudei şi neamuri [păgani], dar nici iudei desăvîrşiţi şi nici neamuri desăvîrşite); şi aşa frămîntîndu-se, ne-au făcut aluat asemenea lor, sau asemenea creştinilor. A lăsat deci pe ceilalţi oameni, adică pe cei necredincioşi şi necinstitori de Dumnezeu, ca să-i prefacem noi creştinii în credinţa lui Hristos şi, ca un aluat ce sîntem, să-i frămîntăm pe toţi şi să-i facem aluat asemenea nouă, adică credincioşi creştini.

Acum socotiţi de cîtă osîndă sîntem noi vrednici! Apostolii, care erau atît de puţini, au întors pe cei mai mulţi din oameni la buna credinţă, iar noi care sîntem atît de mulţi, nu putem acum să întoarcem pe cei puţini necinstitori de Dumnezeu ce au mai rămas. Pentru ce? Pentru lucrurile noastre cele viclene şi pentru viaţa şi petrecerea noastră cea păgînească şi stricată; de aceea a zis dumnezeiescul Gură de Aur: „Pentru aceasta a amestecat Dumnezeu mulţimea celor ce credem Lui, ca să împărtăşim pe ceilalţi din cunoştinţa noastră (creştinească). …Că dacă 12 oameni pe toată lumea a frămîntat-o, înţelegeţi cîtă este răutatea noastră, cînd atîţia fiind, să nu putem îndrepta pe cei ce au rămas, atîtea milioane fiind noi, am fi de ajuns să se facă frămîntătura” (Omilii la Matei 46)1.

Sfantul Nicodim Aghioritul „Hristoitia. Bunul moral al creştinilor”, Ed. Egumeniţa, pg. 37-39

Notă:

1. Deci socotiţi cîtă osîndă vom lua noi creştinii, fiindcă pentru reaua noastră vieţuire, noi ne-am împuţinat, iar închinătorii de idoli [păgînii şi sectanţii] şi turcii [musulmanii] s-au înmulţit.
Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Este nevoinţă viata crestina

1

Creştinul niciodată nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevărata dragoste pentru om, de nu va trăi foarte multe şi grele dureri. Harul vine numai în sufletul care a suferit până la capăt.
Situaţia tragică în care te afli acum nu îmi este necunoscută. Eu însumi până astăzi îmi amintesc de acea luptă, nespus de grea, pe care am avut-o cu vrăjmaşul în lume, mai ales la Paris. În parte îţi voi povesti. Se întâmpla că mă întorceam de la biserică acasă şi simţeam o dorinţă atât de mare să mă duc să văd pe vreun cunoscut, să vorbim, să ne distrăm, încât parcă nu aveam putere să mă întorc acasă şi să rămân acolo singur. Dar totuşi, într-o extremă încordare a voinţei, ajungeam la mine în odaie şi aproape cădeam la pământ în neputinţă, din pricina zbuciumului şi a urâtului, gata să zgârii pământul cu unghiile, gata să plâng din durerea inimii, şi chiar plângeam. Şi numai rugăciunea mă ridica şi reaşeza pacea în inimă. Dar o pace pe care înainte nici nu mi-aş fi putut-o închipui cu putinţă, care până atunci nici nu venise în inima mea.
Au fost multe alte împrejurări. Veneam acasă de pe undeva. Vreau să intru într-un Café, dar mă lupt cu dorinţa. Şi ce crezi? Dintr-o dată, într-un chip de neînţeles mie însumi, mă simt ca şi cum mi-am pierdut voinţa şi, literal, ca un dobitoc pe care cineva nevăzut îl trage către vreun Café oarecare. Devenea înfricoşător. Numai Domnul ştie, ba şi cei ce au suferit astfel de ispite, de câtă durere, de câtă trudă de neînchipuit era nevoie ca să biruiesc aceste dorinţe dobitoceşti. Sau, îmi amintesc, mă atrăgea cu atâta putere undeva, la vreun cinematograf, sau mai ştiu eu pe unde, în astfel de locuri către care în realitate eu niciodată nu trăgeam. Dar în schimb, ajungând acasă, dacă nu cedasem, rugăciunea mi-era ca un foc.
Ceea ce-mi scrii, o înţeleg atât de bine. Aş fi făcut orişice, numai să nu mă rog. Atunci am înţeles puterea cuvântului Părinţilor, că nu este lucrare mai grea decât rugăciunea. Dar când omul biruieşte ispita, însă prin rugăciune, rugăciunea devine atât de dulce, ca nimic altceva pe lume. Iar calea aceasta este cu adevărat dureroasă, strâmtă, şi puţini sunt, după cuvântul Domnului, care o află.
Credinţa mea adâncă este că dacă mata (şi este adevărat pentru tot omul) nu vei trăi astfel de scârbe, de sărăcii, de înjosiri, poate şi foame, părăsire desăvârşită de către toţi – şi de către oameni, şi chiar de către Dumnezeu – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, [de ce] m-ai părăsit?– niciodată nu vei cunoaşte dragostea Dumnezeiască. Inima ce nu s-a zdrobit de către loviturile durerilor şi nu s-a smerit până în sfârşit de sărăcii de tot felul (şi duhovniceşti, şi trupeşti), nu este în stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpără cu un preţ deosebit de scump.
Căci vrăjmaşul ne luptă folosindu-se de cele mai fireşti dorinţe ale iubirii omeneşti, sufleteşti, iar uneori şi de cele pur şi simplu animalice, trupeşti. Atunci, asemenea Mariei Egipteanca, vom cădea la pământ şi vom ruga pe Dumnezeu ca, pentru milosârdia Sa, să ne dea a Sa Dumnezeiască dragoste în schimb pentru cea trupească şi omenească, pe care pentru El am lepădat-o. Însă rugându-te astfel, trebuie să te rogi numai până când se va stinge toată dorirea dragostei trupeşti şi va sălăşlui pace în suflet şi în trup. Mai mult nu trebuie să cauţi, spre a nu cădea în ispită, în “înşelare”.
Dacă se poate, rabdă, dragul meu. Ocărăşte-mă, pe vinovatul năpastelor matale, dar rabdă. Oare mă crezi că îndrăznesc să-ţi vorbesc astfel numai pentru că şi eu am cunoscut dureri asemănătoare?
Dacă vrei să împărăţeşti cu Hristos, atunci biruieşte patimile. Altă cale nu este – la drept vorbind, patimile nu sunt decât o “ispită”. Eu niciodată nu voi crede că ceva din lumea aceasta te va putea mulţumi. Teatrul, cinematograful, Café-urile şi altele asemenea nu sunt decât pentru copii, cei cu inimă neînţelegătoare…
Viaţa după poruncile lui Hristos este cu adevărat o Golgotă. Iar calea aceasta este astfel încât cel ce păşeşte pe ea, de nu va birui prin rugăciune greutăţile ce nu fac decât să crească, ci se va abate de la ea şi se va întoarce înapoi, el nici acolo unde se va întoarce, adică în lume (la viaţa după patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu au cunoscut pe Dumnezeu.
În Războiul trecut, cel Mare, adesea când trimiteau vreun soldat la atac, mai-marii aşezau mitraliere îndărătul celui ce atacă, sau ofiţerul îi urma cu două pistoale în mâini, ca tot cel ce se înfricoşa şi se întorcea, să fie împuşcat. Astfel, situaţia celor ce se aruncau în atac făcea că mântuirea şi viaţa lor era doar înainte, dacă aveau să biruiască pe vrăjmaş. Cu noi, monahii, situaţia este asemănătoare. Mântuirea noastră, în toate sensurile cuvântului, este doar înainte.
Când durerile tot crescânde ale sufletului meu ajunseseră, precum părea, la culmea lor, atunci nu prin judecăţi abstracte, filosofice, ci printr-un simţământ al inimii viu şi adânc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut că este mai de preţ decât lumea întreagă. Suferinţele aduc un rod atât de măreţ, încât, dacă am fi noi ceva mai înţelegători, nu am dori nicicum a ne “pogorî de pe cruce”. Unui ieromonah de la noi i s-a arătat Domnul în vis, răstignit pe Cruce, şi i-a zis: “De pe Cruce nu te pogorî, alţii te iau“. Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Şi apoi vedenia s-a sfârşit.
Ţi-aş mai povesti încă ceva, dar mă tem să nu preîntâmpin experienţa vieţii tale. Una cer Domnului: să nu te înfricoşezi de norii ce se adună.
Îmi pare rău că atât de rar îi scrii Stareţului tău. Vezi la sfârşitul celui de-al “Treizeci şi doilea cuvânt” al Cuviosului Simeon Noul Theolog, cum el îşi sfătuieşte ucenicul să-i scrie mai des, căci astfel el (Cuv. Simeon) are să se roage pentru dânsul cu mai multă căldură. Şi aşa este, pentru că, dintr-o îndelungă tăcere, cele care te înconjoară îţi slăbesc rugăciunea pentru cel ce este mai departe. De jur împrejur, oriunde priveşti, dureri. Iar ceea ce îţi cade sub ochi, aceea îţi atrage cu mai multă putere simpatia. Doar atunci când vei dobândi în lume măcar o relativă bună-aşezare, atunci poţi scrie mai rar, dar câtă vreme necazurile şi lupta sunt puternice, nu trebuie să zăboveşti, scrie părintelui Siluan, şi cred lui Dumnezeu că vei primi ajutor. Poziţia ta este deosebit de grea, deoarece te afli în luptă piept la piept cu vrăjmaşul.
Iar aceasta înainte de a te fi învăţat a te lupta cu patimile. Dar şi cei ce s-au învăţat (relativ, bineînţeles), le biruiesc cu nevoinţă şi cu trudă. Sf. Ioan Gură de Aur numeşte patima curviei călăul nostru neînduplecat, care aproape până la adânci bătrâneţe ne sfâşie. Trebuie să ajungi să iubeşti starea dureroasă a trupului, pentru a afla o relativă odihnă de la această patimă cumplită. Iartă-mă pentru că-mi voi îngădui a vorbi despre sinemi.
Cu binecuvântarea duhovnicului, eu însumi într-o vreme, la orice întărâtare a trupului mă băteam până la vânătăi însângerate, până când în sfârşit durerea, pătrunzând în inimă, stingea şi îmblânzea mişcările trupului. Acum însă am părăsit acel mijloc, din două pricini: mai întâi, într-o stare dureroasă a trupului şi în absenţa, aici la Athos, a smintelilor şi patima curvească atacă mai puţin, iar apoi acest mijloc, dacă se foloseşte adesea şi pentru vreme îndelungată, tulbură tare întreg sistemul nervos. Astfel încât este cazul să preferăm singură rugăciunea. Odată aproape că mi-am pricinuit moartea. Cu colţul unei bucăţi de lemn pe care o aveam în mâini m-am lovit între coaste, pe lângă inimă. Două săptămâni cu greu m-am mişcat, braţul stâng aproape îmi paralizase. Îmi era greu în poziţia culcat, tot greu îmi era şi să respir. Dar, slavă Domnului, mi-am revenit. Uneori trupul se învolbura puternic, este aproape cu neputinţă a nu recurge la acest mijloc. Şi ce lucru curios: patima curvească cumva astfel lucrează în trup, încât când se întăreşte înfierbântarea ei, până şi loviturile puternice care lasă în urmă lor vânătăi dureroase sau urme de sânge multă vreme, încât îţi este şi greu să mergi, în acele clipe aproape că nici nu se simt, încât trebuie să te loveşti neînduplecat, de multe ori, până să ajungă durerea la inimă spre a linişti trupul.
“Greu este cuvântul acesta”, dar ce să-i faci? Mai bine, după cuvântul Cuviosului Isaac Sirul, este nouă a muri în nevoinţă, decât, predându-ne patimilor, să pierdem chipul omenesc, să ne schimbăm de la Hristos.
Creştinul neapărat trebuie să fie un nevoitor. Cu atât mai mult monahul, preotul. Urându-te pe sineţi, începând prin a te chinui, nu numai cu înfrânarea de la patimi, dar şi împotrivindu-te lor, adică tăbărând asupra lor, şi dintr-o dată simţi uşurare: ca o lumină oarecare se iveşte în suflet. Sf. Vasilie cel Mare şi Ioan Scărarul spun că mai plăcută este suferinţa de bunăvoie decât bucuria necuvântătoare fără voie.
În legătură cu felul cum trăieşte omul se rânduiesc şi împrejurările exterioare ale vieţii lui. Uneori, din pricina greşalelor sau, dimpotrivă, îndreptărilor noastre lăuntrice, şi împrejurările exterioare ale vieţii se schimbă spre mai rău sau spre mai bine.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Vom face răbdare. Iată calea noastră. Te poticneşti, îndreptează-te. Ai căzut, ridică-te. Iar a deznădăjdui, niciodată nu este nevoie. Uneori este atât de greu, încât omul este gata să se lepede de viaţa vecinică, dacă ea se dobândeşte astfel. În schimb, când aceşti nori trec, atunci soarele, cumva, într-un chip deosebit străluceşte, iar omul se bucură atunci că a trecut prin dureri: “Veselitu-ne-am pentru zilele în carile ne-ai smerit, anii întru carii am văzut rele”.

Arhimandritul Sofronie, Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2006

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Prin moartea noastră de bună voie cumpărăm viaţa veşnică

23754670_1680224055355508_907636612165753245_n

Cine simte pe Unul Dumnezeu, acela simte şi tot ceea ce este al lui Dumnezeu, căci, fiind în Dumnezeu, în El le vede pe toate – şi sine şi pe ceilalţi. Cel ce are simţurile duhovniceşti deschise ştie să vadă, să tacă şi să simtă duhovniceşte, acela înţelege despre ce se vorbeşte aici. Iar cel ce nu înţelege are simţurile sufleteşti vătămate.
Cel ce nu se dă pe sine ca un miel la tăiere pentru orice, fie şi pentru cea mai mică virtute, cel ce nu varsă sângele său pentru aceea, acela nu o va dobândi niciodată. Aşa Dumnezeu, în iconomia Sa, a rânduit să ne cumpărăm viaţa veşnică prin moartea noastră de bunăvoie. Dacă nu vrei să mori cu moarte de bunăvoie, nu poţi dobândi viaţa veşnică şi mort vei fi. Dacă nu vei muri cu moarte desăvârşită prin omorârea voii tale, niciodată nu vei intra în împărăţie, nici nu o vei câştiga.
Iar tu, cel ce te-ai învrednicit să fii un astfel de purtător de Dumnezeu şi să ai înlăuntrul tău pe Dumnezeul tău, păzeşte-te bine, ca nu cumva să faci ceva nevrednic de dragostea Sa sfântă, altminteri în clipa aceea El se va depărta de la tine şi vei pierde comoara cea ascunsă înlăuntrul tău. Cinsteşte-L cât poţi, nu lăsa să intre în lăcaşul Său nimic care să nu fie după voia Sa, ca El să nu se mânie faţă de tine şi să te părăsească. Să nu vorbeşti înaintea Lui şi să nu-I înalţi rugăciune fără adunare evlavioasă. Nu cugeta în sinea ta şi nu spune: „Am să-I dovedesc căldură peste măsură de fierbinte şi râvna dragostei, ca El să primească buna mea aşezare, ca să cunoască cât de mult îl iubesc şi îl cinstesc,” căci mai înainte chiar să cugeţi la acestea, El cunoaşte gândurile tale, pentru că nimic nu este ascuns de El.
Dacă vei îndrăzni să-L ţii la tine, de îndată vei simţi deşertăciunea din tine, căci El este de necuprins. In clipa aceea se va îndepărta de la tine şi se va face de nesimţit pentru tine. Dacă în clipa aceea te vei zdrobi lăuntric şi te vei ridica, căindu-te şi plângând, nu vei avea din asta nici un folos. Într-adevăr aşa este, căci El este bucurie şi nu încuviinţează să intre în casa plângerii şi a întristării, aşa precum albina iubitoare de trudă nu rabdă locurile unde este mult fum. Dar dacă te pui în rânduială pe tine, încredinţându-te fără griji şi cu credincioşie voii Sale, El iarăşi se va afla înlăuntrul tău… Şi nu spune în sinea ta: „Dacă nu voi plânge, atunci El se va depărta de la mine ca de la un leneş.” Dacă Dumnezeu ar fi dorit ca tu să ajungi la desăvârşire prin plâns, aşa cum plânge cel ce se află pe treapta pocăinţei, atunci El te-ar privi de departe şi S-ar ascunde cu totul de tine… şi, în felul acesta, ar stârni în tine plânsul pentru curăţirea şi bună-rânduiala casei tale. Dar acum, după pocăinţa şi curăţirea la care ai ajuns, după lacrimi, El a venit la tine ca să-ţi dea odihnă de ostenelile şi suspinele tale, să te umple cu bucurie şi veselie în locul întristării.

Stai drept, îndreptat nu trupeşte, ci în mişcările şi năzuinţele sufletului tău… Rânduieşte în lăuntrul tău tăcere, ca şi cum în casa ta vine împăratul împăraţilor. Spune cu asprime tuturor casnicilor casei tale, adică simţirilor tale: „Vine Împăratul, staţi bine la porţi, staţi cu pace şi cu frică, păziţi ca nu cumva să vină cineva şi să bată la porţi, şi să nu pătrundă glasul nimănui înăuntru, nici din apropiere, nici din depărtare. Păziţi bine, ca nu cumva să vă amăgească cineva şi să se strecoare într’ascuns înăuntru, şi atunci împăratul să se depărteze şi să ne părăsească!”

Minunează-te, veseleşte-te şi saltă duhovniceşte, fii cu luare-aminte la El, ca să auzi ce va binevoi El să-ţi spună să faci. Ia aminte bine la asta. El nu are trebuinţă să ceară nimic de la sluga Sa, pentru plinirea lucrării Sale, aşa cum au trebuinţă împăraţii lumii, deoarece El nu are lipsă de nimic.
Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre treapta a patra a rugăciunii, pe care o folosesc numai îngerii, unde încetează tot gândul şi tot cuvântul. Îngerii doresc cu toată inima după Dumnezeu.

Părintele Tadei, Pace si bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Nu părăseşte pe nimeni, Dumnezeu

2

– Cu toata stradania noastra de a fi elevi silitori, sunt zile in care rugaciunea ni se refuza. O spunem, dar simtim ca n-are efect. Nu ajunge la Dumnezeu. Exact ca in pildele biblice, cand fumul jertfelor, in loc sa urce la cer, se risipeste peste pamant. De ce?

– Nu ca rugaciunea nu-i primita, dar ea nu trece de mine, e respinsa de mine, de viata mea. Dumnezeu e ca soarele. El e numai bun, vine tot timpul catre noi, tot timpul! Spunem pe nedrept cateodata: „M-a parasit!”. Nu-i adevarat, Dumnezeu nu paraseste pe nimeni. Noi il parasim pe el, ne ascundem, raul se intampla in noi. Zicea sfantul Ioan Gura de Aur ca rugaciunea se naste din atentie, din prezenta noastra in ea, dar si din cantitate. N-o sa ajungi niciodata sa te rogi foarte intens si foarte profund, foarte viu, cu rugaciuni putine. Cu cateva rugaciuni rostite intr-o zi n-ai facut nimic. Cantitatea devine un obicei si el iti schimba firea. Sunt multi oameni care zic rugaciunea mergand pe strada. Se spune ca-n felul asta ea nu se poate interioriza. Ba se poate. Chiar si mergand, faci un exercitiu al rugaciunii, mintea ta se antreneaza cumva sa se roage si cand prinzi un context potrivit, ea devine mult mai puternica si profunda, pentru ca dorinta adresata lui Dumnezeu a fost exersata indelung. Am spovedit si spovedesc un om care este foarte depravat, betiv in ultimul hal. I-am spus sa zica rugaciunea lui Iisus si s-a apucat sa o zica, dar asta nu l-a impiedicat sa se apuce iar de baut. A venit si mi-a spus: „Da, parinte, m-am imbatat, dar sa stiti ca am zis si atunci, cazut in sant, rugaciunea”. L-am certat ca bea, dar in mintea mea l-am si laudat: un om, fie el si beat, dar care spune rugaciunea lui Iisus in orice imprejurare, e pe calea cea buna. Rugaciunea lui e primita mai repede ca a mea, care e facuta dupa program. Chiar am gasit un cuvant undeva, ca Dumnezeu primeste anumite rugaminti de la pacatosi mai mult decat altele de la drepti.

Extras din interviul cu pr. Iustin Miron de la Manastirea Oasa

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Pe Hristos cum sa-L iubesc?

1

Cu cât sporeşte iubirea lui Hristos, cu atât slăbesc patimile. Aşa ca pe un cântar. Pricepi? Nu-ţi spun doar să-L iubeşti pe Hristos, ci să te îndrăgosteşti de El!

‒ Părinte, cum să-L iubesc pe Hristos?

‒ Prin smerenie!

‒ Şi cum să mă smeresc?

‒ Făcând ascultare!

‒ Şi cum să fac ascultare?

‒ Nu ştii cum să faci ascultare?! (Şi se supără puţin). Toţi Părinţii spun cum, toate Scripturile, iar tu mă-ntrebi „Cum să fac ascultare?”. Dacă ai fi aici, ţi-aş trage două palme, ca să-ţi arăt cum să faci ascultare!

‒ Trageţi-mi-le prin telefon, Părinte!

Cam aici s-a terminat minunata convorbire cu Bătrânul. Această experienţă telefonică a rămas neştearsă în memoria fratelui, căruia i s-a întipărit şi mai mult credinţa în sfinţenia Bătrânului. Astăzi, după atâţia ani, a devenit monah.

‒ Odată, i-am spus unuia care nu voia să facă ascultare de mine: „Fiule, fă, te rog, cutare lucru!”. „Nu pot!”, mi-a răspuns. I-am zis iar: „Te rog, fă-o de dragul meu!” (aveam nevoie de ceva). Mi-a zis înapoi: „Ştiinţa nu permite ceea ce spuneţi că e posibil. Eu nu pot face asta, că ştiinţa îmi spune că nu se poate”. „Măi, băiete, de ştiinţă ne pasă nouă acum? Fă, măi, ascultare!”. „Nu, nu pot!”. În clipa aceea m-a biruit indignarea, dar mi-am spus: „Doamne, iartă-mă şi luminează sufletul omului cel biruit de ispită!”. Am început să mă rog şi m-am înduioşat. Adică taina este că… nu m-am mâniat.

Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 280-281

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Îl putem vedea pe Dumnezeu, dacă ne curăţim inima

icoana-600x335

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!

Dumneavoastră ştiţi foarte bine lucrul acesta. De aceea vă duceţi la biserici, la mănăstiri, pentru că ştiţi că acolo sunt oameni curaţi, care au o legătură mai adâncă cu Dumnezeu, care Îl văd. Şi v-am spus odată că îmi povesteau monahii despre Părintele Petroniu care este la mănăstirea noastră din Sfântul Munte, la Podromu, că atunci când se ruga el, pe Sfânta Masă apăreau picioarele Mântuitorului însângerate. El Îl vedea pe Dumnezeu. Pentru aceasta şi noi, dacă ne păstrăm inima curată, ori dacă ne-o curăţim, vedem pe Dumnezeu într-un fel sau în altul. Dumnezeu poate să-ţi vorbească printr-o descoperire, vorbesc de descoperirile adevărate, nu de cele satanice, dar Dumnezeu îţi vorbeşte şi prin nişte inspiraţii interioare, prin înţelegeri adânci ale unor taine ale mântuirii.
Mărturisesc că de multe ori m-am rugat şi poate din cauza necredinţei mele, Dumnezeu nu mi-a împlinit cererea, dar de foarte multe ori rugăciunea mea s-a împlinit! M-am rugat pentru alţii, iar rugăciunea s-a împlinit şi m-am îngrozit! Ce sunt eu, ca Dumnezeu să asculte rugăciunea mea? Cum spune psalmistul, ce este omul ca să aibă aşa cinste, să fie puţin mai prejos decât îngerii? Însă nu pentru virtuţile noastre Dumnezeu ne împlineşte rugăciunile, ci pentru bunătatea Lui şi pentru credinţa cu care ne rugăm.
Dacă aveţi inima curată şi vă rugaţi lui Dumnezeu, El ascultă cererea voastră. Să nu vă rugaţi niciodată pentru răul cuiva! Cei care fac rău, aceia se duc la vrăjitori. Degeaba ai să te rogi tu la Dumnezeu să facă rău cuiva, pentru că Dumnezeu este bun înainte de a fi drept, şi apoi de unde ştii tu că ai dreptate, pentru că tu eşti subiectiv! Adeseori avem în faţă numai interesul propriu şi uităm de adevăr şi de dreptate.

(Părintele Cheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, pp. 175-176)

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu

Orice s-ar întâmpla, ce înseamnă să avem nădejdea în Dumnezeu?

1

Ce înseamnă ca în toate să ai nădejdea în Dumnezeu?

A nădăjdui în Domnul înseamnă să-I încredințezi Lui viața ta, soarta ta, viitorul tău și să aștepți cu siguranță împlinirea făgăduințelor Sale. Nădejdea vine din credință, precum planta din semințe, precum râul din izvor. Întărindu-ne sufletul cu gândul la fericirea veșnică, la înțelepciunea, puternicia și sfințenia Creatorului și Ziditorului nostru, putem trece viața pământească fără frică și fără panică, precum copilul în brațele mamei sale, precum corabia care are o ancoră de nădejde.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Cum ne mântuiește Dumnezeu. Sfaturi de urmat pentru toată vremea, traducere din limba rusă de Corina-Alexandra Toader, Editura Sophia, București, 2012, pp. 67-68)

1

Publicat în Cuvinte de folos, duhovnicesti | Lasă un comentariu